Contemporanul » Polemice » Alexandru Surdu: La porţile împărăţiei

Alexandru Surdu: La porţile împărăţiei

■ Academia Română (1866-2016)
Cultura istoriei şi a credinţei

A fost cândva, aici, împărăţia voievozilor români, ascunsă multă vreme de ochii liftelor păgâne sub ocrotirea „Măriei Sale Codrul”. Voievozii s-⁠au pierdut în istorie, ca şi urmaşii lor, care mai rătăcesc şi azi prin lume, lăsând în urmă-⁠le pădurea şi lemnul din care şi-⁠au făcut marmaţienii case şi porţi împărăteşti

Dinspre Ardeal, drumul către Nord ajunge pe o culme, căreia i se spunea „predel” în limba veche sau cumpăna apelor, de unde se dealexandru-surdusparte şi curge fiecare spre matricea ei, spre Mara unele şi altele spre Mureş. Aici la cumpănă, nehotărâte încă, la obârşie, Mara şi Mureşul sunt una şi le despart doar porţile înalte, cum nu s-⁠au mai văzut pe lume, sculptate-⁠n lemnul trainic al fagilor. Aceştia s-⁠au călit, se zice, la focul Soarelui, care aici se crede că-⁠i pruncul cel crescut de Mumele Pădurii în sălaşul lor adânc din pântecele muntelui Pietrosul sau Carpathos, cum i se zicea-⁠n vechime. Aici, la Porţile Împărăţiei poţi zăbovi o clipă sau mai multe, venind, plecând sau întorcându-⁠te la obârşie, şi, dacă ai în mâini toiagul, fără de care nu se-⁠ncumentă la drum marmaţianul, poţi să baţi cu el în Poartă şi s-⁠asculţi cum cântă lemnul. Iar cu plosca ridicată, poţi să dai pe gât cocârţul, ca să fie într-⁠un ceas bun şi venirea, şi plecarea, şi amândouă întreolaltă.

A fost cândva, aici, împărăţia voievozilor români, ascunsă multă vreme de ochii liftelor păgâne sub ocrotirea „Măriei Sale Codrul”. Voievozii s-⁠au pierdut în istorie, ca şi urmaşii lor, care mai rătăcesc şi azi prin lume, lăsând în urmă-⁠le pădurea şi lemnul din care şi-⁠au făcut marmaţienii case şi porţi împărăteşti.

Casele din lemn nu erau prea mari, cele mai vechi având o singură încăpere. Dar porţile erau imense, mai ales în comparaţie cu gardurile mici, făcute parcă de copii în joacă. Doar bisericile, tot de lemn, au cele mai înalte turle din câte s-⁠au văzut. Aici ar fi acum împărăţia lemnului, se zice. Şi se pare că mai este încă, în ciuda tăierilor masive de pădure, în urma cărora rămân munţi, dealuri şi văi pleşuve.

A fost o vreme, şi datorită hunilor care se temeau de pe atunci de noi şi datorită cotropitorilor austrieci, când le-⁠a fost interzis românilor ca să ridice construcţii de zid şi piatră. S-⁠au deprins atunci să mânuiască lemnul, fiind şi astăzi socotiţi cei mai de seamă meşteri: surducanii, tăietorii de pădure, ţapinarii, care pregăteau buştenii, căruţaşii, care-⁠i cărau şi-⁠i slobozeau pe sulinare, stânjenarii, care îi sortau şi-⁠i aşezau pentru uscare, până la joagărele care-⁠i transformau în stâlpi şi scânduri, ca să intre apoi pe mâna cioplitorilor şi a tâmplarilor de tot felul.

Mai sunt încă locuinţe, cu pridvoare sprijinite-⁠n stâlpi ciopliţi, acoperite cu şindrilă, în care nu s-⁠a bătut nici un cui de fier. Şi mese fără fiare, pe care arde lumânarea în sfeşnicul de lemn în faţa icoanei Maicii Domnului, scrijelată-⁠n trunchi de fag sau zugrăvită-⁠n sticlă colorată.

S-⁠au tras cu timpul hunii spre câmpia pustei, alungaţi din urmă de trupele romane, şi-⁠n urma lor, din trunchiuri măiestrit cioplite, la Ip, la Trăznea şi la Moisei, marmaţienii acestor locuri au ridicat, spre amintirea crimelor comise de păgâni, păduri de monumente funerare. „Iertăm, dar nu uităm” , şi bine ar fi să nu se mai repete. Să nu-⁠şi mai facă păgânimea drum de oase pe tărâmurile împărăţiei noastre, să vadă de departe turle-⁠nalte de biserici cruciate şi porţile împărăteşti ce-⁠au fost de-⁠acum închise pentru ei, şi să le fie teamă.

Într-⁠un castel marmaţian, ridicat ca-⁠n vremuri bune din zid şi piatră, s-⁠au întrunit urmaşii cavalerilor marmaţieni care descind din Dragoş şi Bogdan, din voievozi şi cneji, din cei care au fost cu scuturile lor, zugrăvite cu blazoane, apărătorii împărăţiei noastre pe graniţele dinspre Nord şi Vest. Şi afli cu mirare cum de atâta amar de vreme pe locurile acestea vieţuiesc la casele lor oameni cu aceleaşi nume ilustre cu ale luptătorilor, despre care mai citim numai prin vechile noastre cărţi de istorie. Vezi acolo pe zidurile interioare ale unei săli rotunde, ca-⁠n poveştile cu cavalerii de acelaşi grad nobiliar, scene din luptele trecute, procesiuni de domnitori şi descălecători de neam şi ţară. Şi vezi cum se coboară, din cneaz în cneaz, şi cavaler din cavaler, şi secole din secole, şi ani din ani, până aici la noi, şi te gândeşti că drumul acesta ar putea, cu voia Bunului Dumnezeu, să ducă mai departe, spre gloria acestei împărăţii a lemnului şi a marmaţienilor care o locuiesc.

Ordinul „Bogdan Dragoş” al cavalerilor marmaţieni este astăzi în reconstruire. A şi apărut o carte, refăcută după lucrarea Diplomele Maramureşene a lui Mihaly de Apşa, în care se face o primă selecţie a nobilimii româneşti din aceste locuri, după care se va trece la reconstituirea titlurilor şi a celor şapte grade (cavaler, baron, viconte, conte, duce, marchiz şi principe). Sunt oare demni de a purta aceste titluri descendenţii din ilustrele familii? Nu toţi, de bună seamă, dar mulţi le-⁠au şi plătit cu sângele lor în ultimele două Războaie Mondiale. Şi unii au primit, chiar în zilele noastre, medalii cu grade de ofiţeri, de cavaleri, de comandori, şi chiar slujesc cu demnitate, cu onoare şi virtute, destinele României, şi aici, în Maramureş, stau de strajă neclintiţi la margine de ţară.

Şi nu trebuie să ne mire faptul că majoritatea grănicerilor din Nord, ca şi a oamenilor de aici, sunt tot marmaţieni, şi, într-⁠o sfântă Duminică de vară, după ce ani de-⁠a rândul au adunat ban cu ban, şi-⁠au ridicat, din lemnul binecuvântat, o biserică măreaţă cu turla pân-⁠la cer, pe care au împrejmuit-⁠o cu gard stătut, dar şi cu porţile împărăteşti nemaivăzute, l-⁠au chemat pe Vlădica Justin cu toată preoţimea la Sfinţirea cuvenită.

Prin cele mai multe locuri, în care bisericile de lemn au în faţă terenul îngrădit, vezi şi porţile cioplite cu simbolul vechi al Soarelui şi Sfânta Cruce. Poarta înaltă şi Biserica sunt semnele heraldice ale acestei împărăţii a lemnului şi a pădurii.

Marile intrări şi ieşiri pe porţile împărăţiei, a mii şi mii de credincioşi marmaţieni, se fac în zilele de hram ale bisericilor şi ale mănăstirilor, cea mai de seamă fiind sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria.

Cu voia Bunului Dumnezeu mi-⁠a fost hărăzit şi mie păcătosul să particip, alături de Preşedintele Academiei Române, Ionel-⁠Valentin Vlad, la două astfel de sărbători, la Mănăstirea din Dragomireşti şi la Biserica din Moisei.

Biserica Mănăstirii este ridicată pe un deal, iar drumul care te duce spre înălţime este îngust şi plin de credincioşii care-⁠l urcă, aşa că trebuie să părăseşti maşina care te-⁠a adus şi să te alături coloanei care pare fără de sfârşit. De-⁠o parte şi de alta micii negustori îşi expun produse şi podoabe tradiţionale, de la pălăriuţele cu panglici tricolore la baticurile colorate, la cruci de lemn şi la icoane, dar şi la glaje de cocârţ sau de horincă (în limbajul locului). Dar se găsesc şi de-⁠ale gurii, pentru cei mici ca şi pentru bătrâni. Se merge încet şi se vorbeşte mult, se strigă, mai ales copiii între ei. Şi parcă eşti purtat de valul acela de oameni îmbrăcaţi în straie de sărbătoare şi te laşi condus, odată cu ei, şi înălţat parcă, mai sus şi tot mai sus, ca într-⁠un vis din care nu te mai poţi opri. Aşa ajungi la porţile împărăteşti ale acestei Mănăstiri, deschise astăzi pentru tine. Şi după ce te-⁠nchini şi la icoana făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare, ridicată la vedere pentru mic şi pentru mare, te-⁠ndrepţi, pe sunete de clopot, spre altarul la care strălucesc în soare veşmintele de aur ale sfinţilor părinţi.

În ziua aceea cerul era acoperit cu nori albi, lăsând să se vadă sporadic şi albastrul vineţiu, dar şi ameninţarea cu ploaia dinspre piscul înceţoşat al Pietrosului. Dar credincioşii se adunau cu sutele, grupaţi, după satele din care au venit, în jurul praporilor purtaţi de tineri.

De la înălţimea amvonului, mulţimea se întindea, ca un covor fermecat, până la marginea pădurii, şi ascultau cu toţii Sfânta Slujbă şi corul preoţilor, al tinerilor şi al fetelor, dus de microfoane până în depărtare şi spre înaltul cerului. Şi atunci, ca într-⁠o minune, norii s-⁠au despărţit în două porţi uriaşe marmaţiene, prin care au pătruns razele de aur ale Sfântului Soare ca nişte săgeţi aprinse.

La biserica din Moisei, cu hramul Sfintei Fecioare Maria, slujba a fost ţinută de Preasfinţitul părinte Justin cu cei mai mulţi dintre preoţi marmaţieni. O slujbă cum nu s-⁠a mai văzut, la sfârşitul căreia ne-⁠au fost acordate cele două cruci de aur, ca semn de înaltă distincţie creştin-marmaţiană, şi am avut ocazia să vedem zeci de coloane ale credincioşilor, cu preoţii în frunte şi mulţimea de prunci, de tineri şi bătrâni, îndreptându-⁠se spre satele lor şi slăvind-⁠o în cântece pe Sfânta Fecioară. Şi tot văd aceste imagini, fie în vis, fie când le povestesc,pe fundalul heraldic maramureşan al porţilor împărăteşti şi al bisericii de lemn. Să fie aceasta oare şi icoana de sfârşit a vieţii şi a trecerii spre celălalt tărâm?

S-⁠a tot vorbit despre ceea ce se întâmplă cu sufletul după moartea corpului. Şi s-⁠au scris chiar cărţi de călăuză a sufletului după moarte, făcând aici abstracţie de povestirile mitologice, de obolul pe care trebuia ca să-⁠l plăteşti lui Charon să te treacă peste fluviul Acheron, cu toate că şi ele îşi aveau temeiul lor. Este vorba despre aşa-⁠numita „întoarcere din morţi”, căreia astăzi i se zice „moarte clinică”.

Istoria sângeroasă a omenirii ne oferă frecvente imagini cu câmpurile acelea imense, presărate cu cadavre, printre care trec învingătorii admirându-⁠şi „opera” şi, uneori, plângân­du-⁠şi camarazii. Dintre miliardele de cadavre care au avut această soartă, s-⁠au găsit fireşte şi multe care, ajutate sau nu, s-⁠au „întors din morţi”. S-⁠au întâmplat adesea astfel de „întoarceri” ale unor „morţi” şi fără ca să fie adunaţi de pe câmpurile de bătaie, căci oamenii mai mor, în ciuda comandanţilor de oşti, şi pe la casele lor.

Din relatările acestora s-⁠au şi născut tot felul de povestiri. Aşa s-⁠a făcut şi celebra Carte tibetană a morţilor (BardoTödel), atât de frecvent citată. Dar există „cărţi ale morţilor” pentru fiecare tip de civilizaţie. Ele au fost considerate mult timp drept simple fabulaţii, mai ales pentru tot felul de amănunte legate de întâmplările petrecute sufletelor „după moarte”.

Aceasta, până pe la mijlocul secolului trecut, când s-⁠au perfecţionat mijloacele de reanimare, şi când a devenit ceva aproape obişnuit şi frecvent să fii „readus” la viaţă, datorită numărului imens de accidente, care se petrec în ţările occidentale, pentru a compensa oarecum, în felul acesta, milioanele de morţi pe care le provoacă „lumii a treia”. Ei bine, o parte dintre medicii reanimatori, pe care nimeni nu-⁠i opreşte să fie şi autori cu oarecare priză la cititorii de curiozităţi, şi-⁠au făcut un fel de meserie de „reporteri ai morţii” şi s-⁠au apucat să-⁠i interogheze pe reanimaţi în legătură cu întâmplările sufletului „după moartea trupului”. Bazându-⁠se pe mai multe relatări, unii au ajuns la concluzia că „există viaţă după moarte”.

Nu intrăm în amănunte, dar „reanimarea” nu este o înviere din morţi. Iar noi, creştinii, o ştim. Nimeni n-⁠a venit din morţi să ne povestească, şi numai Mântuitorul a înviat „cu moartea pre moarte călcând”. Iar învierea morţilor n-⁠o vor face medicii, cu aparatele lor, ci se va face atunci când va sosi clipa cea mare a Judecăţii.

Se petrece însă ceva în aceste cazuri, dar nu o moarte, ci mai degrabă o „trăire”, cum îi spun unii, la limita vieţii. O limită pe care unii nu reuşesc s-⁠o treacă, deoarece altfel nu s-⁠ar mai întoarce. Multe dintre povestirile reanimaţilor au ceva în comun, şi multe seamănă cu cele mitologice sau cu cele din „cărţile morţilor”, altele însă nu seamănă cu acestea, ci cu relatările obişnuite ale povestirilor creştine despre rai şi iad. Curios sau nu, dar povestirile diferă de la credinţă la credinţă, dar nu în sensul doctrinar al cuvântului, căci fiecare „trăieşte” apropierea morţii în felul său, aşa cum şi-⁠o imaginează el, dar în care a crezut şi, mai ales după „revenire”, crede cu şi mai multă tărie.

Şi povestesc unii reanimaţi că, trecând printr-⁠un tunel întunecat, ajung ca la un fel de porţi strălucitoare prin care, dacă reuşesc să treacă, îi întâmpină o fiinţă de lumină şi întreg tărâmul în care intră este al unei lumini nemaivăzute. Citind aceste povestiri, eu am mereu în minte porţile împărăteşti marmaţiene, căci nici n-⁠am mai văzut şi n-⁠am mai auzit de altele mai falnice. Şi-⁠n depărtare „văd albind” biserica cu turla ei pierdută-⁠n nori, de unde ni se-⁠arată şi lumina sfântă.

În spiritul vechilor noastre povestiri, mi-⁠l imaginez şi pe Sfântul Petru, păzitorul Porţii, în toată strălucirea Sa. Nefiind însă pe tărâmul morţii, ci al trăirii întru cele sfinte, mă va opri, de bună seamă, pe mine păcătosul. Ce-⁠ai făcut o viaţă întreagă?, o să mă-⁠ntrebe Sfântul, tot umblând prin lume, de n-⁠ai ajuns decât acum la porţile împărăţiei? Am rătăcit prin întuneric, Sfinte, ca un orb, căci singur n-⁠am găsit lumina cea adevărată.

Numai cândva, de mult, într-⁠o zi de sărbătoare a Sfintei Fecioare Maria, în curtea Mănăstirii din Dragomireşti, părintele stareţ Sofronie, a bătut pentru noi, păcătoşii, cu toiagul dreptei Sale credinţe, la Porţile Împărăţiei Cerului.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest