Profil

Povara karmei

Era aproape inevitabil ca, sub avalanşa traducerilor, vechea fascinaţie a orientalismelor, explorând, îndeosebi, spiritualitatea hindusă, să nu se răsfrângă (şi) romanesc. Revirimentul e „aproape monden”, constatase A. Pleşu. Cunoscută ca o temută epigramistă, risipind rafale ironice şi autoironice, Alexandra Dogaru – ALDO se încumetă, în fine, să atace „genul tărăgănat” (cum, îndeobşte, numim aventura romanescă), propunând – prin Călătoria – o construcţie masivă, de stufozitate narativă, greu de urmărit, despletind numeroase fire epice. Dar arhitectura romanului e sub control, în pofida arborescenţei, cu numeroase deviaţii epice şi inserţii eseistice, impresionând prin detenta problematică şi portanţa ideatică. Roman‑receptacol, Călătoria (Editura Mirton, 2022) porneşte, desigur, de la pretextul unei călătorii, aducând în prim‑plan trei personaje feminine, alcătuind un „triunghi dinamic”: Hortensia (artist plastic, astronumerolog), Crăiţa (scriitoare) şi Dalia (medic, terapeut neconvenţional), tustrele mergând la un parastas, în Bucureşti. Un pelerinaj ca drum de autocunoaştere, închegând – prin asumarea experienţelor, articulate ingenios cu travaliul ficţional – un portret colectiv, sub semnul interogativităţii, chestionând tulburătoarea temă a destinului.

Dacă Hortensia/ Horty, văduvă sexagenară, se joacă cu săgeata timpului şi dobândeşte, printr‑un „efort furibund”, aflăm, „conştienţa numerelor”, candida Dalia, „fata ielelor”, are daruri taumaturgice. Întoarsă din moarte (când avea o lună), „trasă cu ţuică” de Olmeca, are o căsnicie chinuită cu Ogru, într‑o relaţie asimetrică. Ea, o naivă autentică, poartă o traumă şi este cea care îndură, predându‑se în ghearele unui Călău. Ogru ar fi răul necesar în acea întâlnire expiatoare, convinsă de spusele Verginei, mama sa: în viaţă trebuie să suferi ca să fii în rândul lumii! Acceptă autoexorcizarea, măştile cinicului Ogru (robia cărnii şi egoul său strâmb, trecând de la indiferenţă la ură), visează un falanster şi poartă, pe linia feminină, o datorie karmică, ştiind că suferinţa nu se împarte. Ogru, intelectual ajuns, ispitit de putere, exprimă, printr‑un legământ de înrobire, „voia parsonilor”. Excesiv de bună, Dalia, Femeia‑copil, rătăcind oniric prin „muzeul copilăriei”, îşi va apăra fratele‑unchi (Filosoful), şef de promoţie, duşmănit de un şef obtuz, după o întrevedere cu securistul bun, Iulian Stârparu.

În fine, Crăiţa, fiica adoptată, pregătind volumul de proză (după modelul Vergina, călită de ostilitatea mamei vitrege), este vânjoasă, cu dor de libertate, purtând genele Dizidentului (tatăl biologic). Face cercetări în bibliotecile din Vest şi, prin „vrăjitorul” Antreas (şi spiritul Ouzo), îşi descoperă valenţele trupului, oferindu‑şi, dinspre viitor, bucuria inimii şi zboruri orgasmice. O recapitulare emoţională, interesată de vieţile anterioare, văzând în kinetoterapeutul Antreas‑Minotaurul, cu ochii său luciferici, Omulcelbun, un dar, spălându‑i resentimentele. Dacă Hortensia vedea în Antreas doar un maseur, o fantasmă compensatoare, iar Dalia îl considera un individ abject, Crăiţa descoperea, în frânturi de trăiri, „aurul”, lumina lui, în alt Univers de percepţie, regăsind, prin Iubire, propria‑i esenţă divină. Apare şi un Râmbu, poet eşuat la Cenaclul pensionarilor, curtând‑o pe nonşalanta Crăiţa, în speranţa unor cronici binevoitoare. Râmbu, rejectat, fusese o sursă în angrenajul securistic şi în volumul Pe streaşina vieţii, de pe buza abisului, va invoca un înger (asistenta‑muză).

În această teribilă aglomeraţie de personaje (dintre care am „selectat” câteva), stăruim şi asupra cuplului Nifon‑Vergina. Fost miliţian într‑o comună de munte, Nifon‑justiţiarul vrea la Rămureni o lume fără nedreptăţi. Rece, ostilă, crispată, croşetând pentru alţii, purtând „răni amorţite”, Vergina‑Şefuleasa, încă terorizată de coşmarurile trăite la Dumitreni (unde, servitoare, îndurase „jocul” stăpânului), ea o va accepta pe Crăiţa, prunca fiind, credea, „rodul păcatului” lui Nifon. În realitate, acesta, milostiv, se îndură de fiica Dizidentului, ucis în munţi. Şi care avusese trei copii: pe Crăiţa (cu Cristina Corbeanu), pe Hortensia (cu Miliţa Dumitrean) şi pe Nini, rod al iubirii cu „Mierla”, din grupul anticomunist al Dizidentului. Cele trei, pornite la drum spre Capitală, „păreau surori” şi, culmea, cum vom vedea, chiar erau! Cu un tată fugar şi martir, cerebrala Hortensia (soră, după tată, cu Nini), răsfoind amintiri, retrăind profesoratul de la Jijia, se va reîntâlni cu Iulian, securist jovial, cu alură de sportiv, reînnodând o legătură adolescentină. Ea, dominatoare, încearcă să‑i educe pe alţii, îndemnându‑i spre Dumnezeu. El, la Servicii, specializat, după „evenimente”, în ştiinţele comunicării, într‑o ţară bulversată, prăbuşită, schimbând „haina ideologică”, ştiind că manipularea este o „ştiinţă diabolică”, joacă rolul omului bun. O va însoţi pe Horty în „împărăţia verde”, urcând la schit în căutarea lui Nini Fitil (Filitti), Securistul întors la Dumnezeu, renăscând într‑un destin nou. Dar Hortensia fusese victima securiştilor Fitil şi, în dialog cu sine, în tribunalul lăuntric, îl judecă şi pe Iulian, neuitând ce era acum. Frământări, vieţi încâlcite, retrăite, repovestite, îngăduind noi canale de înţelegere, desprinse de ancora realităţii terestre. Fiindcă Fitil‑tatăl fusese Iuda infiltrată în grupul care trebuia lichidat („cuibul de bandiţi”) şi, pensionar, se va ocupa de traficul de minore. Iar Nini, ajuns senator, va încerca să‑şi salveze sufletul, alegând schimnicia, lăsând averea unei văduve cu mulţi copii.

În acest păienjeniş epic, doar parţial divulgat, romanul navighează maiestuos pe „fluviul imaginaţiei”, alternând, în ambalaj scientist, pagini greu de digerat, lungite inutil cu altele de mare virtuozitate stilistică, traversând poematic cercurile onirice (concentrice). Ajunse la Bucureşti, cele trei surori au parte de alte evenimente „neelucidate” şi „legături alambicate”. Hotelul Orient (unde trag) se prăbuşeşte, există bănuiala unui cutremur, încât, izolate în camera‑temniţă, se odihnesc pe rând, povestind pe firul timpului, „oprindu‑şi vieţile într‑un prezent imprevizibil”, neştiind ce se petrece afară. Vor fi salvate, întorcându‑se dintr‑o altă lume, aflând că a fost vorba doar de o explozie. Reacomodarea, topind fricile, după sechestrul în camera‑colivie şi terapia purificării asigură, dincolo de întortocheatele retrăiri mentale, o altă lumină a înţelegerii. Trăind aici şi acolo, fiecare cu „picul de nimicnicie”, gustând, prin visul din vis, nectarul altor vieţi, vor ieşi la suprafaţă, iertând. Înţelegând că ura şi iubirea sunt prinse într‑o karmică pânză de păianjen. În această realitate „realist‑onirică”, Nifon vine în visele Daliei şi va rupe bucla karmică. Adeptă a determinismului (după faptă, şi răsplată), Dalia cea firavă, cu sufletul rănit, se va regăsi în lumina interioară (cu Ogru).  Trecându‑i puterea, prin Mica şi Olmeca, după şapte generaţii, „linia de înaintaşe” în suferinţă, Dalia şi‑a achitat plăţile karmice, evadând din destin. Povara karmică nu o mai apasă, este o Femeie cu putere, cu „sâmburele în inimă”, Ogru însuşi (sublimat) devine Omulcelbun, scăpând de amprenta parsonilor. Evident, în şirul întâmplărilor care i‑au brăzdat viaţa, Dalia acuza un cumul de „emoţii nerezolvate”, fiind, de fapt, o sumă a traumelor (traumă, în greaca veche, însemnând rană). Rănile emoţionale, ca leziuni psihice, reactivează amintiri dureroase, izbucnind compulsiv, având drept efect sciziunea eului. Iar rezolvarea presupune nu anularea trecutului, ci împăcarea cu Sinele. Fiindcă, va constata doctoriţa, numai cu inima poţi vedea Adevărul. Ea, în neostoită căutare, va încerca să înfrângă obscurităţile Egoului, vestind trezirea. Pierduţi în vâltorile vieţii, protagoniştii se regăsesc întru iubire, în fluxul ei cosmic, prin legătura cu Creatorul în „lumea nevăzutelor”, nemaifiind „automate setate de convenţii sociale”. Şi Ştefan, „frate de cruce” al Daliei (pierdut), cu terapia antroposofică, şi Dafina (fiică, schimnică în atelier, cu frica subconştientă a căsătoriei), şi rebela Crăiţa, adusă pe lume de Cristina, sora Verginei, scriind, încearcă, intrând în bula memorială, să înţeleagă, prin coagularea secvenţelor, ce s‑a întâmplat. Sunt trăiri şi retrăiri bulversante, răsfoind filele unui viitor posibil. Dacă nu uităm că autoarea a tradus din Patrick Drouot, înţelegem acest interes pentru regresivitate şi vieţi succesive, căutând sâmburele de lumină‑balsam. Citindu‑l pe Charles Antoni (vezi Intangibilul, 1997), implicată şi în stilizarea traducerii, Alexandra Dogaru ştie că omul este un „câmp de luptă”, conciliind prelucrarea exterioară (prin demiurgia ştiinţelor) cu cea interioară, a orientalismelor în vogă, „simţind” intangibilul. În fond, doctrina Karmei („încarnată” romanesc), în pofida atâtor manipulări şi derapaje, ne învaţă că suntem rezultatul „urmelor”. Timpul nu e o măsură fatală a vieţii, curgând între cele două borne: naşterea şi moartea. Şirul vieţilor succesive, în autodefinire şi ameliorare morală, prin acumulări şi consecinţe suportă manifestările karmei, acea „iradiere karmică” (spunea Rudolf Steiner), desluşind, în viaţa fiecăruia, semnificaţia unor evenimente, sensul lor, rostul traiectoriei destinale.

Evident, şi Călătoria poate fi citită / recitită cu alţi ochi, metabolizând varii lecturi. În consecinţă, convocând cuvinte „cu miez”, flanând între real şi fantast, autoarea ne propune o textură narativă cu avertizori. Marcate grafic, astfel de semnale anunţă intruziunea fantasticului, iminenţa unor întâmplări ieşind din linearitate (logica epică), stimulând magma fabulatorie. Dar şi gustul stranietăţii, palpând Universuri vecine, cu comutări pe alt tărâm (vezi femeia‑şaman, Iasmina), alternând plăsmuirile serafice cu scene coşmareşti. Ieşind din copilărie, retrăim căderea din rai. Sunt plombate şi semne eliadeşti în acest roman încâlcit, cu alură basmică pe alocuri. Faţă de atâtea scenarii (filmice, îndeosebi) care ne scufundă, sub asalt crizist, în lumi postapocaliptice, golite de sacralitate, remise în animalitate, întronând, după „incident”, domnia Răului în om (să pomenim doar un titlu recent, Cerul ca oţelul, de Cosmin Leucuţa), romanul Alexandrei Dogaru – ALDO invită la purificare. Dar autoarea face şi o demonstraţie de virtuozitate prin această ambiguizare controlată, dospind de sensuri. Fiindcă, reamintim, orice carte, prin extensiunea „voinţelor secundare” (ale cititorilor), e mai bogată decât „voinţa înfăptuitorului”, avertiza M. Ralea. Altfel spus, „drepturile textului” (un concept hermeneutic) se răsfrâng în jocul de oglinzi al lecturii. Înstrunând, cu o semantică lunecoasă, coarda gravităţii, printre efuziuni lirice şi idei recurente, romanul creşte prin acumularea lentă, cu tentă preparatorie, a detaliilor; ele, enigmatice, se dezvăluie cu întârziere, punând la încercare răbdarea şi silinţele cititorului, decriptând atent, atras şi derutat de mulţimea răspântiilor epice. Abil urzit, un roman polisemic precum Călătoria impune un prozator şi împiedică o lectură ultimă, definitivă, cerând un ochi avizat şi o recepţie de adâncime.

■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar

Adrian Dinu Rachieru

Total 1 Votes
0

Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava (1967) şi al Facultăţii de Filosofie-Sociologie (1971), Universitatea din Bucureşti.

Debut: 1983, Orizontul lecturii (Eseuri de sociologia literaturii), Editura Facla, Timişoara

Volume publicate:

Critică şi istorie literară: Pe urmele lui Liviu Rebreanu, 1986; Scriitorul şi umbra (Sorin Titel), 1995; Poeţi din Bucovina (1996); Marin Preda – Omul utopic (1996); Liviu Rebreanu – Utopia erotică (1997); Alternativa Marino (2002); Nichita – un idol fals? (2006); Eminescu după Eminescu (2009); Poeţi din Basarabia (2010); Ion Creangă – spectacolul disimulării (2012); Despărţirea de Eminescu? (2012).

Sociologia culturii: Orizontul lecturii (Eseuri de sociologia literaturii), 1983; Vocaţia sintezei (Eseuri despre spiritualitatea românească), 1985; Elitism şi postmodernism (1999, 2000); Globalizare şi cultură media (2003), McLumea şi cultura publicitară, (2008);

Eseistică: Cele două Românii? (1993), Bătălia pentru Basarabia (2000, 2002)

Roman: Trilogia Legea conservării scaunului. Au apărut deocamdată Vina (2002); Frica (2004); în pregătire Revoluţia SRL.

Publicistică sportivă: Biblioteca din iarbă (2002), Viaţă de microbist (2004), Mutumania (2005), Cei doi Hagi (2007).

Premii literare: Premiul pentru critică al revistei Luceafărul (1982); Premiul „M. Eminescu” – Suceava (SSB): 1995, 1996, 2010; Fundaţia Culturală a Bucovinei: 1995, 1999; Salonul Naţional de carte (Iaşi): 1997, 1999; Salonul Internaţional de carte (Chişinău): 2000, 2006, 2007, 2010, 2012; Diplomă de onoare Societatea Română de Radiodifuziune (2001); Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler (2002); Premiul pentru critică (Reims, Franţa): 2002; Premiul revistei Lumina (Novi Sad, Serbia): 2007; Premiul revistei Cafeneaua literară, Piteşti, 2012; Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova: 2001, 2011, 2012; Premiul pentru istorie literară, Filiala Bacău a USR, 2011. Membru al USR, al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi al Asociaţiei Sociologilor din România. Membru ARIP (Asociaţia Română de Istorie a Presei).

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button