Contemporanul » Polemice » Adrian Dinu Rachieru: Sociologia culturii, în ofensivă!

Adrian Dinu Rachieru: Sociologia culturii, în ofensivă!

Neobosite în a răspândi civilizaţia, statele puternice ale continentului manifestă indiferenţă faţă de cultură. Iar legile şi instituţiile apusene, observa C. Rădulescu-⁠Motru, sunt departe „de viaţa practică a românului”. Urmând linia raţionamentului eminescian, el nota caustic că „minoritatea purtătoare de civilizaţie” se exprimă doar ca forţă de consumaţie, aruncându-⁠ne în „visul urât al pseudoculturii”

Până se va încumeta să dea la iveală, pe urmele lui Petre Pandrea, fireşte, o Sociologie a Olteniei, ca „realitate sufletească şi antropologică”, universitarul craiovean Dumitru Otovescu ne propunea recent o nouă ediţie (a doua, „revăzută şi adăugită”, după cea din 1992,) din Sociologia culturii româneşti (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2016). Despre emergenţa spiritului oltean, ca „rezervor de energie” şi „sediu al artei moderne” s-⁠a scris abundent, culminând cu elogiul spiritului pandur, ca pigment al oltenismului, sub pana aceluiaşi Pandrea, cu un parti-⁠pris evident. Profesorul Otovescu, fără a îmbrăţişa, plusând, specificitatea acestui „suflet regional”, vădeşte o înţelegere organicistă şi un travaliu care a rodit în timp, de la variatele responsabilităţi manageriale, coordonând cercetări de teren şi îngrijind ediţii, până la numeroasele contribuţii monografice. Încât, volumul din urmă vine să îmbogăţească un palmares impresionant. Şi buchetul de eseuri, oferit în Tranziţie istorică şi repere axiologice (în colecţia Hermes a editurii Scrisul românesc, 2014) readucea în atenţie o problematică bătătorită cu sârg în deceniile postdecembriste. Adunând texte risipite, de-⁠a lungul anilor, în varii publicaţii (unele deja dispărute), autorul şi-⁠a propus să descifreze, cum explica în Argument, sensul şi semnificaţiile unor procese şi fenomene, fie ele sociale, economice, politice ori spirituale, oricum provocatoare, încercând răspunsuri personale. Rânduite cronologic, cu miză teoretică sau fructificând laborioase cercetări de teren, articolele se vor „un ecou reflexiv”, angajând o largă paletă ideatică. Lămurind, de pildă, conceptul de realitate obiectivă (încă în 1976, text reluat) sau conceptul de cultură în viziunea lui Constantin Rădulescu-⁠Motru, înţeles, pe filieră psihologică, ca totalitate de „bunuri sufleteşti”. Dealtminteri, contribuţiile de filosofia culturii, pe axa Kogălniceanu-⁠T. Maiorescu (teoria personalismului energetic, teoria vocaţiei) îl individualizează pe C. Rădulescu-⁠Motru în peisajul filosofic autohton; încât stăruitoarele preocupări ale lui D. Otovescu, fără a uita de faimoasa Cultura română şi politicianismul (din 1904), indică, fără tăgadă, un interes obsesiv pentru cercetarea operei filosofului oltean. Ca şi explorarea (laconică, e drept) coordonatelor sociologice ale gândirii eminesciene, subliniind apăsat distincţia dintre „pătura superpusă” şi „clasele politice”. Or, filosoful sesizase la Eminescu „o intuiţie bogată” şi, în pragul secolului XX, ducea mai departe critica eminesciană în noile condiţii, perpetuând, însă, predominarea elementelor străine asupra poporului istoric şi cerinţa ca acesta să dea expresie fiinţei sale proprii. Chiar şi adversarii (Şt. Zeletin, în primul rând)  s-⁠au grăbit să recunoască în C. Rădulescu-⁠Motru un „gânditor sistematic” (ivit, fireşte, din rândurile „reacţiunii”). El intră în seria celor care au ilustrat „cultura critică”, critica socială fiind, în optica lui Motru, o „sursă de soluţii”. Cum se vede, o constantă critică însoţeşte de timpuriu modernizarea organismului nostru social şi, pe bună dreptate, Ilie Bădescu făcuse remarca, scandaloasă pentru spiritele încrâncenate, că această cultură critică românească este printre primele de acest gen din spaţiul european. Cercetând implicarea factorului politic prin radiografierea politicianismului, Rădulescu-⁠Motru va fi nemilos cu „mimetismul social”, acuzând – deloc voalat – aşezămintele liberale împrumutate. Între vocea lui Iorga, chemat la rampă, cel care avertiza că „nu prin servilisme ridici un neam” şi părerile lui Ion C. Brătianu, pensate dintr-⁠un memoriu de tristă faimă (după care constituirea statului român ar fi o cucerire a Franţei), noi râvnind chiar la statutul de colonie, C. Rădulescu-⁠Motru deplângea suprema noastră râvnă: cea „de a place Europei”. Or, secolul nostru (cel trecut – n.n.) – conchidea filosoful – a consfinţit victoria civilizaţiei asupra culturii. Neobosite în a răspândi civilizaţia, statele puternice ale continentului manifestă indiferenţă faţă de cultură. Iar legile şi instituţiile apusene, observa C. Rădulescu-⁠Motru, sunt departe „de viaţa practică a românului”. Urmând linia raţionamentului eminescian, el nota caustic că „minoritatea purtătoare de civilizaţie” se exprimă doar ca forţă de consumaţie, aruncându-⁠ne în „visul urât al pseudoculturii”. Încât, concluzia cade implacabil: naţia „se robeşte unui gen nou de viaţă”. Altoită pe alte deprinderi sufleteşti, „raţionalizarea instituţiilor” provoacă o schimbare de decor; dar ea se izbeşte de rezistenţa mentalităţilor, cultivând – printre altele – o altă responsabilitate personală şi o inexactă preţuire a timpului. Nici ortodoxismul – scria C. Rădulescu-⁠Motru – nu e o şcoală pentru viaţa practică. Încât, aşezămintele de la noi, funcţionând sub „forme de împrumut” întreţin o chinuitoare întrebare: pătruns-⁠au ele în firea poporului român? Constituie, oare, motivele unei societăţi viitoare, îndrumând „spre ideal”, „deşteptând” fondul sufletesc? Încercând să răspundă, filosoful chema în sprijin (pentru a o flagela) „epoca de progres şi civilizaţie”, culminând cu euforicele discursuri ţinute la serbarea din 11 iunie 1898; adică la o jumătate de secol de la mişcarea paşoptistă, timpul scurs îngăduind o contemplare a „operei gigantice” înfăptuite, bifând toate punctele programului revoluţionar. Iată un nou prilej de a ironiza „exageraţiunile de limbaj” ale epocii; iar pentru noi, încă o dovadă că mai nimic nu s-⁠a schimbat în preconizata reformă a fondului, năravurile şi moravurile traversând deceniile, aproape insensibile la perindarea schimbătoarelor regimuri. Să sperăm că în „post-⁠tranziţie” (şi ea o scamatorie verbală) vom asista la o reformă de fond, conform deja celebrei sintagme? Noi rămânem sceptici. Să ne amintim că „formele de împrumut” se izbeau de realităţile locului. „Dispoziţiile” noastre, nota C. Rădulescu-⁠Motru, prea îndatorate bunăvoinţei naturii nu erau pregătite pe teren economic şi se manifestau refractar pe teren religios. În plus, logica exterioară, dând vina pe împrejurări, definea ecuaţia românească. Totuşi, autorul vestea o nouă eră pentru „problemele culturii române”: cultura „zeflemelei” s-⁠a stins, iar critica negativă şi-⁠a încheiat rolul. Nu e deloc dificil de sesizat că filosoful s-⁠a înşelat. Lungul „convoi de emigrare” al celor care, luând drumul Apusului, şi-⁠au dorit să înveţe carte (sau, după expresia lui Scarlat V. Vârvnav, „învăţătura să le plouă în cap”) au asigurat, certamente, „progresele politicianismului”, improvizând fericirea – cum notează, sec, filosoful. După o prelungită perioadă de „infiltrare”, descreşterea influenţelor străine urma logic şi C. Rădulescu-⁠Motru îşi lega de generaţia tânără speranţele de însănătoşire a societăţii româneşti. Şi azi gândim aidoma.

Ceea ce dorea, să amintim, şi un Adrian Marino, convins că „revenirea” în Europa, dincolo de dificultăţile integrării sau de inflamările propagandistice înseamnă instaurarea durabilă a unei mentalităţi europene prin evoluţia spiritului public. Există, se ştie, o „serie” europeană în spaţiul nostru cultural, oricând evidenţiabilă pe latură documentaristică, încă insuficient pusă în lumină. Dar ambiţia lui Marino nu se cheltuia doar pentru a recupera „luminile” româneşti, ci, îndeosebi, pentru a edifica o dublă ereditate, stingând un vechi conflict. Să fim realişti: hemoragia valorilor (tinere, îndeosebi) într-⁠o epocă a nomadismului planetar nu pare a încuraja această speranţă.

Seismul decembrist, fireşte, a provocat mutaţii radicale, inaugurând o epocă nouă; iar o epocă nouă solicită o nouă spiritualitate, scrie ferm D. Otovescu, atent la „agenţii renovării culturale”. Prilej de a trece în revistă, iarăşi, şi soluţiile preconizate de C. Rădulescu-⁠Motru, interesat, cu decenii în urmă, de căile modernizării socio-⁠culturale, implicând oamenii de vocaţie; adică „făptuitorii”, „oamenii mari”, cimentând – zicea filosoful – cultura unui popor.

Nevoia de cunoaştere, ne reamintea sociologul, este premisa zămislirii unei demne vieţi spirituale; raportată, se înţelege, într-⁠o tranziţie tulbure, interminabilă, la ferme repere axiologice. Or, „plombând” astfel de repere, volumul din urmă se vrea o radiografie a destinului meandric al Sociologiei culturii, inventariind explicativ Structurile teoretice şi realizările publicistice prin „redimensionare” informaţională faţă de prima ediţie, cum suntem preveniţi. Era firesc ca, în prima ei parte, lucrarea să exploreze originile Spiritului sociologic în cultura noastră (1821-1918), menţionând scrieri literare, istorice şi filosofice, insistând asupra binomului cultură/ civilizaţie, a ideii de specific naţional în contextul efortului modernizator. Pe bună dreptate, autorul explicitează criteriile de evaluare şi insistă asupra metodologiei cercetării sociologice a culturii, preocupat de o temeinică reflecţie metodică, notând ferm că realităţile naţionale şi imperativele socio-⁠culturale au impus un anume spectru tematic, culminând, în seria „culturii critice”, cu momentul junimist. După cum, în segmentul interbelic, diversificarea spiritului sociologic, în funcţie de noul ideal de progres al României întregite urma să propună, în efortul europenizării, probleme şi teorii specifice, ivind concepţii şi soluţii româneşti (cazul Gusti, de pildă). Producţia sociologică creşte spectaculos, reflecţia sociologică îmbrăţişează varii direcţii tematice, inclusiv în sfera sociologiei culturii. Investigând soarta disciplinei în perioada postbelică (1945-⁠2015), străbătând drumul de la dirijism ideologic/ apologie partinică la libertate, în anii postdecembrişti, D. Otovescu va distinge, în evantaiul editorial, pe lângă lucrările „contaminate politic”, pe cele cu adevărat ştiinţifice, respectiv valul de traduceri, binevenite în epocă.

În fine, cercetând publicistica sociologică, atât a semnatarilor români, cât şi a celor străini (traduşi, se înţelege), purcede, sensibil la „creaţiile de autor”, la evaluări cantitative, schiţând, din păcate, un tablou lacunar, cu nume grele lăsate, regretabil, pe dinafară. Cum D. Otovescu, pe bună dreptate, observă că la noi Sociologia culturii a avut o „întemeiere” literară, istorică, filosofică etc. (p. 28) şi, de aici pornind, putem vorbi de o bogată literatură culturologică (p. 67), poate că un titlu precum Spiritul sociologic în cultura română (românească) ar fi fost mai potrivit. Oricum, avem de-⁠a face cu o lucrare de sinteză, etapizată, survolând patru epoci, vădind, pe de o parte, continuitatea preocupărilor culturologice şi, pe de altă parte, impactul schimbărilor socio-culturale. Sociologul craiovean e atent la conexiunile teoretice, la efortul sincronizărilor (aclimatizărilor), la comerţul de idei; va inventaria tot ce merită reţinut, de la un D. Bojincă (1830) care cerea „luminarea minţii” sau G. Bariţiu care îndemna „să cugetăm bine”, până la apariţia, pe suportul diversificării, a unor teorii închegate, îmbogăţind reflecţia sociologică. Fireşte că „producţia” sociologică va trece printr-⁠un proces de diferenţiere internă şi specializare, frontul sociologic fiind animat de confruntări teoretice, intim legate de realităţile autohtone. Or, prelucrând statistic această ofertă, D. Otovescu va înregistra acribios frecvenţa şi ponderea manifestărilor spirituale, observând, iarăşi îndreptăţit, aportul valoric „mai redus” al investigaţiilor monografice.

Sociologia culturii, ca ramură a Sociologiei generale, în plină cursă a maturizării ştiinţifice, a traversat, inevitabil, dificultăţi de delimitare (obiect, discurs, metodologie), explorând cultura ca fenomen social. Dacă dificultăţile, subliniază autorul, nu sunt „insurmontabile”, audienţa publică a Sociologiei a atras, gravitaţional, şi alţi specialişti. Ca disciplină „permeabilă”, interesată prioritar de realităţile socio-⁠economice, Sociologia „s-⁠a întrupat”, zice D. Otovescu, şi prin contaminare, interferenţă, fructificând analitic datele oferite de alte discipline, cu deosebire literatura şi filosofia (p. 25). Încât, pensând informaţia sociologică semnificativă, autorul urmăreşte atât coordonata istorică (devenirea Sociologiei culturii), cât şi coordonata logică (metodologie, problematică, obiect propriu), distingând câteva perspective (monografică, structurală, funcţională). Reliefând, desigur, concepţiile şi soluţiile româneşti la pachetul crizist al contemporaneităţii.

În fond, construcţia instituţională a culturii româneşti, deloc „unitară” în vremea lui D. Gusti (constata marele sociolog, în 1924), s-⁠a desfăşurat procesual, fiind un învolburat teren de confruntare: opinii, curente, tendinţe etc., pe o bază teoretico-⁠metodologică contradictorie, de la „cultura critică” (în termenii lui Ilie Bădescu) la cea „pe baze comuniste” (p. 177), impunând prefaceri radicale şi un filon tematic, în funcţie de meteorologia politică. Cu atât mai vârtos s-⁠ar cuveni să nu ignorăm nume ale noului val, hermeneuţi citiţi, ofensivi, de la un Paul Cernat (un critic cu antene sociologice) la Alex Cistelecan şi Andrei State, coordonatori ai volumului Plante exotice (Teoria şi practica marxiştilor români, Ed. Tact, 2015), dispuşi la o relectură contextuală prin resemnificare (Gherea, L. Pătrăşcanu, Henri H. Stahl, Miron Constantinescu, Pavel Câmpeanu). Minus astfel de lacune bibliografice, recuperând, poate, la o altă reeditare, autori grei (Adrian Marino, M. Ungheanu ş.a.), volumul lui Dumitru Otovescu, cercetătorul coborând în arhive şi fructificând sintetic propriile lucrări, este o meritorie şi necesară contribuţie, urmând sfatul lui C. Rădulescu-⁠Motru, subliniind rolul istoric al culturii. Fiindcă, nota profetic marele oltean, „un popor fără cultură n-⁠are istorie”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest