Contemporanul » Românii de pretutindeni » G. Mosari: Unde ai dispărut câteva luni?

G. Mosari: Unde ai dispărut câteva luni?

Corespondenţă din Ţara Sfântă

Eu am hotărât că până la 80 de ani sunt tânăr, după care intru în grupa a doua de vârstă, adult, de la 80 în sus (aţi reţinut: adult, nu bătrân, un cuvânt pe care nu pot să-⁠l sufăr!)
Dar cum au trecut cei 80 de ani? Şi când au trecut? Acum îmi dau seama că am parcurs tinereţea în viteză, am făcut de toate, dar n-⁠am făcut nimic

Zilele trecute am fost sunat la telefon de prietenul meu bun, originar din Bacău, Avram Rotman. Acesta, împreună cu soţia lui Ficy, ne sunt adevăraţi amici de aproape 60 de ani. Dar Avram şi partenera lui de viaţă nu înseamnă numai două legături de suflet, ci oameni de artă, cântăreţi foarte buni, iar Avram s-⁠a dovedit un foarte talentat compozitor. Aceşti oameni care ne-⁠au cunoscut pe mine şi soţia mea încă din primii ani ai tinereţii băcăuane, deşi au plecat în Israel înaintea noastră, au întreţinut cu noi o corespondenţă apropiată şi ne-⁠au transmis adevăruri din Ţara Sfântă ca să fim pregătiţi sufleteşte pentru realitatea israeliană.

Avram (căruia îi mai zicem şi Arkadi, căci venise în România din Siberia) a ajuns în scurt timp un nume cunoscut în Bacău pentru activităţile lui culturale şi artistice. Pe mine şi pe colegii mei care aveam pasiunea artei, aceasta ne bucura căci ajunsesem în scurt timp vedetele oraşului, prima formaţie de artişti amatori a anilor 1956-1958.

*

Când am venit în Israel cu soţia Rica şi băieţelul de 12 ani – Laurian – acum patru decenii, primul gând al nostru era să pregătim Bar Miţva copilului, căci ne gândeam noi că în Ţara Sfântă aceasta are un rol deosebit. Dar cine putea pregăti o Bar Miţva frumoasă la un an de la venirea în ţară cu două lăzi şi 70 kg bagaje de mână? Ei bine, am cunoscut atunci, în 1978, patronii celui mai frumos şi scump local din centrul ţării, „Saloanele Argaman”, care erau proprietatea a doi fraţi ce ne-⁠au ajutat enorm. Am invitat 120 de oaspeţi (au venit… 150) să petreacă împlinirea vârstei de 13 ani ai băiatului. Îmi amintesc că toţi cunoscuţii noştri au rămas surprinşi aflând că noi – care ne trăgeam sufletul ca emigranţi – am avut curajul, inconştient desigur, să organizăm Bar Miţva în cel mai elegant salon al Israelului din acea vreme. Dar cine a fost printre invitaţi? Nimeni alţii decât Avram şi Ficy, iar „Arkadi”” a cântat câteva melodii splendide, făcându-⁠ne pe atunci să ne bucurăm de o Bar Miţva cu muzică şi veselie, într-⁠o sâmbătă dimineaţă religioasă.

*

…Acum Avram ne-⁠a sunat la telefon.
– Ascultă-⁠mă, dragul meu, mi-⁠a spus, mai mult de trei luni de zile am suportat tăcerea ta, dar vreau să ştiu adevărul. Ani de zile ai fost un colaborator neîntrerupt al publicaţiilor în limba română. Ai dat mereu exemplu de corectitudine şi, deşi am ştiut că faci totul voluntar, din suflet, n-⁠ai lipsit de la datorie nici măcar o clipă. Deodată, începând cu primele zile din aprilie ale acestui an, ai dispărut complet din ziar. N-⁠am văzut niciun semn de viaţă, nicio informaţie din partea gazetei, iar tu… nicăieri. Unde ai fost peste un sfert de an? Ai obligaţia morală să spui asta cititorilor tăi.

Când am pus jos receptorul, mă gândeam câtă dreptate are prietenul meu Avram Rotman. Adevărul e că nu m-⁠am gândit să dau explicaţii chiar în situaţia când voi reîncepe a scrie. Totuşi, măcar unii cititori, vor să ştie. Aşa am hotărât să vorbesc, să mă adresez în primul rând prietenilor mei care mi-⁠au citit articolele cu dragoste. În fond, ei în loc să facă lectura unor întâmplări oarecare, vor citi despre o persoană cunoscută.

Dar ce voi scrie în continuare? Am hotărât ca la tot ce-⁠am publicat până acum să trag o linie. Am publicat „Lumea pe dos” zeci de ani, dar poate e timpul să scriu altceva. Scriam 2-⁠3 articole, dar acum mă voi rezuma la unul singur. Fără politică, fără aceste personaje care îşi trăiesc viaţa pe spinarea celor ce într-⁠adevăr muncesc. Fără afacerişti, sforari, şnapani. Da, voi scrie câteva amintiri din viaţa mea şi a altora apropiaţi mie, voi face o întoarcere de 180 de grade. De aceea am intitulat noua rubrică din Gazeta Românească: Însemnări.

*

O să încep prin a vă povesti ce am păţit şi de ce am „lipsit” din ziar o vreme: Într-⁠o zi, soţia mea Rica m-⁠a invitat la un coleg de-⁠al ei, medic ortoped, să mă vadă şi să-⁠mi spună cum să mă menţin… tânăr, la peste 80 de ani. Soluţia mea de tinereţe o aveam de la Cobi, frizerul, care îmi transforma părul alb în negru şi păream mai tânăr decât eram.

Când s-⁠a pensionat soţia mea, am admirat-⁠o pentru că îşi organizase un grup de prietene cu care mergea la gimnastică, yoga, la cursurile de la Cinema City din Rishon le Zion, toate femei care depăşiseră 80 de ani, dar cărora Rica le spunea „fetelor”. Eu, la puţin peste 80 de ani, aveam o viaţă organizată conform cu anii noştri şi doream să continuăm la fel. Dar a venit o zi, la începutul lui aprilie, care mi-⁠a demonstrat că nu totul depinde de oameni.

Stabilisem ca în fiecare duminică, la orele prânzului, să fac câteva şedinţe cu un specialist din Holon în fizioterapie, ca să „acopăr” lipsa de sport şi de mişcare. Pentru lecţia a treia, am plecat cu maşina, am parcat vehiculul la o sută de metri de sediul terapeutului, iar când am intrat, m-⁠am aşezat direct pe patul de exerciţii. Atunci mentorul meu, care mi se părea un tip cam încuiat, mi-⁠a spus că în acea zi vom face „mişcările” pe covor şi am coborât de pe pat. N-⁠am făcut niciodată lecţiile la podea, nici nu-⁠mi plăcea astfel, dar n-⁠am avut încotro. Însă când am vrut să mă aşez, de la înălţimea de 20 cm am căzut pe partea dreaptă şi am auzit un zgomot care mai târziu s-⁠a dovedit a fi fractura femurului. Dar fizioterapistul meu, care nu mă urmărise, când a văzut că am căzut mi-⁠a spus:

– N-⁠ai păţit nimic. Să începem exerciţiile…

Deşi aveam dureri pe partea dreaptă a corpului, m-⁠am gândit că specialistul, la experienţa pe care o are, ştie dacă anumite căzături provoacă sau nu fisuri sau fracturi, aşa că am început să execut mişcările cerute de terapeut. Îmi dădeam seama în acelaşi timp că dacă s-⁠a întâmplat ceva în căzătură puteam agrava situaţia mea, dar spuneam că totul se va termina cu bine. Am încheiat exerciţiile cu mersul pe bicicletă şi m-⁠am dus să plătesc. Nu ştiu cum am ajuns la „casa” terapeutului, am achitat suma lecţiei, dar când am atins cu piciorul drept podeaua am simţit parcă nişte arsuri care m-⁠au împiedicat să mă mişc. Am făcut nişte eforturi – pot spune – supraomeneşti ca să plec spre maşina care mă aştepta la 100 de metri, dar mi-⁠a fost imposibil să înaintez. Atunci am rugat un trecător de pe stradă să mă ajute. Omul din Holon şi-⁠a lăsat toate treburile şi a aşteptat cu mine la un colţ de stradă până a venit soţia mea cu un taxi ca să merg la spital. Cu ajutorul a trei oameni am pătruns în maşină, iar un cetăţean jovial şi de un real ajutor, mi-⁠a dat tot sprijinul să intru în taxi spre a merge la spitalul Wolfson. Am simţit atunci că s-⁠a prăbuşit pământul pe mine. Când mi s-⁠a spus după radiografie că am fractură de femur, că piciorul rănit va suferi o operaţie grea şi necesită multe luni de tratament (inclusiv perioada de refacere la un local de specialitate) au trecut prin faţa mea tablourile a celor ce voiam ca să fie în perioada următoare şi realitate.

O inspiraţie proastă a terapeutului care m-⁠a dat jos de pe pat, neîndrumarea mea la primele mişcări pentru lecţia de pe covor (la podea), efectuarea exerciţiilor sub efectul căzăturii, m-⁠au transformat în alt om. Eu, care mă gândeam că voi sărbători cu familia şi prietenii zilele de naştere ale rudelor şi prietenilor, care mă gândeam cum voi petrece cu grupul meu serbarea pe care o organizează în fiecare an un bun prieten de „Ziua Independenţei Israelului”, mă şi vedeam într-⁠un avion pentru o călătorie în străinătate, am rămas fără toate acestea. De unde până în prezent eram vesel şi optimist, mereu cu zâmbetul pe buze, am devenit deodată pesimist, nu mă gândeam decât la faptul că nimeni nu ştie ce-⁠l aşteaptă şi nimeni nu-⁠şi poate face un program sigur. Ştiam că oamenii nu ridică obiecţiuni în faţa deciziei finale motivând că acesta e sfârşitul aşteptat.

În primele zile de spitalizare la Wolfson nu m-⁠am putut atinge de mâncare. Pe cât eram de slab, am mai dat jos câteva kilograme. Începeam să arăt ca o umbră. Asta mi-⁠a amintit de o întâmplare din România când am prezentat un spectacol la Teatrul de Stat din Bacău. Eu întotdeauna am fost slab, porecla mea la fotbal nu era ca a altora (Calul, Maimuţa, Gorila, Ţapul, etc.) cum obişnuiau copiii să ne strige, eu eram „scheletul”. Înaintea programului de la Teatrul din Bacău însă am avut o gripă de câteva zile care m-⁠a „subţiat” destul de bine şi aveam o culoare palidă. Am ieşit totuşi în faţa cortinei, în sală erau cam 400 de spectatori care stăteau într-⁠o linişte deplină. Deodată, la apariţia mea, o fetiţă de cinci anişori a întrebat-⁠o cu glas tare pe mama ei care stătea în rândul întâi: „Mămico, omul acesta este adevărat sau păpuşă?”

Câteva decenii mai târziu eram din nou păpuşă. Dar trebuie să precizez că personalul s-⁠a purtat foarte frumos cu mine, iar cele trei săptămâni de internare au trecut repede, dar cu dureri. Tot timpul am fost vizitat de şeful secţiei de ortopedie, un originar din Baia Mare. De la Wolfson am fost preluat pentru recuperare, o perioadă mai lungă, la „Neot Hatihon – Golden” din Iaffo, lângă Marea Mediterană. Aici lucrează evrei şi emigranţi din Rusia, precum şi arabi creştini, etiopieni, beduini. Toţi participă în armonie pentru recuperarea celor în suferinţă. Este vorba de un local frumos, unde pacienţii se simt bine. Până şi mâncarea mi s-⁠a părut mai deosebită. Asta ca să nu mai spun că s-⁠a servit şniţel pane, peşte prăjit, iar odată ne-⁠am trezit cu mămăligă. Dar pentru mine cele trei luni care mi-⁠au întors viaţa pe dos au însemnat nu numai distrugerea programului soţiei care mi-⁠a acordat cu dragoste tot sprijinul ei, ci a făcut ca o parte din timp băiatul să se ocupe de mine, lăsându-⁠şi toate treburile deoparte, iar eu am fost obligat să întrerup activitatea profesională. Mai mult de trei luni de zile nu am putut citi ziarele, nu m-⁠am uitat la televizor, intrasem într-⁠o „pasă neagră” de care încercam să scap. „Când îţi va reveni zâmbetul şi voia ta bună? Vrem să fii din nou tu.” Soţia mea Rica îmi oferă tot optimismul ei, dar e greu să întorci din drum un om care părea vesel înainte, din cauza unor inconştienţi oarecare. Omul chiar nu depinde numai de el, dar trebuie să facă totul ca razele de soare să pătrundă în casa lui. Ceea ce cred că mi se întâmplă şi mie.

Mai multe cunoştinţe de-⁠ale mele s-⁠au arătat surprinse de poziţia mea, de trecerea de la starea de optimism la pesimism într-⁠un minut şi aflând pe cale particulară ce mi s-⁠a întâmplat au hotărât să mă încurajeze. Să te pierzi cu totul în faţa unei fracturi de picior este prea mult. Trebuie să priveşti cu speranţă că te vei face bine. Uşor de zis, dar eu care mă consideram un om tare, am făcut într-⁠o secundă trecerea de la o viaţă normală la alta care lovea în familie, în tot ce realizasem până atunci. Aveam nevoie de mai multe luni să-⁠mi revin, analizam zilnic situaţia piciorului, înghiţeam tot felul de medicamente, pe scurt nu mai eram eu. Dar ce frumos a fost atunci când eu eram în centrul atenţiei! Se ştie că fiecare copil se naşte cu anumite înclinaţii şi s-⁠a văzut încă de pe când aveam 8-⁠9 ani că am fost înzestrat cu câteva talente. Dar două aspecte m-⁠au ridicat mai mult: scrisul, eu la 9 ani obţinând un premiu la „România Liberă Magazin pentru copii”, iar pe la 18 ani fiind primul admis la Facultatea de Drept din Iaşi, cu media 9, meseria de avocat având-⁠o în sânge. E drept, mă pregătisem şi pentru limba română, dar profesorul meu de specialitate din liceu nu m-⁠a lăsat să devin „belfer”. Cam pe la 15 ani scriam la presa locală din Bacău, am cunoscut toţi conducătorii ziarelor şi revistelor din oraşul lui Bacovia, eram permanent încurajat să scriu. Am adăugat scrisului activităţi culturale şi artistice, în scurt timp devenisem un om solicitat şi apreciat, iar laudele care parcă la urmă m-⁠au zăpăcit, au avut rolul lor. Ţin minte, actorul Ciupi Rădulescu, bunul interpret de estradă, mi-⁠a scris din România în Israel: „Dumnezeu nu te-⁠a uitat când a împărţit Harul. Ia-⁠l şi foloseşte-⁠l!”

În 1977 am plecat cu familia în Israel luând cu mine recomandaţii de la Ministerul Industriei Uşoare unde devenisem consilier juridic la o mare fabrică textilă, am fost şi lector pentru jurisconsulţi, la Minister primeam numai cuvinte de apreciere.

În Israel, după ce mi-⁠am căpătat dreptul de a practica avocatura, mi-⁠am deschis imediat un birou avocaţial şi de notar, iar majoritatea clienţilor mă înălţau în slăvi pentru serviciile pe care le prestam. Nici nu-⁠mi păsa de cele câteva glasuri ale unor oameni mărunţi care căutau greşeli pentru a pretinde despăgubiri. Mi se părea pe atunci că tot ce zboară se mănâncă, cheltuiam banii fără să mă gândesc, cu excepţia celor pentru călătorii în lume. Colegii de profesie erau egoişti, încercau să mă încurce în activitate, dar nu-⁠mi păsa.

În oraşul Holon devenisem un nume răspândit şi am luat lângă mine o stagiară din România, Victoria Ghidaliau, care s-⁠a dovedit o juristă foarte bună, iar când eu m-⁠am pensionat la 70 de ani, ea s-⁠a revanşat lucrând cu mine până la accidentul care a făcut obiectul însemnărilor de faţă. Dar dacă ştiam în anii mei de activitate că cheltuiesc bani şi eforturi fără să am vreun ajutor de la Colegiul de Avocaţi, poate aş fi fost mai cumpătat. Acum e însă mult prea târziu, dar rămân cu realizări deosebite în domeniul juridic, atât în România, cât şi în Israel.

Când am venit în Ţara Sfântă am cunoscut imediat întreaga conducere a presei în româneşte. Am colaborat cu Alexandru Mirodan, Jean Steiger, I. Schechter, Iosif Petran, Adrian Zahareanu, ca şi cu scriitori renumiţi mai ales în domeniul umorului, Sadi Rudeanu şi I. Avian. Pe parcursul anilor, am fost solicitat şi am primit să fac parte ca director de onoare la câteva publicaţii, am fost numit în conducerea celei mai importante mişcări româneşti din Israel – AMIR – care va rămâne în istorie prin construirea unui muzeu al originarilor evrei din România. De dimineaţă până seara eram ocupat, timpul a trecut foarte repede cum trece pentru fiecare şi m-⁠am trezit la 80 de ani! Atunci mi-⁠am dat seama de realitate şi anume că s-⁠a dus tinereţea mea, dar datorită încurajărilor din toate direcţiile nu mi-⁠am dat seama de aceasta. După aproape 30 de ani m-⁠am retras de la conducerea Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Israel (vice-⁠preşedinte şi preşedinte) lăsând locul celor mai tineri, după ce am făcut numeroase cunoştinţe cu scriitori de valoare din România, cu mari actori, întreţinând un schimb larg de relaţii pe traseul România – Israel. Eu am hotărât că până la 80 de ani sunt tânăr, după care intru în grupa a doua de vârstă, adult, de la 80 în sus (aţi reţinut: adult, nu bătrân, un cuvânt pe care nu pot să-⁠l sufăr!)

Dar cum au trecut cei 80 de ani? Şi când au trecut? Acum îmi dau seama că am parcurs tinereţea în viteză, am făcut de toate, dar n-⁠am făcut nimic. Să arunc vina pe laudele primite, pe nepăsarea faţă de ziua de mâine şi poate pe amândouă la un loc?

Acum, la această însemnare care le completează pe primele pentru încheierea „ciclului” legat de accidentul care mi-⁠a întors viaţa pe dos, pot spune că cel puţin o parte din timp s-⁠a scurs de pomană. Îmi pare rău astăzi, dar trebuia să-⁠mi pară rău ieri şi alaltăieri.

M-⁠am căsătorit cu o doctoriţă din Bacău, căreia, ca şi mie, îi plăceau excursiile; iubea familia, era entuziastă şi optimistă. Ce i-⁠am oferit eu mai des în tinereţe? De dimineaţă până seara eram la „acţiuni”, şedinţe, spectacole. E drept, după căsătorie, am adăugat spectatorilor mei şi familia Sfartz (numele de familie al soţiei înainte de a se mărita), dar asta nu i-⁠a dat satisfacţia unei relaţii dorite. Desigur nu trebuie să mă destăinuiesc faţă de nimeni, dar soţia mea Rica s-⁠a comportat cu mine excepţional. Până şi acum, recent, la spital sau la centrul de recuperare, a stat cu mine ore întregi, iar când ne-⁠am întors acasă pentru a continua exerciţiile cerute după accident, ea înlocuieşte câteva persoane de specialitate. Vă spun asta pentru a da un exemplu. Dacă nu era dânsa, cu cumpătul ei, n-⁠am fi avut astăzi nici măcar pensie. Rica este în prezent, ca pensionară, o mamă bună pentru toată familia.

Ce va fi în viaţa de adulţi? Să închidem acest capitol neplăcut al fracturii piciorului şi să trecem la alte întâmplări mai vesele.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre G Mosari

G. Mosari s-a născut la Bacău. A absolvit Facultatea de Drept la Iaşi. În România a fost consilier juridic principal la combinatul textil din fosta regiune Bacău, până în 1977 când a emigrat în Israel. În Israel este avocat şi [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest