Contemporanul » Polemice » Marian Victor Buciu: Aura Christi, polemistă

Marian Victor Buciu: Aura Christi, polemistă

În interviul acordat lui O. Nuşfelean, reia din scurt mai totul. Lasă vizibil un (neo)mesianism literar, întărit printr-⁠un vers al lui Rilke: „Totul e misiune”. Atu-⁠urile? Miza culturală şi creatoare majoră, împotriva celei minore, iar mai întâi miza pe operă; de regulă creatoare în sens artistic, dar în serie este înşirat o dată şi M. Kogălniceanu.

Mai bine eroare decât teroare

În istoria – actuală şi nu numai recentă –, generală, culturală, artistică, dar îndeosebi literară, crede Aura Christi (Acasă – în exil. Polemice, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2016), convieţuim într-⁠o dificilă şi Acasa-in-exil-Aura-Chrsiti-2016-sitedramatică aventură de (auto)cunoaştere şi conştiinţă. Se reactivează la mari cote de tensiune condiţia umană nesigură. Cartea răspunde direct şi indirect şi la întrebarea: Cum trece ce se petrece?

Aura Christi înţelege democraţia definită de Ion Raţiu ca mutuală voinţă radicalizată, sanguinară (atestată în întâmplările şi metamorfozele din decembrie 1989) şi susţine spre recunoaştere „dreptul la eroare”. Înlătură (im)postura de procuror şi judecător. Nu vrea să condamne, ci să înţeleagă. Vrea doar să înţeleagă, repetă intens, la limita imposibilului. Imposibila înţelegere? Doar o formulă retorică de scăpare a conştiinţei refuzate: „Încep să înţeleg că nu mai înţeleg nimic”. Grea cale de acces: „Să se priceapă pe sine însuşi (cineva) – e lucrul cel mai greu din lume”. Însă trebuie avut în vedere faptul că înţelegerea este deopotrivă textuală şi contextuală. Iar contextul închide sau deschide textul, probabil chiar şi la modul individual.

Contemplatoare a fiinţei deopotrivă concrete şi abstracte, Aura Christi identifică necunoaşterea cu extincţia. O simplă constatare biologică, semnalată de N. Breban, o readuce la sine, o iluminează: organismul viu răspunde la atacul morbid. Via reactivitate devine obligatorie, chiar şi moral. Dar se petrece mai mult decât atât: atrage sacralitatea, sfinţenia, în sens biblic, apocaliptic, epifanic. Iar scriitoarea mărturiseşte că refuză „căldicelul”. Atrasă de incendiar şi glacial, de altfel ambele fiind unificate, numeşte unele cărţi (de Nicolae Breban, Nicoleta Sălcudeanu, Gabriel Andreescu), nu o dată, incendiare. Şi scrie aşijderea, în felul său. Totodată, doreşte „analize reci, atente şi nepărtinitoare”. Aşteaptă „o cultură a polemicii” (volumul e subintitulat Polemice), aproape imposibilă în vremea oportunismului şi a vinovăţiei trecută instantaneu în pedeapsă. Iată din nou dependenţa de context.
Corupţia mare, de bună seamă preocupantă pentru reala conştiinţă a creatorului de artă, este acum aceea literară, tratată aici pe măsură şi chiar cu măsură.

Etajul superior organic al creatoarei este poetic, estetic. Ea crede mai presus de orice în himera sau realitate poetică. Rămâne convinsă de sensul estetic total al vieţii, aşadar, de un fel de panestetism. După el vine totul, ca să nu spun, ceea ce se şi (pe)trece, că derivă totul. Nici aici nu ajunge să fie singură, privind lucrurile în contextul cel mai larg, universal. În urmă, dar vie şi ea, vine morala. Bulversarea în mistificare o alertează pe Aura Christi, când oportuniştii îşi fac dosare de disidenţi, iar a fi de partea victimelor, umilitor sau cumplit răsplătite, înseamnă să trăieşti primejdios. Răul larg şi adânc, nu doar moral, uneşte taberele, iar acesta se cuvine conştientizat. Hăituire a elitelor, elitizare a haitelor, într-⁠o istorie la limita morbidului, de putrefacţie a caracterelor, aş putea spune despre imaginea globală, analizată de autoarea care îşi recunoaşte „fanatismul lucid” şi include în demers failibilitatea („nu exclud că mă aflu într-⁠o eroare”), dar adaugă şi că nu e cu totul singură.

Păcatul „critic” originar

Cauza există în (sub) arbitrajul gazetarilor scăpaţi şi ei abia acum de o cenzură ideologică (occidentală), modeşti (doar valoric) creatori literari, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, operativi, dar fără operă, în sens real estetic, canonizabilă la vârf. Unii cred că spunând acest adevăr li se diminuează celor doi rolul istoric în presa anticomunistă şi amestecă criteriile şi domeniile de acţiune. Maximizarea prin inautentic şi confuz nu ajunge un bun serviciu, rămâne aservire şi deser­viciu. În fond, de ce un om de presă politică să opreseze arta?

Pe autoarea volumului despre exilul interior postcomunist o animă păstrarea valorilor perene. Ca atare, susţinerea unui canon stabil, neafectat resentimentar. De nimeni. Nici de scriitori concurenţi, vii, ca M. Cărtărescu – indexat şi ca plagiator din L. Sterne –, în teza de doctorat despre postmodernismul românesc. (Între timp şi-⁠a revizuit oarecum atitudinea, tot în propria favoare, nicidecum volumul cu pricina, iar politic şi social a ajuns şi el, un timp, la limita autoexilului…). Iată direcţia de bătălie virilă a scriitoarei. Resentimentar îi apare şi neoconservatorul antipostmodernist, eseistul fizician H. R. Patapievici, aplicant literar al corectitudinii politice. Iar jurnalistul-⁠prozator SF C. T. Popescu, prins de morbideţe estetică, incită la arderea, pură, vorba vine, şi dură, masivă, a poeziei lui Nichita Stănescu. Iată o înţelegere a revizuirii critice (în fapt abuziv jurnalistic), nu cu cerneală, dar direct cu cenuşă, a celui comparat de Marta Petreu, „excelenta eseistă şi poetă”, cu Eminescu şi Cioran. Ca fapt de grup, se înregistrează vehement depăşirea istorico-⁠critică, arogantă şi mortuară, a lui M. Eminescu, în foaia nouă, devreme ajunsă veche, Dilema (nr. 5 martie 1998). Elitism drapat în neocolectivism, întru consolidarea unei puteri de conjunctură.

„Resurecţia modernităţii”

Se constată uşor instrumentalizarea diversionistă a unor poetici, totuşi sustenabile: textualism, postmodernism etc. Moderna (vezi titlul eseului Resurecţia modernităţii), dar şi modernista (prin Andrei Marga ea pledează pentru „revigorarea modernismului”), Aura Christi, le spune un „în lături”. Ataşează aici şi transmodernismul, deşi prefaţatorul volumului ei, Th. Codreanu, conmiliton întru naţionalism, neacroşat şi ca pro-⁠protocronist, este autorul opului Transmodernismul (Editura Junimea, Iaşi, 2005, Colecţia „Studii transdisciplinare”).

Ce vede autoarea este o prăbuşire critică şi, în genere, creatoare.

Valoarea literară se topeşte şi în lupta pentru succes şi vânzări. Patronul Editurii Humanitas, G. Liiceanu, calificat sabotor al marilor scriitori, negustor veros (după o scrisoare a Eleonorei Cioran), blochează, pentru că-⁠i stă în putere, difuzarea lui Blaga, Cioran, Breban etc. Fenomenul este mai extins, în curs perpetuu, şi tinde spre maxima individualizare, prin masca grupurilor, dacă Liiceanu a ajuns în conflict personal-⁠instituţional cu N. Manolescu (criticul care îi impusese anvergură scriitoricească cvasi-filosofului), demisionând din USR.

În loc de naţionalism bun, există un regionalism rău. Între bunele exemple personale este inclus şi actualul management al lui Mircea Arman, la Tribuna clujeană, săltând, ni se spune, în naţional (acasă, viul acasă), după regional (sau provincialul atac la Marino, Breban ş. a.).Nu pretind că am o atât de extinsă atenţie asupra regiunilor care ne compun naţiunea.

Într-⁠o scrisoare adresată lui Ion Pop, Aura Christi explică polarizarea Tribunei clujene anterioare şi a celei actuale, amintindu-⁠i provincialismul demolator de valori estetice, injustul moralism. De pildă, la început de carieră, criticul clujean Alex Goldiş îl găseşte neetic pe Breban. Să reamintesc ceea ce cartea nu prinde, că în acest an, 2016, Goldiş e-⁠n grupul „disident” faţă de USR-⁠ul care pare că-⁠l atrăsese înregimentându-⁠l? Nu trăim într-⁠o lume a controversei cu orice preţ radicaliste ca mod existenţă?

Finanţarea de stat, altfel spus naţională, a revistelor, a traducerilor din limba română, îi impun autoarei reacţii faţă de USR sau ICR, care au avut opţiuni (şi) părtinitoare, prejudiciabile estetic, moral, tematic.

În interviul acordat lui O. Nuşfelean, reia din scurt mai totul. Lasă vizibil un (neo)mesianism literar, întărit printr-⁠un vers al lui Rilke: „Totul e misiune”. Atu-⁠urile? Miza culturală şi creatoare majoră, împotriva celei minore, iar mai întâi miza pe operă; de regulă creatoare în sens artistic, dar în serie este înşirat o dată şi M. Kogălniceanu.
În multe locuri din carte, polemista face mai multe liste de mari autori, vârfuri, capodopere, opere valoroase, îndeosebi din specia de maturitate literară a romanului. Din convingerea naţional(ist)ă, estetică şi nu ideologică, după care literatura română este majoră, pentru că are teme majore. Ridică tematica la scară estetică. Îl invocă, doar pe acest traiect, pe G. Călinescu. Iar între istoriile literare relevante le îngăduie, degrabă, şi pe cele ale lui Popa şi Rotaru…

Pentru scriitorii contemporani cu comunismul, o morală a asumării şi nu a acuzării evidenţiază în pomenitul interviu: „Fiecare scriitor are partea lui de vină”. Scriitoarea nu-⁠i, din nou, un subiect justiţiar, ca atare nu ţine, din premisă în concluzie, să aibă dreptate. Nici să-⁠şi aroge echilibrul. Excesul pare că o stăpâneşte. Dar nu se pierde cu firea, deşi se dezvăluie prea radicală. Semnul elementar al viului? Întrucât, repetă, „mitul viului” rămâne supratema scrisului (operei) ei. Iar „totul din jurul nostru are suflet”. Risc al animismului asumat, întrucât adânc trăit…

Iar cine vrea viul exclude morbidul. Drept o lipsă de libertate, ontică, nu doar politică şi etică. Iar pentru Christi, acum, în România fără Basarabia, în postcomunism, nu există libertate, ţara, lumea, sunt „sub o altă cizmă”. În sensul cel mai deplin, ea doreşte autonomia României. Cade uşor şi-⁠n politic: autonomia ţării prin ea însăşi; vechi liberalism, tras, ca în secolul al XIX-⁠lea, la stânga. Iar de tras, adică de ţintuit, o face în partidul colorat în portocaliu, între timp fuzionat cu Partidul Naţional Liberal, în această browniană politică autohtonă.

Motoul cărţii, din Fr. Nietzsche, despre relevanţa nu a câţi oameni mari dă, dar câţi respectă ori recunoaşte un popor, comportă precizarea că nu poporului i se cere socoteală, dar faptului privativ de acest important efect. Elita poartă această răspundere. În România, formula verbală potrivită este: ar fi trebuit să poarte răspunderea. Cum viitorul nu poate fi prevăzut, în pofida unor premise nefaste semnalate de prezent, actualitatea rămâne la vedere. Christi constată acum, dar nu de acum, o „vânătoare de oameni mari”. Mai nuanţat: şi una între oameni mari, cea mai tragică, dacă nu mai ales dezonorantă. În raportul de prim-⁠plan încap identitatea naţională, ca şi imaginea României în străinătate.

Voci apropiate

Nu doar cărţi calificate incendiare, dar şi texte restrânse, mesaje punctuale, sunt invocate. Disidentul polonez A. Michnik, reluat şi acum, indexează autoritar pe, elegant şi superficial spus, tăcuţii din vremuri apăsătoare deveniţi volubili în vremuri nepăsătoare.

Un sprijin acut, mai degrabă litotic, conjunctural, deopotrivă contemplativ şi aplicat, află în Virgil Nemoianu, numit excentric „profesorul de filosofie”. Nemoianu constată „decimarea elitelor”, „continuată prin auto-⁠exilarea valorilor naţionale”, atacul la generaţia cea mai europeană, ilustrativă (operă, existenţă) prin Marino, Doinaş etc. Nemoianu conchide că Securitatea este încă antieuropeană. Se aştepta la altceva? Polemista nu ezită să descopere o simplă şi previzibilă substituţie de la vechea la noua nomenklatură oportunistă, „noi «ştabi» înlocuitori” (tot V. Nemoianu), H. R. Patapievici, A. Pleşu, M. Dinescu, nescuzabili de orice merit creator real.

În multe locuri din carte, polemista face mai multe liste de mari autori, vârfuri, capodopere, opere valoroase, îndeosebi din specia de maturitate literară a romanului. Din convingerea naţional(ist)ă, estetică şi nu ideologică, după care literatura română este majoră, pentru că are teme majore. Ridică tematica la scară estetică. Îl invocă, doar pe acest traiect, pe G. Călinescu.

Foarte cunoscutul dramaturg Matei Vişniec, totodată jurnalist la RFI, a semnalat, cu prilejul unui recent, onorant (parţial dezonorat la modul fratricid românesc) Salon du Livre, la Paris, faptul elementar, dar esenţial, că scriitorii au dezvăluit o bună imagine ţării, recunoscând firesc exilul artiştilor de valoare, exilul valorilor în ansamblu.

Pe criteriu existenţial, nu şi axiologic, citim că cifra scriitorilor din puşcăria comunistă bate şi se abate puternic între 80 (CNSAS) şi 403 (în cercetarea scriitorului Ion Lazu). (Asimetric, astăzi există o stranie lege generatoare a unei categorii cu totul imprevizibile şi absurde, „scriitorii de puşcărie”, care semnează nenumărate cărţi, îşi scurtează pedepsele şi nu returnează milioane de euro fraudate statului.)

Când naţiunea română este scoasă la mezat, poate ispiti un James Mirrless, economist laureat al Premiului Nobel, cu îndemnul cauzalist ca România, rău tratată în Uniunea Europeană, să plece – fără să ia în seamă că di-⁠spera să… vină.

Îndepărtări

Focalizarea se reduce la cărturarii trădători sub controversatul preşedinte al ţării, Traian Băsescu. Cel care a devenit preşedinte şi pentru că şi-⁠a afişat condiţia comunistă (de recunoscut: spre deosebire de contracandidatul care şi-⁠a înghiţit-o), pe care însă a condamnat-⁠o, s-⁠ar spune că fără executare. Băsescu, notează polemista, îşi dispreţuieşte ţara. Pur şi simplu. Scriitoarea nu ezită să-⁠şi afirme opţiunea politică. De altfel, este citat reverenţios Victor Ponta, fost şef de partid şi prim-⁠ministru cu viitor juridic ceţos. Politica seduce abisal, irezistibil?

Grupul închis (elitarist) de (ne)Dialog Social, este previzibil, logic, şi antinaţional… Ce se pretinde democrat e calificat neostalinist. Metode neostaliniste sunt aplicate la CNSAS, în presă. La CNSAS, Dinescu, Pleşu, Patapievici, nepotriviţi, parveniţi, ca şi G. Liiceanu la Editura Humanitas, fostă Politică. Patapievici polemizează pentru o „tablă de valori acceptate” contextual, mai deloc textual, găsindu-⁠l pe Eminescu incorect politic, iar naţiunea o realitate istorică depăşită. Vladimir Tismăneanu e băsescian de frunte. Dacă ar exista o reală cultură a polemicii, aceştia s-⁠ar apăra, probabil, contextualizându-⁠şi cu abilitate retoricile.

Termenul, tare, politic, ideologic, stalinist nu e monopolizat, el tinde să ajungă bun comun(ist?). Scriitoarea născută în Banatul românesc, laureată a Premiului Nobel, Herta Müller, „calomniază” descoperind stalinism în pesedism şi negând fenomenul de disidenţă în România. Despre disidenţă ea spune franc că „n-⁠ai ce să spui”. Constat că nu e departe de Gabriel Andreescu, cel care-⁠i spune în dialogul din carte Aurei Christi că disident, inteligibil doar în sens de apărător al drepturilor omului, în România a fost numai Goma.

Christi aminteşte că, în context comunist, Goma a fost scos din USR de confraţi; unii dintre ei, în postcomunism, dedaţi unui antinaţionalism cultural, artistic, linşărilor sau extincţiilor simbolice, retezării şi înlocuirii vârfurilor literare.

Goma este calificat „martorul-⁠cheie” al istoriei celor doi: Goma–Breban. El spune că Breban l-⁠a susţinut, depăşindu-⁠i chiar aşteptarea, în momente de primejdioasă părăsire. Găseşte probarea neaserivirii faţă Securitate imposibilă. Breşa între cei doi este fără temei, o intoxicare de sistem. Al. Ivasiuc este în realitate cel care a zis că P. Goma nu are talent, iar N. Breban tocmai a atras atenţia inteligentului său prieten că face jocul Securităţii. Nuanţe bulversante. Înfierat de CNSAS, Breban îi scrie lui Goma că, precum la apariţia grea a romanului Bunavestire, „haitele s-⁠au năpustit asupra mea”. Şi descendentul unei serii de preoţi îl şi aşază sub protecţie politeistă: „rog Zeii să te aibă în pază”. Nimic bun de sperat şi aspirat pe pământ românesc, altfel spus pentru naţiune.

De la USR, polemista nu ignoră procesul deschis de preşedintele N. Manolescu proeminentului scriitor optzecist, căruia îi aplică o dublă măsură critică în Istoria critică…, L. I. Stoiciu. Curajul lui Stoiciu este expus fricii generale faţă de influent-⁠afluentul N. Manolescu. E un proces în marginea unui Goma în postură antisemită, produs la revista Viaţa românească. USR rămâne, însă, total absentă la membrul ei George Stanca (pretins Ghenadi Strungaru), plagiator al Jurnal-⁠ului, cu titlul schimbat în Memorii, al lui Tolstoi. Memorabilă la noi devine lipsa de memorie. N. Manolescu se metamorfozează în acuzator moral, înainte de verdictul juridic, al lui Marino, Breban, Groşan şi uită „debrebanizarea”, sub Ivaşcu, a revistei România literară. Revistă unde rubrica nesemnată (Ochiul magic) acuză integral (compromiţătoare autorevizuire!) la N. Breban „vechea şi solida mentalitate comunistă”. Tot acolo, apare avertismentul pe mesajul „atenţie unde publicaţi”. Se instituie, incredibil de anacronic şi primitiv, ideea unor opinii întâi obligatorii şi doar apoi libere; vice-⁠versa decât nota I. L. Caragiale. Ah, intolerantă, graţioasă, libertate…

Preşedintele USR cu, deocamdată, trei mandate, defineşte categoric, sincretic, transetnic, identitatea naţională, drept „melanj”. Iar la modul regional el merge cu puterea penală, „mafia literară de la Cluj”, spune polemista, care îl responsabilizează de „extincţia elitelor creatoare ale României, manipulând după placul dvs. şi al amicilor dvs. viaţa literară românească”, ori că, analogic, face jocul Securităţii care lovea la vârf.

Pierderea proprietăţii USR asupra Casei Monteoru este resimţită ca semn în linia realităţii marcată de genocid, confuzie, noroi al existenţei, autodevorare a scriitorilor români ajunşi de voie, de nevoie, prizonieri în găşti. Ca adaos, prin sugestie: şi acelea solitare, diriguite circular de inclemenţi iluminaţi. „Lipsa de solidaritate ne va costa pe toţi”, conchide polemista mai curând altruist, nerevendicativ.

(Continuare în numărul viitor)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest