Contemporanul » Profil » Adrian Dinu Rachieru: Remus Valeriu Giorgioni şi „duhul cărţii”

Adrian Dinu Rachieru: Remus Valeriu Giorgioni şi „duhul cărţii”

Cercetându-⁠i palmaresul, vom constata că lugojeanul a publicat mult, atacând cam toate genurile. Debutul său se leagă de revista timişoreană Orizont

Punând umărul, în urbea lugojeană, la revigorarea vieţii culturale, Re­mus Valeriu Giorgioni, trăind în „duhul cărţii”, face de toate. Este poet şi prozator febricitant, trudeşte, ca redactor-⁠şef, alături de alţii, la o revistă a „unirii scriitorilor” (Actualitatea literară, desigur), aleargă fără hodină (vânând „convorbirişti”) şi propune cărţi de interviuri, doldora de informaţii, precum Năvodul cuvintelor (2012), izvodită împreună cu regretatul Constantin Buiciuc, în fine, cu dârzenie, deşi „ocolit” în DGLR sau în impozantul tom coordonat de Alexandru Ruja (Scriitori din Ba­nat) dovedeşte, „lovit” de fatalitatea scrisului, că nu este un marginal. Deşi „ziua socotelilor” e departe, un bilanţ provizoriu se impune, prilejuit, iată, de o reeditare. La Eikon, în 2014, apărea într-⁠o a doua ediţie, „revăzută şi adăugită”, romanul Cei şapte morţi uriaşi, vădind o remarcabilă dispoziţie scriptică. Botezat roman, în pofida protestelor Elvirei Sorohan, volumul aducea la rampă personaje „din carne şi sânge”, narând experienţa americană a lui Puiu-⁠Scriitorul, plecat, ca şantierist, în Babilonul-⁠de-⁠peste-⁠Ocean. Cartea/ orice carte, ne previne autorul, este un fragment de timp („solidificat, confiscat şi datat”). Din acele fiţuici fircălite, culegând „impresii primare”, se naşte un text coerent, trezind întâmplări „dormitânde”. Scriitorul notează totul, „hârtiuţele”, puse la dospeală, cauţionează timpul trăirii şi dezvăluie un larg spectru existenţial. Evident, helperul Romică, ca poet-⁠birocrat, funcţionar (acasă), e pus la grea încercare în acele „munci şi zile” şantieriste, acceptând „sclavagismul postmodern”. Puiu gi la Fârgea (poetul satului) n-⁠a făcut prea mulţi purici la freming şi va ajunge în Atlanta, în echipa de staco, la compania Romanian Stucco, ca „robot umanoid”, instalat la betonieră, stors de puteri. Se naşte, astfel, un reportaj critic despre „ţara viselor”, cu inserţii reflexive şi înclinaţii contemplative („de la înălţimea betonierei”). Admirând, de pildă, cele şapte turnuri din downtown profilate pe zare, adică „morţii uriaşi”, după spusa marelui Rake.

Într-⁠un stil atractiv, de un descriptivism fragmentat, îmbiind cititorul „răsfăţat”, hotărât să ne ofere vitezist acele amintiri „răzleţe”, ramificate, ironic şi, mai ales, autoironic, Remus Valeriu Giorgioni reconstituie o viaţă din bucăţi. Pigmentată cu anglisme în exces, apelând la oralitate, argou, jargon, presărând bănăţenisme, cartea lui Puiu-⁠Scriitorul, ca stacoman improvizat, „un pârlit de helper”, este, dincolo de stratul grav, o depoziţie pitorească. Fiecare zi la staco este un vis urât. Dar şugubăţul nea Puiu „îi bagă în cărţi” pe ceilalţi locatari, din Stucco Team, ai „hotelului”, încondeindu-⁠i „pentru eternitate”. Lângă Danciu-⁠Faraonu (Zmăul) apare un nea Kostică (de Haţeg), bo(ur)ul din Carpaţi, un „pupezoi bătrân”; şi Nelu Mic (John the Little), Marius Borşanu, Alex Basarabeanu, Daniel Fârţală-„sforarul”, Nelu Mare şi alţii, îmbogăţind galeria, feţe noi perindându-⁠se prin „hotel” în căutarea verzişorilor: adică un şir de persoane-personaje, stacomani scoşi din anonimat graţie condeiului lui Giorgioni, remarcabil în a depăna experienţa-calvar, înfăţişând tablouri de stacomani (vezi Muzeul Stucco). Dar se iscă acolo, pe lângă zilele fără nume şi rost (ZFR), şi dezbateri savante, cu citate şi comentarii biblice, despre Cărtărescu sau Dosarul Timp, agrementând realitatea. Echipa staco apare la TV (canal 46), iar Puiu-⁠Scriitorul, „fircălind” în caietul maro, nu este un grefier lenos, „iresponsabil”, ignorând oferta din jur şi „folclorul” bogat al stacomanilor. Ca dovadă, îşi vizitează prietenii din Sacramento, se lansează în comentarii avizate despre gimnastică şi românii americanizaţi, contabilizează centrele noastre culturale. Sejurul în Florida, ca intermezzo, îi prilejuieşte un popas la JFK Space Center şi, îmbogăţit culturaliceşte, revine „la bază”, mereu hâtru, autopersiflant, acceptând că libertatea noastră e o colivie; şi că literatura poate fi „o minciună benefică”.

Ca om informat şi „spion literar”, revărsând în casa de hârtie comentarii metaliterare şi fantezii poeticeşti, cu „ocolişuri şi-⁠ntortocheri”, prizând, în burta timpului, momentul acum, R.V. Giorgioni („din Georgia”) face figura unui Robinson creştin. Hidrologul Puiu (zis Scriitoru’) îşi asumă şi rolul de Narator, încât, lângă Istoria stacomanilor (viitor best-⁠seller) creşte şi povestea Cărţii (care se naşte), Timpul însuşi devenind personaj de roman. Chiar dacă Elvira Sorohan era fermă: cartea lui Giorgioni „nu poate fi roman”. Ca posibil roman-⁠reportaj, colportând „fiţuici mototolite”, ea poate fi, însă, un „rechizitoriu gigantic” (cf. C. Trandafir) îmbibat cu umor, Poetul din Carpaţi, ba autoironic, ba megaloman risipind observaţii subtile: despre televiziune, de pildă, văzută ca „o icoană făcătoare de minciuni” sau, mai cu seamă, insistând savant asupra unor lecturi biblice, corectând puzderia de răstălmăciri. Provocat şi „exploatat” de colegii de suferinţă, puşi pe „şopuială”, nea Puiu pozează într-⁠un helper belfer, rupt de oase, adăstând, într-⁠o splendidă imagine cosmicizată, lângă betoniera galbenă.

Cercetându-⁠i palmaresul, vom constata că lugojeanul a publicat mult, atacând cam toate genurile. Debutul său se leagă de revista timişoreană Orizont (1978). A fost prezent în volume colective, a scris poezii religioase pentru copii, a colaborat, o vreme, cu editurile Metanoia şi Brumar (tot din Timişoara), s-⁠a încercat în roman (Briciul Dalilei, 2001 şi Cei şapte morţi uriaşi, 2009), cu reuşite notabile. Să nu uităm de eseul poetic Universul durerii în cartea lui Iov, ivit la Eikon, în 2011. La începuturi a atras atenţia lui Ion Gheorghe (SLAST, 1985) şi a lui Alex Ştefănescu, acesta, uşor sceptic, evidenţiind „graţia mecanică”, dar trasând, mai apoi, o „hartă a resurselor de talent literar” din zonă. Despre poet s-⁠au rostit, cu autoritate, Gh. Grigurcu, Constantin Sorescu, Paul Aretzu, Eugen Dorcescu (semnalând, în 1992, sentimentul sacrului), Bogdan Alexandru Stănescu, incriminând „sforţările avangardiste” etc., până la Toma Grigorie, considerând că, privind diacronic, abia după borna 2000, poezia religioasă ar prevala. Licenţiat în Studii Biblice (Chatanooga Tennesse), poetul pare un eretic (inconformist, sarcastic, dicţiune liberă) şi este, negreşit, un religios, fără a asfixia elanul creştin în monocordie. De altminteri, încercând a împăca credinţa şi tăgada, el, recunoscându-⁠şi iluminările, s-⁠a „developat” abia după seismul decembrist. Acum beatitudinea mistică se răsfaţă la vedere, iar adevărul, suntem preveniţi, „se aprinde mai tare”.

„Şurubar de verbe”, poetul demontează meşteşugit maşinăria lirică, vădind luciditate auctorială. Autodidact, autoparodic, protocolar, dar şi bonom, desfăşurând o versatilitate ludică, spulberând iluziile poeticeşti, el parcă ar dori să se vindece de acribie şi, în acelaşi timp, veghează la o elaborare scrupuloasă. O întreagă mitologie poetică desluşim în volumele sale, de la Maşina Meloterap (2002) la Crucişătorul Poema (2005). Neuitând, desigur, că Remus Valeriu Giorgioni se consideră un suflet ectopic (plachetă ivită în 2003), „navigând” în lumea astrală, un romantic, în fond, în haine postmoderne, cum nota Constantin Buiciuc, comentând „disertaţiile poetice” din Norul de martori, 1997. Şi încercând, în ipostaza Cavalerului Tristei Figuri, a îmblânzi conflictul dintre Viaţă şi Carte, chiar dacă ea (Poezia, Multdorita) „nu voia în ruptul capului să îmbrace trup”.

Pisarul şi vântul, construit ca o cronologie inversă, invitându-⁠ne înspre „izvoare”, evidenţiază un limbaj intelectualizat, sacrul coabitând cu laicul, Remus Valeriu Giorgioni fiind, afirmă Toma Grigorie, „printre poeţii de rezistenţă ai literaturii noastre contemporane”. Chiar dacă poetul însuşi se suspectează că ar fi căzut în calofilie, devenind cerebral, uscat (v. albinele şi piatra filosofală). Evident, el se mişcă într-⁠un orizont livresc, într-⁠o lume spiritualizată, palpând „metafizicul proxim”; cu diafanitate, însă, dezvoltând un enciclopedism (criptic, deseori). Invitându-⁠ne, de pildă, în Grădina lui Akademos: „S-⁠a rătăcit definitiv s-⁠a/ pierdut/ în labirintul de litere/ din grădina lui Akademos// Din când în când/ era văzut trecând fluierând/ flendurându-⁠se pe alei/ în Grădină (aleea cu palimpseste/ Scripturi incunabule)// Spinarea asinului său/ frântă era de un pergament/ uriaş cât o aripă de oraş”.

Citirea lumii, pendulând între metapoetică şi cosmicitate, înseamnă limpezirea sufletului, aşteptând „ziua cea mare”. Poetul are „un căluş/ De vocabule luminoase”, ochiul lăuntric scrutează avid-documentat imaginarul/ eposul biblic, scribul („proţăpit în scriptoriu”, aflăm din poema titulară) se întreabă ce ritm ar putea „să dea” vântul (gudurându-⁠se „ca un căţeluş”) rostirii, singurătăţii, vorbirii? Şi încă: „din biblioteca lumii mă rup/ hăbăuc/ în fiecare seară/ şi trec grăbit hăituit/ în palatul cu incunabule.” Devoţiunea, revelaţia sălăşluiesc în inima-⁠templu; sufletul-⁠„lampă de păpădie” se cabrează interogativ: „Dar unde e sufletul mă întreb/ De-⁠o viaţă/ Când şi cărturarii bâjbâie în noapte/ Ba că e în atrii ba în ventricule/ În neuroni sau în glanda pineală în cordul/ Din cerebel// De-⁠o viaţă o viaţă de om îmi zornăi silabele slabele/ Îmi pipăi cuvintele mele ca zimţii de stele/ Şi sufletul peste tot sufletul nicăieri!” (v. Sufletul ectopic).

Putem spune, alături de Paul Aretzu, cel care, după o lectură exemplară, prefaţase Crucişătorul Poema, că avem de-⁠a face cu un poet „de raftul întâi”; un vizionar, un apologet, încrezător în tămăduirea prin cântec, pe suport psalmodic. Înţelegând poezia ca remediu, ca melos curativ, vindecător, şi, desigur, oficiu cultic, veritabil „vermorel pentru stropit suflete ofilite”. Slăvind „neuronicele procreaţii”, acceptând penitenţa, poetul are – declarat – religia cărţii: „Când iei în mână o carte/ Şi atingi prima dată/ Epiderma ei simţitoare/ fremătătoare/ parcă auzi/ scâncetul animalului din care-⁠i croită/ haina coperţii/ (şi te întrebi dureros/ au mai zis-⁠o oare şi alţii/ aceasta?/ au zis-⁠o mai bine şi mai frumos??)” (v. Pergamentul viu). Dar acest pergament viu, „rozaliu”, trezind „clocot de clape” sau „zornăit de petale” îmbrăţişează o soluţie de compromis: Cartea-⁠Femeie, prinţesa însăşi fiind „învelită în pergament rozaliu” („înăscută”, cum citim în alt loc).

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest