Contemporanul » Profil » Marian Victor Buciu: Abisul interogativ

Marian Victor Buciu: Abisul interogativ

Dar ce este omul în cuprinsul naturii? „Omul este o nuanţă cosmică”, „omul este cea mai prodigioasă creatură imperfectă între cer şi pământ”

Într-⁠o modernitate a prostituării verbale ori condusă de canibalism verbal şi ima­gistic, îndemnul teoremelor poetice înclină ferm spre tăcerea cuvintelor, întrucât pe acestea modernitatea le-⁠a făcut atât de zgomotoase şi de asurzitoare. E poeticianul teorematic un antimodern? „În pofida criticii severe pe care o fac modernităţii, nu sunt împotriva modernităţii. Sunt pentru cosmodernitate.” Pentru nu îl include pe anti, însă nici nu-⁠l exclude. Demersul natural este unul de căutare interogativ-afirmativă, prin care modernitatea devine recuperabilă, în ştiinţă şi în tradiţie. Trăim azi într-⁠o vreme pe care Basarab Nicolescu o numeşte „mortiferă”, căreia îi demască nihilismul inacceptabil, întrucât exclude cunoaşterea, orice cale de căutare. Nu orice nihilism este însă exclusivist, există un tip de nihilism care îl atrage pe gânditor, este cel direcţionat de abisul interogativ. Adeptul cosmodernităţii pamfletează contra profeţilor neantului care expun, zice el, „excrementele cuvintelor”. Chiar şi în discurs teologic. Dumnezeu a fost şi el învelit în zgomot de vorbe, în blestemate cuvinte-neant, deopotrivă de adepţi şi împotrivitori. Nu e nici acum pierdută ocazia de a vitupera asupra jocului de cuvinte practicat la propriu, el fiind atât de impropriu verbului. Într-⁠o stilistică de nuanţă marxistă, dacă nu este numai un (d)efect de traducere în română, autorul cere să nu mai existe exploatarea mutuală a cuvintelor. Mai trebuie adăugat că el nu întreţine apocaliptismul, dimpotrivă, încearcă tocmai a-⁠l reţine. Chiar explică faptul că viziunea apocaliptică a apăruSAM_5267t exact din cauzele împotriva cărora îşi exercită critica severă, regenerând modernitatea şi tradiţia salvate în conceptul de cosmodernitate. Demers al inteligenţei îndreptat împotriva prostiei, fundament care se cere înlăturat, chiar de la sursă. Acesta există într-⁠o anume atitudine, de multiplă limitare, plecând de la indiferenţă. Citim în această secţiune a teoremelor poetice: „Rădăcina cea mai profundă a prostiei: neglijenţa.” Aici apare de fapt preîntâmpinat un întreg capitol. Prostia nu este o temă de neglijat.

Poezia şi prostia sunt evident paralele. Vrednică de ură devine doar prostia confuzională, utopică (fără loc). Iată legătura confuzională dintre limbă şi loc: „Confuzia limbilor nu este decât un caz particular al confuziei locurilor.” Legătura cu prostia se realizează aşadar prin confuzie. Un exemplu, care i se pare concludent, de prostie este luat din religia creştină: „Să confunzi euharistia cu canibalismul”. Dumnezeu ar fi interzis în Rai fructul din arborele prostiei, nu al cunoaşterii. Atac sau, să zic, deviere transdisciplinară, de la creştinism, credinţă, teologie, prin care se susţine teza că, iată, s-⁠a înţeles invers, aşa că acum se face răsturnarea răsturnării: din prostie „catastrofală” apare „bestia” Lucifer… Are gust filosofic existenţialist, prostia: „greţoasa prostie”. Ea deserveşte prin natură. Puţin spus că este rea. „Prostia este născută din Rău, dar ea îşi depăşeşte Maestrul”, fiind „dincolo de Bine şi de Rău”, „răul nu este decât una dintre multiplele feţe ale prostiei”. Nu poate fi integrată, nu fuzionează cu inteligenţa? Răspunsul este nu: prostia „e terestră, pe când inteligenţa e universală”. Universul a creat omul care, liber fiind, a creat „dobitocul”, populând „imperiul prostiei”. Deşi prostia neagă raţiunea, raţiunea o protejează. Are şi ea un rost? Se pare că da, de vreme ce „prostia este dovada absolută a libertăţii omului” Prostia apare sinceră, totuşi nu pare a fi bine că se dezvăluie, rămâne potrivit ca ea să fie dezvăluită. Prostia nu este nici genetică, nici molipsitoare (oare?), deci – este şi acum optimist gânditorul – într-⁠o zi omenirea se va trezi lipsită de ea.

Opusul prostiei să fie oare inteligenţa? Pare din contra: nebunia. Nebunia înalţă cel mai sus. Prostia coboară cel mai jos. Inteligenţa poate şi ea să înşele, atunci când e falsă, inadecvată. „Cei pe care îi numim «oameni inteligenţi» nu sunt adesea decât străluciţi apostoli ai obscurităţii prostiei.” Vedeţi formularea contradictorie, paradoxală? O avea şi „clasicul” Ion Creangă, despre cutare scriind că e „slăvit de leneş”… Barocul şi logica contradictorie, a terţiului (secret) inclus, este de mirare că B. Nicolescu nu o caută unde este ea mai abitir prezentă. Venind vorba de această logică a terţiului inclus, despre care credeam că e doar inclusivă – „logica terţiului exclus (cea refuzată total, n. n.) este o logică de includere” – ea ajunge, iată, şi exclusivă, se pare că doar în tratarea prostiei, când numai ea este alungată. Puterea se foloseşte de „logica haotică”. Prostia este definită drept integrală impotenţă, iar logica prostiei este identificată cu neadevărul.

Natură, se reflectează în bază etimologică, latină, survine de la naştere. Natura (tematizată în logica expusă consecvent, în cea de-⁠a noua secţiune a teoremelor poetice) este prin ea însăşi vie. Apoi, natura precede scrisul, e pre-⁠text. Imaginarul naturii apare alcătuit din treptele realităţii. Trei sunt de fiecare dată treptele naturii, cosmosului, realităţii. Absurdul, iraţionalul, fuzionând cu raţionalul, ca atare un bun demers transdisciplinar este „să cauţi cu tenacitate fundamentele unei lumi fără fundamente.” Aplicat metodic la noua filosofie a naturii, principiul dezvăluie: „Fundamentul noii Filosofii a Naturii: Natura ca trans-Natură.” Se întreabă sau doar amână răspunsul: „Natura, anti-Natura, trans-⁠Natura – Dumnezeul viu scapă acţiunii acestei triade?” Sau: „Afectivitatea este transcendenţa energiei, spunea Lupaşcu. Afectivitatea implică oare o trans-Natură?” Anti-⁠natura nu e contra-⁠natură. Cultura este tot un produs al naturii. Dar ce e natura? „Natura este un fel de estet al sexualităţii cosmice.” Imprecis spus, analogic, adept al erosului universal, iată naturalul. Există teoreticieni mulţi şi experimentatori puţini ai acestei sexualităţi cosmice. Teoreticienii cuvântează, experimentatorii acţionează. Metodologia de bază a regândirii naturii pe baza poeticii cuantice este intrinsecă obiectului său cel mai cuprinzător. „Natura este, prin natura sa, transdisciplinară.” Terţiul inclus este găsit „între Natura creaturală şi Supranatură”. Ultima este dezvăluită: „Lăcaşul imaginarului este Supranatura.”

Iată acum o înţelegere şi totodată o propunere de trăire, într-⁠o dinamică a regăsirii: „O definiţie simplă a vieţii: să ne regăsim originile cosmice, să ne găsim locul nostru cosmic, să acţionăm.” Dar care ar fi limbajul prin care natura ajunge inteligibilă? „Natura are un limbaj dublu: limbajul matematic şi limbajul simbolic. De aceea este greu să pricepem ce vrea să ne spună.” Dar nu înseamnă că nici nu prea vrea să vorbească? Nu e uşor de întreţinut relaţia cu realitatea ca natură. „Puterea hipnotică a realităţii: asasinat al atenţiei.” Realitatea are o mare putere de abatere. Realitatea zisă voalată ar avea câteva nivele. Materia sau energia permit fuziunea deplină. „Energia este un concept unificator…” Omul lucid vede „formidabila bătălie energetică” din natură. Manifestarea efectivă este în egală măsură afectivă iar împreună balizează comunicarea. „Iubirea este o rezonanţă energetică.” Omul şi-⁠a diminuat conştiinţa pe măsura creşterii puterii asupra naturii. Eroarea sa e aceea de a fi inversat mersul, de la materie spre neant.

Dar ce este omul în cuprinsul naturii? „Omul este o nuanţă cosmică”, „omul este cea mai prodigioasă creatură imperfectă între cer şi pământ”. El este actorul cosmic care ţine aprinsă lumina Evidenţei Absolute. „Omul n-⁠a fost creat, ci inventat. Din pur egoism: pentru a asigura autoreproducerea universului. Şi astfel omul a devenit muritor.” Altă deviere metodică, alt atac teologic. De cine a fost creat omul, de Dumnezeu sau de univers? Şi de ce ar fi egoismul inventiv, dacă nu creator, şi n-⁠ar fi el pur şi simplu indiferent la orice din afara ego-⁠ului? „Omul nu este decât o imagine de sinteză a Marelui Ordinator?” Constat nesiguranţa, neştiinţa, transmisă teorematic, ştiinţific… „Omul este participant privilegiat la teatrul cosmic, el este totodată actor, regizor şi spectator.” Parcă teatrul fusese refuzat, iar acum e recunoscut şi încă pe deplin, în natura omului… Asta îi convine prietenului său G. Banu… Omul a creat într-⁠un secol premisele distrugerii unui univers existent de multe miliarde de ani. De ce? Din neputinţă, iată răspunsul. Creierul uman are şi el o relaţie dificilă cu natura. „Natura dură confruntată cu creierul moale.” „Nu există conştiinţă fără suferinţă voită.” Dostoievski, dar şi Camil Petrescu şi cine mai ştie cine…

Materie puţină în univers, multă pe pământ… Dar tot universul e material, ca materie, antimaterie şi transmaterie (forma supremă a acesteia fiind afectivitatea!). Alt atac teologic, să nu se idolatrizeze lumina, pentru că ea este purtătoare inconştientă de mesaj universal. Visul luminii ar fi vederea, poetic spus. Pare sigur că „Dumnezeu nu este determinist”. Dar iată ce nesiguranţă teorematică: „Să fie căderea lui Adam prima manifestare a gravităţii universale?” Erezia apare aici ca fatală atât ştiinţei cât şi slujitorilor ei: „Pentru că însăşi Natura este eretică”, notează interpretul lui Jacob Böhme, aici amintit în legătură cu timpul etern, cu istoria ca ne-⁠timp, transtemporală. Atunci filosofia naturii este erezie, şi iată un alt atac, involuntar, teologic… Pacea religioasă este nesigură, cea a terţului inclus apare certă. „Dificultatea majoră a concordismului: o singură Natură, mai multe religii.” Şi terţiul secret nu le împacă? Filosoful naturii se întreabă şi justifică depăşirea logicii binare într-⁠una ternară, sugerând o divinitate de ordine existenţială primară sau primitivă. „Natura şi filosofia – cine este servitorul şi cine este stăpânul? Stăpânul este cu siguranţă altundeva.” Libertatea şi rigoarea se scufundă, într-⁠un sens deloc peiorativ, mutual. Gândirea nouă a naturii apare minimalistă, maximalismul îi apare înfricoşător. Credinţa majoră manifestă aici este într-⁠o democraţie cosmică. (Poetul Mircea Dinescu se aplica şi el la Democraţia naturii.)

Ce admite B. Nicolescu şi aici este o „Înţelepciune trialectică” extrasă din „infinitul conştient”. În cuantică, modelul teoremelor poetice, aleatoriul ajunge precis, nu apare ca hazardul – „Dumnezeu fără chip”. Natura echilibrează constrângerea şi hazardul prin terţiul inclus. „Contrariul hazardului nu este necesitatea, ci posibilul.” Absenţa contradicţiei atrage moartea. Este memorabil de poetic spus: „Ne-⁠am născut într-⁠un mormânt înstelat”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest