Contemporanul » Polemice » Andrei Marga: Democratizarea Uniunii Europene

Andrei Marga: Democratizarea Uniunii Europene

Forţa executivă instituţionalizată cea mai înzestrată cu mijloace, de care Europa aflată pe cursul unificării dispune deocamdată, este cea reunită în instituţiile de acum

Cum şi-⁠ar putea dobândi Uniunea Europeană unitatea de acţiune? Întrebarea a revenit cu ocazia crizei emigranţilor, care a etalat divergenţe între statele componente. Iar crizele care pot urma, ale unei lumi în schimbare, vor readuce întrebarea în actualitate.

Ne aflăm, desigur, după înfăptuiri pe cursul unificării în Europa. Le-⁠am descrisuniversitatea-veritabila-andrei-Marga în Filosofia unificării europene (CUP, 2003), iar aici le rezum doar. În Europa s-⁠a generalizat economia de piaţă. S-⁠au format moneda unică şi sistemul bancar european. Pluralismul politic şi democraţia liberală au fost generalizate, la rândul lor. Un sistem de drept european (având Curtea de Justiţie ca nucleu) prinde contururi. Frontierele au fost absorbite în sistemul Schengen. O cultură ce are ca referinţă Europa unită şi-⁠a făcut loc. Suntem după primele acorduri privitoare la cetăţenia europeană, drepturi ale cetăţeanului şi recunoaşterea Uniunii Europene ca entitate.

Realizările nu sunt neglijabile. Paharul este, totuşi, abia pe jumătate plin. Piaţa este comună, dar aşteptarea ca ea să reducă disparităţile de dezvoltare nu s-⁠a confirmat. O sărăcie, fie ea şi relativă, urcă spre mijlocul unor societăţi. Disparităţile sociale nu numai că nu au dat îna­poi, dar au crescut. Partidele democratice nu au putut preveni derapajele autoritare. Nu s-⁠a izbutit includerea cetăţenilor în procesul decizional al Europei unite. Înfloresc, din nou, particularisme (naţionalime, separatisme etc.) ce păreau depăşite. Vechi demoni revin pe nesimţite.

Ca urmare, proiectul european este confruntat azi cu o agendă încărcată de neajunsuri, crize şi nesiguranţe. Criza demografică, nesiguranţa surselor de energie, grava lipsă de lideri, desfigurarea democraţiei, apatia politică, scăderea nivelului profesional, slăbirea eticii muncii, suspiciunea faţă de valori, reluarea tehnicilor autoritare, absenţa de la deciziile mondiale, reducerea inovaţiei culturale, neîncrederea în viitor – grevează viaţa europenilor. Rezolvarea acestor probleme trebuie începută de undeva anume. Rămân la opinia că abordarea ce permite cuprinderea în arcul rezolvărilor a întregului spectru de probleme începe cu democratizarea (vezi detaliat în The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, 2012). Relansarea Europei prin democraţie ca formă de viaţă, stat social reconstruit, naturalizarea economiei, renovarea politicii, reasumarea viitorului are, după părerea mea, mai multe şanse de a curma crizele şi nesiguranţele decât abordările concurente.

În urmă cu câţiva ani, ministrul de externe german m-⁠a invitat să particip la discuţia privind acţiunea Europei unite în domeniul securităţii, pe baza documentului Strenghtening Europe’s ability to act în the area of security policy. It is hight time. Abordarea concepută deparlamentarii Andreas Schockenhoff şi Roderich Kiesenwetter (30 mai 2012) pleca de la premisa că Europa sigură presupune „to establish greater European commonality” în condiţiile recunoaşterii „dependenţelor mutuale”. S-⁠a spus pe bună dreptate că abordările “à la carte” nu dau rezultate. Am fost şi sunt de părere că o integrare europeană mai accentuat instituţionalizată, dar consolidată prin democratizare, este soluţia.

În urmă cu câţiva ani, se mai putea crede că organizările existente fac faţă timpului. Or, chiar şi numai după cele trei crize ale anului 2015 – atacurile teroriste în inima Europei, criza Greciei şi criza imigranţilor – organizările Uniunii Europene de azi nu mai pot fi scoase din discuţie. Ele resimt nevoia unei capacităţi integrative mult sporite. De aceea, la rândul meu, asum astăzi întrebarea: ce formă ar trebui să ia Uniunea Europeană pentru a funcţiona ca entitate fără fisuri? şi încerc formularea unui răspuns.

După experienţele recente, este limpede că Uniunea Europeană ar trebui să prevină absenţa ei de la decizii majore care se iau în lume, cum s-⁠au petrecut lucrurile cu prilejul promiţătoarei „primăveri arabe”. Ea ar trebui să dispună de soluţii bine pregătite, evitând precaritatea celor din criza Greciei. Ea ar trebui să evite acţiunea incoerentă care s-⁠a etalat cu prilejul crizei emigranţilor. Ea nu poate rămâne pasivă faţă de recrudescenţa extremismului. Ea are de găsit ieşirea din situaţia în care identitatea europeană se trăieşte mai mult ca una geografică. Ea are de conceput soluţii competente pentru crize economice şi de administrare, dar şi la crize de legitimare, de motivaţie şi de identitate, care pot fi paralizante.

Cine cunoaşte dosarul unificării europene îşi aminteşte formulele de conducere ce s-⁠au avansat spre discuţie în anii nouăzeci: Europa directorială (cu Germania şi Franţa la conducere), Europa realistă (cu flexibilizarea normelor de integrare), Europa geometriei variabile (recunoscând viteze de integrare diferite pentru diversele domenii), Europa diferenţială (cu asumarea variată de către ţări a obiectivelor integrării), Europa integrării treptate (cu individualizarea pe ţări a măsurilor integraţioniste). Din acea discuţie au rămas subliniate valoarea „subsidiarităţii” şi două recunoaşteri – a nevoii ancorării oricărui pas major în formarea democratică a voinţei politice şi a diferenţelor de pondere dintre ţări. Trecerea la Uniunea Europeană, prin tratatul de la Maastricht (1992) şi mai ales completările de la Lisabona (2007), a mutat problematica, ridicând-⁠o la una nouă, şi a adus în avanscenă problema conducerii, mai explicit ca oricând.
Dincolo de manifestări ocazionale, trebuie recunoscut că discuţia asupra acestei probleme este stagnantă de ani buni. Poate că şi din cauza dificultăţilor redutabile. Uniunea Europeană are de conciliat imperative aparent opuse – eficienţa deciziei cu ancorarea ei în voinţa cetăţenilor, respectarea voinţei mulţimii naţiunilor cu forţa de a promova decizii, asigurarea unităţii propriilor rânduri într-⁠o lume în care geometria supraputerilor se schimbă. A devenit însă limpede că dacă vrem Uniune Europeană, atunci este vorba de ceva nou în istorie, iar pentru ceva nou este nevoie de idei noi. Cum spunea Einstein, nu poţi atinge scopuri diferite făcând tot timpul acelaşi lucru.

Cei mai influenţi gânditori europeni acuză, pe bună dreptate, o „blocadă a gândirii (Denkblokade)”, ce constă în aceea că, în numele unui realism prost înţeles, se fac corelaţii discutabile. Unii argumentează, de pildă, că, în loc să se derive suveranitatea din procesele democratice, aceasta continuă să fie derivată din autarhia statului. Aş adăuga că şi în numele unui idealism prost înţeles se fac corelaţii discutabile. De pildă, apartenenţa la Uniunea Europeană este luată ca pretext pentru a nu mai respecta voinţa exprimată democratic a unei ţări. Ambele situaţii probează că în Europa mulţi oameni sunt legaţi de anumite reprezentări ale statului şi democraţiei ce provin din aceea că republicanismul, naţiunea, democraţia, în înţelegerea răspândită şi astăzi, se originează, împreună, în Revoluţia Franceză.

Istoria ne obligă însă să înţelegem mai profund şi statul şi democraţia. Pe de o parte, înseşi procesele de integrare care au avut loc, începând cu deplasările forţei de muncă de după Al Doilea Război Mondial, au schimbat situaţia din Europa, încât premisele unificării sunt mai generoase. Pe de altă parte, nu dispunem încă de o democraţie efectivă în afara cadrului naţional, încât paşii înainte trebuie gândiţi folosind acest cadru şi nu în pofida lui. Sunt de părere că, în această ordine de idei, se cuvine asumată distincţia dintre stat ca şi coordonare a activităţilor unei comunităţi naţionale şi stat ca impunere a graniţelor înăuntrul Uniunii Europene. Statul controlor îşi poate reduce ponderea, dar statul ordonator rămâne condiţie a funcţionării cu succes a instituţiilor democraţiei. Pe de altă parte, nu este uşor să faci astăzi plauzibilă ideea că democraţia protejează legalitatea, drepturile şi libertăţile, căci poţi fi contrazis de unele fapte. Dar nu suntem opriţi să concepem mai riguros democraţia însăşi. În orice caz, a devenit adecvată distincţia dintre democraţia redusă la alegerea periodică a reprezentanţilor şi democraţia ca formă de viaţă. În definitiv, controlul democratic asupra celor aleşi nu ar mai trebui redus la momentul alegerilor, ci ar trebui continuat în forme instituţionale clarificate. Pe deasupra, cum Habermas remarca, suntem prea tributari înţelegerii „colectiviste” a democraţiei, în dauna priceperii sensului ei (Zur Verfassung Europas, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2011, p.52), şi reducerii democraţiei la o chestiune de număr de voturi obţinute în condiţii de informare lacunară a populaţiei. În sfârşit, pentru a preveni nedreptăţile ce rezultă din înseşi legile eronate şi prost formulate, trebuie legată pe faţă aplicarea drepturilor şi libertăţilor cu demnitatea umană.

În acest moment, sunt la dispoziţie patru alternative de răspuns la întrebarea: cum ajunge Uniunea Europeană să acţioneze ca unitate? Sintagmele „Europa democraţiei interguvernamentale”, „Europa statelor naţionale”, „Europa cosmopolitismului” şi „Europa construcţiei treptate” le exprimă sugestiv. Să le evaluăm succint.

Formula „Europei democraţiei interguvernamentale”, ce se practică acum, are meritul că a reuşit să dea formă unificării europene. Acest merit este, desigur, istoric. Formula are însă neajunsuri care s-⁠au văzut bine în crizele şi nesiguranţele ultimilor ani. Ea antrenează pierderea suportului de masă, căci nu există nici o siguranţă că reprezentantul formal al unei ţări în Consiliul European este efectiv exponent al voinţei cetăţenilor acelei ţări şi că, instituţional, reprezentarea cetăţenilor este suficientă. Formula nu poate feri de crize Europa unită. Ea are succes câtă vreme dezvoltarea economică este susţinută şi nivelul de trai rămâne mai ridicat, dar va trebui complementată cu integrarea atinsă prin aplicarea de proceduri democratice de decizie.

Revenirea la „Europa statelor naţionale” are de partea ei avantaje: până acum, numai în statul propriu (cu drepturi şi libertăţi catalogate) cetăţenii se integrează democratic, numai aşa ei dobândesc capacitate de acţiune împreună (formând o naţiune), numai în acest cadru (mai ales pe baza împărtăşirii aceluiaşi sistem de drept) s-⁠au generat solidarităţi cetăţeneşti. Formula reduce însă Uniunea Europeană la o alianţă tocmai într-⁠o epocă în care statele naţionale depind mai mult ca altădată de „societatea mondială”. Pe deasupra, în condiţiile noii geometrii a supraputerilor, Europa scindată nu va mai fi decât actor secundar, după ce marile avantaje ale Uniunii Europene – între care piaţa comună şi relaxarea frontierelor – se vor fi risipit.

Aplicarea imediată a democraţiei la nivelul Uniunii Europene – cu alegerea de fapt a unui parlament legitimat să adopte legi pe scară completă – se loveşte de obstacole greu de trecut astăzi. Deşi sunt deja progrese pe calea instituţionalizării dreptului european, mai trebuie lucrat la a lămuri cum se poate face obligatorie jurisprudenţa europeană la nivel naţional. Formula „Europei cosmopolite” trece prea lejer peste faptul că nu există deocamdată garanţii de drepturi şi libertăţi pentru cetăţeni în afara statului naţional. Ea nici nu dispune la această oră de o lămurire teoretică, căci democraţia pe care cultura europeană ne-⁠a transmis-⁠o a fost elaborată, cum remarca Pierre Mannent (La raison des nations, Gallimard, Paris, 2006) pentru cadrul naţional. Peste toate, rămâne improbabilă cedarea de autoritate din partea statelor existente în afara unor asigurări mai profund gândite, după cum este greu de realizat ceva analog suveranităţii poporului la scară europeană, chiar dacă nu scepticismul este aici soluţia.

În situaţia dată, formula „construcţiei în trepte” devine tentantă. Adepţii ei argumentează că suntem în Europa după decenii de acţiuni de integrare, în care s-⁠au uzat vechi limitări statale şi a sporit încrederea în reglementări europene. În plus, analogia cu formarea SUA oferă bune puncte de sprijin. Dar, spre deosebire de Uniunea Europeană actuală, care procedează, în fapt, ca un fel de „federalism executiv”, „Europa construcţiei în trepte” trage consecinţe din fiecare dintre cele trei componente ale democraţiei, pe care noile teorii le delimitează: socializarea de persoane libere şi egale, organizarea capacităţii de acţiune colectivă şi solidaritarea cetăţenească între persoane care nu se cunosc direct. Numai dacă se revine la democraţie se pot risipi temerile actuale că unificarea duce la subordonare. Punctul de plecare este, ca şi la James Madison, conceperea unei federalizări a Europei, fundamental democratică, prin recursul la ceea ce se numeşte astăzi un „pouvoir constituant mixte”, ce se compune din reprezentanţi ai statelor şi ai cetăţenilor, sau, ceva mai simplu, din asemenea reprezentanţi ai statelor care sunt capabili să acţioneze şi ca cetăţeni. Ridicarea la rang european a partidelor politice, reechilibrarea relaţiei dintre Consiliul European, Parlament şi Comisia Europeană, organizarea „sferei publice europene”, schimbări în informarea cetăţenilor ar face ca aceştia să fie incluşi în cercul deciziilor şi ar creşte motivarea lor.

Analogia dintre construcţia Uniunii Europene şi formarea Statelor Unite întâlneşte, însă, limite importante. Cea din urmă a beneficiat de relativa izolare în raport cu forţele de atunci ale istoriei, ceea ce nu se poate spune despre prima. Formarea SUA a mai beneficiat de premise spirituale, eminamente religioase, legate de căutarea unui loc pentru a realiza intens trăita „împărăţie a lui Dumnezeu” de către refuzaţii sorţii în Europa. Unificarea europeană are la dispoziţie doar un tărâm secularizat, pe care motivele de acţiune sunt mai mult profane.

Foarte probabil, orice soluţie va conţine trepte. În cazul „Europei construcţiei în trepte”, problema care se pune este de a lua în considerare nu doar potenţialul de schimbare a unei situaţii, ci şi piedicile. Formula nu ne spune deocamdată cum vor putea fi înlocuite abordările îmbrăţişate de o birocraţie enormă, remunerată excesiv în raport cu sărăcia de performanţe şi cu viaţa din jur, care s-⁠a obişnuit să gândească în clişee şi a fost stabilită în multe cazuri prin trimiterea la Bruxelles a unor persoane fără relief, care nu erau de trebuinţă acasă. Această birocraţie umflată nu renunţă uşor la avantaje. În plus, în situaţia dată, viteza schimbărilor nu poate fi oricare, amânările însele săpând deja la temelia încrederii în noul edificiu. Cineva va trebui să preia iniţiativa schimbărilor.

Forţa executivă instituţionalizată cea mai înzestrată cu mijloace, de care Europa aflată pe cursul unificării dispune deocamdată, este cea reunită în instituţiile de acum. De aceea, opinia mea este că dintre cele patru alternative, cea mai practicabilă pentru a înzestra Uniunea Europeană cu unitatea de acţiune este modificarea primei („Europa democraţiei interguvernamentale”) prin repunerea ei în mişcare din perspectiva celei de a patra („Europa construcţiei treptate”), după ce aceasta din urmă îşi asumă ca obiectiv debirocratizarea Europei unite.

Un inventar sumar al piedicilor în calea procesului unificării arată că acestea provin dintr-⁠o tradiţie devenită tenace a lucrului deja făcut, a neîncrederii şi a lipsei de viziune, care se simt reconfirmate de recentele forţări din partea executivului european, ca şi de acţiunile unor state. Piedicile provin şi din carenţele culturale ale unei intelectualităţi care vede în organizările actuale „sfârşitul istoriei”. În Europa actuală se trăieşte, de fapt, nu numai „criza viitorului”, ci, înainte de aceasta, cecitatea unor intelectuali faţă de adevăratele probleme ale cetăţenilor, ca şi penuria de idei care să ducă dincolo de ceea ce este. Se mai trăieşte de fapt şi acomodarea – continuu acoperită de maxime oportuniste – cu neajunsurile cunoscute de ani de zile şi cu amânarea la nesfârşit a rezolvărilor.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Andrei Marga

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005. Herbert Marcuse. Studiu critic , [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest