Din ultimul număr:
Contemporanul » Polemice » Magda Ursache: Despre Eminescu, aşa cum nu trebuie scris

Magda Ursache: Despre Eminescu, aşa cum nu trebuie scris

Cum nu trebuie scris despre poet s-⁠a scris. Ghidul absolut: L. Boia. După ce s-⁠a mers din mitologie în mitologie, avem, iată şi „contramitologia”. E altceva, e altfel! Ecce Eminescu „adevărat”, nu mit.

„Înţelegerea răului este o parte a îndreptării.”
T. Maiorescu

Şi nu ne ierta!
Cum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri
După Cartea ta
Şi ne mântuieşte de cel rău
În numele Tatălui
Al Fiului
Al Neamului tău”
Emil Botta, Eminescu

Mulţi contemporani (lanţul de denigrări a pornit de la „Revista contimporană”, adversara „Convorbirilor literare”, supărată că Titu Maiorescu l-⁠a putut compara pe patriarhul Alecsandri cu tinerelul Eminescu) îşi percep îna­ntaşii ca pe o povară, ca pe-⁠o cocoaşă urâtă de care nu ştiu cum să scape. Numai că poeţii mihai-eminescu-patriotism-istorie-neamului-citatbuni sunt obligaţi (este cuvântul lui Cioran) lui Eminescu. Deranjează la Adrian Alui Gheorghe faptul că a intrat, după mărturisirea proprie, în literatură, având la îndemână Biblia şi Eminescu? Da, îi deranjează pe cei care nu văd în Eminescu cea mai de sus valoare naţională, un bun de panteon, ci „un totem al tribului” cu păr pe piept. Mihai Ursachi a luptat de dincolo de moarte cu comandoul antieminescian. Sicriul fusese depus în Muzeul Teatrului, în Casa Vornic Alecsandri, azi retrocedată. Lucian Vasiliu a făcut, atunci, să se audă vocea inconfundabilă a magistrului din Ţicău, vorbind despre Eminescu. Aşa cum am mai spus, (ră)suna taumaturgic.

Gheorghe Lupu a bătut lung război, pe 90 de pagini, pentru Eminescu. L-⁠a bocit chiar: „Între patimile tale/ N-⁠am nici lacrimi să te plâng/ Doar izvorul de din vale/ De se spulberă-⁠n adânc”. Sursa, modelul sunt de tot clare, însă poemul este excelent. Şi de ce n-⁠ar fi poezia o trecere a tradiţiei prin filtrul poetic modern? Scriitură de grad zero nu există. Poate că orgoliul de poet recent se opune, dar cei buni şi-⁠i asumă pe marii înaintaşi, sunt condiţionaţi de Arghezi, Blaga, Bacovia, Voiculescu, Gyr… Pentru însuşi Eminescu tradiţia a fost un stimulent benefic.

După G. Călinescu, „e cel mai tradiţionalist, absorbind toate elementele, şi mărunte, ale literaturii antecedente”. Pe Gheorghe Lupu îl disperau „pierderile colaterale” provocate de valul revizuirilor. Îi lua „în vârful sabiei”, ba chiar în vârful pamfletului pe autorii de ierarhizări iuţi şi facile, din care păgubită rău iese doar istoria literaturii române.

În „Flacăra” anului 1949, Crohmălniceanu îşi tipărea opinia: „Suntem unul dintre puţinele popoare care avem nenorocul ca figura majoră a poeziei noastre să fie prizoniera unei concepţii de viaţă reacţionare”. După nefasta „cotitură” din acel august 23, fusese epurat bustul lui Goga din Rotonda bucureşteană (iniţiatorul ansamblului monumental, ministrul Instrucţiunii Ion Petrovici, puşcărizat); după aceea a fost ciobit Eminescu lui Ion Jalea. Internaţionaliştilor proletari nu le plăsuse bărbia de naţionalist, pesemne.

Vreme trece, vreme vine. Venind iarăşi momentul ca memoria să fie mobilizată (mai exact, manipulată) în nefolosul identităţii, în acest context ostil etnicului şi iubirii de neam, apare Lucian Boia, să ne atragă atenţia că Eminescu e un mit. În alte cuvinte, o glorie imaginară, deformată, contrafăcută. Cum minciună, neadevăr, falsitate ar fi şi credinţa în universalitatea creaţiei eminesciene.

Deşi istoric de profesie (acum şi istoric al culturii, v. Mihai Eminescu, românul absolut, cu subtitlul Facerea şi desfacerea unui mit, Humanitas, 2015), Lucian Boia susţinziua-culturii-nationale-Caietele-Eminescue că istoricul n-⁠ar avea vreodată acces la adevăr; că oricât de obiectiv s-⁠ar vrea, ceea ce scrie e un fel de ficţiune, de poveste. Şi atunci cum de se consideră în posesia adevărului despre poet? Că numai el ar şti cum arată adevăratul Eminescu, Eminescu real, nedistorsionat, nedeformat. Pare logică argumentaţia sa că Eminescu ar fi „greşit” mitologizat de imaginaţia colectivă? Nu este. Şi-⁠i greu să fii de acord cu o astfel de provocare.

Boia are un scop: eseul s-⁠a dorit o filipică împotriva „autohtonismului” poetului, a ideologizării trecutului din motive naţionale, toate „nocive”. Şi istoricul europeniza(n)t încalcă statutul de istoric literar în mai multe feluri, mai ales punând semnul egal între naţionalism şi comunism.

Imensul creator Eminescu nu-⁠i, pentru Lucian Boia, nici imens, nici creator. Iar unii comentatori îl vor ghid absolut, de manual de română, pentru voinţa nu şi putinţa de a-⁠l „demitifica”. Şi cum să mai placă Eminescu? În spiritul timpului, trebuie să fim deconstructivi, resentimentari faţă de România; să afirmăm că „plaiul mioritic e o fecală”; în cel mai bun caz, „plai cu boi”. À propos de asta, Mircea Dinescu o crede că-⁠l elogiază pe Eminescu scriind „eminesculând odoare”? Prefer discursul lui Al.O. Teodoreanu, la dezvelirea statuii de la Constanţa, 15 august ’34: „Cu marea în faţă, ca un omagiu şi ca un simbol, superb ca Făt Frumos, idealizat cât trebuie (…), cu doina pe buze, cu neantul în buzunar şi cu România mare în inima lui”.

Revenind la L. Boia: de pe clapetă (decupaj din Cuvânt de lămurire), cititorul află că, în pofida titlului, „nu o carte (decât tangenţial) despre Eminescu”. Aferim. Îl trădează Boia academic pe Eminescu? Nicidecum. Cu eminescologii vrea să fie caustic, dar nu reuşeşte să fie decât ireverenţios, aşa cum a fost şi cu istoricii Xenopol, Hasdeu, Iorga, Gh.I. Brătianu…

Boia e mereu superficial, banal şi banalizant, simplist şi simplificator. Ceva nespus deja despre Eminescu? Nimic. Dar se ocupă de „transfigurările mitice”, de „mitologia eminesciană”, vrând să zică mitologia eminescologilor devotaţi până la orbire (ca Perpessicius) poetului. La pagina 30 a eseului le concede: „Mitul Eminescu este şi o construcţie, într-⁠un fel necesară, izvorâtă din complexele culturii româneşti”. Complexe induse de 26 de ani în capăt, stăruitor (de când îi tot etichetăm pe români cu prefixele in-⁠ şi ne-⁠, ca inferiori, inconştienţi, insensibili, inculţi, inconsistenţi şi nevolnici, necivilizaţi, necinstiţi, chiar neortodocşi. Defectologul neamului, Lucian Boia, e frapant şi nu prea de vreme ce, aflat pe „direcţia nouă”, ne-⁠a înţepenit în proiectul de des-⁠facere de mituri şi de mite.

Toate, după Boia, ar fi „mitizate”: şi originile, şi daco-⁠romanii, si străromânii, „şi continuitatea etniei, şi conceptul de naţiune. Doar trendul este: „Nu există naţiune, ci indivizi”. Poetul, cu bărbia ştirbită de proletcultişti internaţionalişti, e considerat acum „un feroce antidemocrat”. Nu văd de ce a urmări interesul naţional e faptă xenofobă; de ce a-⁠ţi iubi ţara ar fi jignitor pentru altă ţară. Cât despre Sorin Lavric, spusa lui („pentru mine un creştin fără pecete etnică nu înseamnă mare lucru”) îi sună istoricului cu apetit negaţionist ridicol (nu că n-⁠ar exista şi patrioţi ridicoli), naţionalismul fiind, în viziunea boiescă, ridicol în mod… global.

Cum n-⁠am nici un complex de inferioritate privind românitatea mea, nu pot să nu observ că iubirea de patrie a devenit, în zilele noastre, un fel de fraudă, în cel mai bun caz criticată ca o vedere foarte îngustă, până-⁠n graniţe şi deloc dincolo de ele. Iar „stat naţional unitar” e pentru Boia, care vede România altfel decât o vedeau Eminescu, Iorga, Blaga, Pârvan, Mircea Vulcănescu, o sintagmă revolută. A scris Eminescu „mi-⁠e ruşine să fiu român”, da, însă era vorba de „românii de paradă”, de demagogi, de impostori.

Deloc imprevizibil, exegetul L. Boia pune accent (trimiţând imprudent la Direcţia nouă… din 1882 a lui T. Maiorescu unde criticul l-⁠a numit „geniu poetic”) pe observările critice: greşeli prozodice, „neglijenţe a formei”, licenţe poetice în acces, „idei obscure în formă obscură” şi, vai, gramatica! Hazul i-⁠l stârnesc „antitezele cam exagerate”. Cu cât arată mai bine Venere decât „juna Rodică”, se întreabă, perplexat, Boia.

Istoricul rămâne deranjat de „deformări lexicale”, de rime nu prea izbutite (le spune neortodoxe), ca altădată Petru Grădişteanu, Gr. Gellianu, înverşunatul canonic Al. Grama ori latinistul Aron Densuşianu, care-⁠l găsea pe Eminescu „spirit bolnav”. Îi atrag atenţia lui L. Boia că şi anacolutul eminescian sună eminescian.

Eminescu „mai stâlceşte câte un cuvânt”, ne anunţă Boia la p. 13. Şi dă un exemplu: totuşi e – asemenea.

„Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-⁠l soarbe/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe”. Ce-⁠i drept, nu-⁠i uşor de citit Eminescu, darămite să-⁠i vorbeşti limba şi să-⁠ţi şi placă. Şi ce-⁠i mai place lui Lucian Boia să scrie: „Eminescu înnebuneşte”. Schubert şi Schumann au murit amândoi de sifilis şi nu se face caz; Eminescu e, însă, nebun, simplificare nescuzabilă, de neiertat. Nebunie? Ba prostie, şi tristă, şi goală. Ce să mai spui decât să repeţi sfatul lui Arghezi: „Păşiţi încet, cu grijă tăcută, feţii mei…”

Lucian Boia are o grijă, ce-⁠i drept: să numere rândurile din Dicţionar de autori Laffont-Bompiani. Eminescu: 62 de rânduri; Petöfi – 126; Mickiewicz – peste 400.

Lovinescu a constatat că „Eminescu rezistă”, dar cu amendamentul: „fără să pară întru totul convins”. Iniţial, poetului i-⁠a dat 200 de ani şi caput; după 50, s-⁠a răzgândit. Şi Boia comentează: „Prea repede a cedat Lovinescu, vorbind de «corectivul pentru un tratament special»” – ca mare valoare literară perenă.

Pentru ca istoricul să-⁠i replice satisfăcut: „Nici chiar «excepţiile» nu rezistă la nesfârşit” (p. 85).

A mai rămas ceva din mit? Da, v. p. 127: „această muzică misterioasă, marea forţă a poetului, se poate dovedi, nesprijinită suficient de argumente, şi marea sa vulnerabilitate”. Punct ochit, punct lovit. Cât despre erudiţie, aici e „adevărat” Călinescu, Boia îl aprobă: „Foarte cultivat ca poet, Eminescu n-⁠a putut să fie şi n-⁠a fost un monstrum eruditionis (Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, Fundaţia Carol II, Bucureşti, 1935). Şi zice Boia: „În sfârşit un duş rece pentru unii închinători în altarul mitologiei eminesciene, deşi se pare că pentru cei mai întârziaţi nici duşurile reci nu sunt de ajuns”.

Aşadar, altarul e sfărmat, icoanele-⁠s sfărmate, biserica-⁠i pustie. Ne putem dispensa de Eminescu, îl putem injuria cât dorim. E al tuturora şi-⁠al nimănui.

Cuvântul de sfârşit (al cui? al lui Eminescu?), concluzie consistentă pentru unii, vine după ce aflăm din cap. XV Cum nu e cunoscut Eminescu în lume.

Cum nu trebuie scris despre poet s-⁠a scris. Ghidul absolut: L. Boia. După ce s-⁠a mers din mitologie în mitologie, avem, iată şi „contramitologia”. E altceva, e altfel! Ecce Eminescu „adevărat”, nu mit.

Lucian Boia a întors fila, în fine, ca să ne izbăvească de mitificări şi de mistificări, de boala (cultul) Eminescu. Victorie Boia: ne-⁠am mântuit de Eminescu!

2

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest