Contemporanul » Profil » Adrian Dinu Rachieru: A.E. Baconsky – un pedagog cosmopolit

Adrian Dinu Rachieru: A.E. Baconsky – un pedagog cosmopolit

În 1972, când realiza o carte-⁠monument (e vorba de Panorama poeziei Universale contemporane), Baconsky dovedea – încă odată – o concepţie articulată despre poezie şi o erudiţie indiscutabilă, dezvăluindu-⁠şi preferinţele şi idiosincraziile

Figură aristocrat-⁠macedonskiană în decor comunist, poet (dar şi prozator, eseist, traducător) cultivat, orgolios-teatral, solemn-preţios, translând estetismul, în anii ultimi, în zona fastuozităţii crepusculare, ca profet sumbru, A.E. Baconsky a trecut prin spectaculoase metamorfoze şi a anticipat, „în uA-E-Baconskinele privinţe” (constatase N. Manolescu), valul şaizecist. Într-⁠adevăr, o distanţă „cosmică” separă turbulenţa agitatorică şi zelul proletcultist de gratuitatea estetă, filtrată livresc şi atmosfera halucinant-⁠terifiantă din Cadavre în vid (1969), de pildă; sau din romanul postum Biserica neagră, veritabilă contrautopie politică, tipărit abia în 1990, cunoscând, însă, o ediţie germană (1976), după ce fusese cules în revista vest-⁠berlineză Kontinent şi difuzat la Europa liberă. În plus, şeful Stelei, prin năbădăioasa revistă clujeană, înviorase climatul literar. Pusă la colţ, deseori admonestată pentru evazionism, „detaşare”, „slabele ecouri din freamătul vieţii noastre literare”, mizând, însă, pe „surogate scoase din vânzare”, „potrivnica” grupare chiar înfăptuia, insidios, desigur, „o revoluţie coperniciană”, cum suna reproşul lui M. Beniuc, un „general” al literaturii din epocă (gratulat ca atare, alături de Z. Stancu şi Petru Dumitriu, de un Ion Istrati, în Gazeta literară, nr. 10/1958). Într-⁠o vreme în care şi P. Dumitriu anunţa ferm că „trebuie isprăvit cu modernismul”.

Totuşi, în pofida prefacerilor pe care, în timp, le-⁠a cunoscut scrisul lui A.E. Baconsky, poetul rămâne un mare nedreptăţit. De numele său se leagă jenanta producţie proletcultistă, cu versuri celebre în epocă, îndemnând la stârpirea înveninaţilor chiaburi („elemente tot mai duşmănoase”) pe fundal beligerant („lupta se ascute între clase”), ulterior renegate; dar şi gestul emancipator, ca lider al „grupuleţului” (cf. Marian Popa) de la Steaua, anunţând, în 1956, un spirit „în avangardă”. Generaţia ’60, sublinia Eugen Simion, a profitat enorm de această deschidere, iar rolul lui în epocă, dincolo de versificările „penibile” (cf. D. Micu), tributare canonului realist-socialist, ascunzând – după unii comentatori – o celebrare triumfalist-⁠„perversă”, sub faldurile ironiei, s-⁠a dovedit esenţial în primenirea limbajului liric. Chiar dacă Baconsky a răspuns prompt marşului Revoluţiei, vestind „o primăvară nouă”, uitând de începuturile suprarealiste, cu un volum pregătit în 1948 (care n-⁠a mai apărut), aşezându-⁠şi placheta din 1950 (Poezii) sub „lumina vremii noi”, Ileana Vrancea nu ezita să-⁠i incrimineze „tânjeala” după poezia apolitică, evazionismul, rezerva de a se amesteca „în vâltoare” etc. Şocantul său discurs la Primul Congres al Scriitorilor din RPR (18-⁠23 iunie 1956) viza „penibilele eşecuri” ale începutului literaturii „întru realism”, denunţând dezolanta proză versificată. Încât, în 1956, papa Bac era „cineva”, suspectat fie de „devotament ostentativ”, fie de narcisism şi falsă combativitate, deşi poetul ne anunţa solemn: „Cu tot ce am sunt al acestui timp, / Mă contopesc în imensa-⁠i vâltoare”. Adaptabil, aşadar, servind cauzei prin voioase poeme propagandistice, protagonist al vieţii literare clujene, Anatol Emilian Baconsky (n. 16 iunie 1925, la Cofa, în Basarabia) părea sortit unei înalte cariere. El îşi anunţase intenţiile lirice într-⁠o broşură colectivă ivită la Carei (Antologia primăverii, 1947) şi, din 1950, va fi secretar de redacţie la Almanahul literar, devenit, în 1954, lunarul Steaua, revistă pe care o va conduce până în 1959, impunând un lirism de factură nouă. „Uluitoarea publicaţie clujeană”, cum s-⁠a spus, împrospătase aerul epocii, sufocată de dogmatism, propunând alte modele. N-⁠au lipsit admonestările (repetate) de la Centru şi nici unele (mici sau mari) nedreptăţi: cazul E. Lovinescu, execuţia Moromeţilor, prin pana lui D. Isac. Nu era vorba, însă, de un program explicit, anunţat, ci de ofensiva modernizării, George Munteanu subliniind, în paginile revistei, că lupta pentru realismul socialist înseamnă lupta pentru modernitate. Aşadar, „sub egida realismului riguros” urma a se afirma o nouă atitudine realistă, revalorizând economicos limbajul, cerând, prin vocea lui A.E. Baconsky, o eră a geometriei, declinul metaforei, nu „reliefuri voluptoase”. Altfel spus, o poetică nouă, exploatând firescul anonimat al cuvintelor comune, salvând tonul emoţional, individuaţia. Refuzând, deci, „uniforma”, metoda unică, versificarea pedestră prin care „plutoane compacte” urmau „a cuceri zările”, maniheismul, în ultimă instanţă. Acest realism liric (sau poezia „de notaţie” cum i s-⁠a spus, după un calc lovinescian) s-⁠a impus greu, condamnând în paralel, din nevoi strategice, şi „decadentismul occidental”. După mutarea în Capitală, momit cu promisiuni rămase neonorate, urmând a prelua Secolul 20, A.E. Baconsky, afectat, se va retrage într-⁠o lume ermetică, protejând, printr-⁠o abstragere demnă, tainele laboratorului. Dacă la Cluj, flanând prin urbe, impresionase prin silueta sa elegantă, tăind aerul burgului, „descălecat” la Bucureşti se va arăta „doar în chip de operă” (cf. Mircea Martin). Va afişa o eleganţă ostentativă şi un surâs distant; crispat, măcinat de adversităţi, neînţeles, însingurat, un incomod, de fapt, de fibră gravă, independent, se va refugia în tăcere, ocolind şedinţele breslei. Dar nepărăsindu-⁠şi convingerile. Chiar claustrat (o vreme), se va interesa obsesiv, cu înverşunare fanatică, de fenomenul artistic modern şi de scriitorii „progresişti”, cercetând avid noutăţile (precum în rubrica Meridiane de la Contemporanul).

Încât e de mirare că afişând, succesiv, atâtea chipuri lirice, el va fi considerat de către unii, cu invidie neagră, un scriitor de acvariu. A.E. Baconsky îşi poartă, în posteritate, blazonul. Cazul său a agitat multe spirite cârcotaşe; o ciudată polarizare mai stăruie, inerţial, şi azi. Suspectat pentru tendinţele evazioniste, plătind tribut euforiei lozincarde a unor ani, taxat chiar – cu o uşurinţă vecină cu iresponsabilitatea – „duşman al culturii noastre”, poetul, deşi un preferat al criticii (notează, maliţios, Gh. Grigurcu), este „neconvingător”; pentru Eugen Simion, dimpotrivă, Baconsky rămâne un nedreptăţit. „Prinţul exilat” îşi poartă trena melancoliei, impresionând, la relectură, prin bogăţia referinţelor şi detenta culturală, de rafinament aristocratic. Incapabil, însă, de „angajare existenţială” (cf. Alex Ştefănescu).

Rostirea baconskyană, spuneam, nu a fost scutită de servituţi conjuncturale. Dar şi atunci, producând texte festiviste, un ton distinct-estetizant răzbate. Omagiindu-⁠l pe Lenin (v. Gazeta literară, nr. 17/1960), el ne invita „pe malul Razlivului” şi mărturisea că îl citea „cu înfrigurare” pe marele Învăţător, admirându-⁠i erudiţia şi profunzimea, temperându-⁠şi brusc entuziasmul prin invocarea „naivităţii confuze” a acelor ani de studenţie. Criticat în diverse ocazii pentru nereuşitele sale, poetul promite echivoc momente de adâncă „reflecţiune” şi aminteşte soarta grupului Luca-⁠Pauker (ca posibil memento pentru puternicii zilei), ca şi imposibila detaşare a eforturilor sale creatoare de context (triumfătorul realism socialist). De altfel, antologia din 1967, Fluxul memoriei, filtra cu severitate producţia poetului, lăsând în cimitirele epocii ceea ce, la o privire retrospectivă, pare (şi este) inacceptabil. Acest lirism autobiografic (Fiul risipitor, 1964), urmărind „extatica trecere” în ceilalţi, pândită de „umbra timpului”, propunea, cu ecou târziu, noi modele poetice. Baconsky a fost un avangardist de o extracţie specială, „promulgând” de-metaforizarea şi literaturizarea; deci, estetizarea trăirilor.

Vom reaminti că momentul Steaua (avân­du-⁠l ca artizan) a pregătit resurecţia lirică din anii ’60, vestind dezgheţul cultural. Dacă orice generaţie este groparul celei anterioare, echipa Stelei, spărgând tiparele oficializate, nu s-⁠a mulţumit cu atât; ea nu a pregătit doar timpul de zbor al altei generaţii, desprinzându-⁠se din plasma epocii. Sub acuza intimismului, grupul de la Steaua (o publicaţie-⁠fanion) sfida interdicţiile şi, traversând deşertul proletcultist, şoca şi modela. Eram în plină criză paternă (lipseau maeştrii, bibliotecile erau sigilate); „steliştii”, inspirând parfumul boemei, se încăpăţânau să trăiască în poezie. Spirit tutelar, Papa Bac era profesor de gust estetic. Ca „boem înverşunat”, un Dimitrie Stelaru se deda la „năzbâtii”, împrăştiind bacilii artei „decadente”, cum glăsuiesc nostalgicele amintiri, colindate de „siluete eterice”, ale unui „fost corector”, poetul Petre Stoica.

Bineînţeles, lăsând în urmă „dramaticele tribulaţii”, Baconsky îşi reformulează, şi dintr-⁠un impuls autocritic, programul. „Se schimbă”, am văzut, în câteva rânduri. El cutreieră alte spaţii poetice, vestejeşte „eroarea metaforizantă” (cum scria, într-⁠un solid studiu introductiv, Mircea Martin), aspiră spre o nouă sinteză a simplităţii. O simplitate magică, în numele căreia îşi îngăduie excese demonstrative. Recuzita poetizantă, neferită de narcisism şi solemnizare, creşte dintr-⁠un bine întreţinut humus cultural, părând a juca în context, în pofida dandysmului şi al orgoliului ostentativ, rolul unei subversiuni artistice. Cu prudenţa necesară, Mircea Martin invita la o reconsiderare a convenţionalismului poetic, observând că marginalizarea, declinul, biologic în primul rând („umbra-⁠mi palidă coboară”), obligă la astfel de reformulări. Poemele din Cadavre în vid dezvoltă o lirică apocaliptică, o viziune crepusculară impunând negaţia generalizată. Este un univers în disoluţie, stăpânit de lingoare, cutreierat de un „spasm uriaş”. Din această viziune neagră, se hrăneşte şi romanul din 1970, recuperat târziu, Biserica neagră. Să mai spunem că în 1972, când realiza o carte-⁠monument (e vorba de Panorama poeziei Universale contemporane), Baconsky dovedea – încă odată – o concepţie articulată despre poezie şi o erudiţie indiscutabilă, dezvăluindu-⁠şi preferinţele şi idiosincraziile.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest