Editorial

Bunavestire

În ’77 Goma a iniţiat şi semnarea Chartei…

Da, da. A fost un lucru foarte interesant… Or, Burtică i‑a spus: „Domnule, eu te rog să nu‑l mai înjuri pe şeful Statului şi, în schimb, eu o să‑ţi public o carte”. Pentru că Goma venise la mine cu jumătate de an înainte şi mi‑a cerut: „Domnule Breban, am publicat trei cărţi la Gallimard, dar aş vrea să public şi în ţară. Ajută‑mă!”. „Domnule, eu sunt un marginal”, i‑am zis. Însă peste câteva luni a ajuns Burtică secretar la CC, m‑a chemat la el cu Bunavestire, care stătea de trei ani pe masă la CC, şi a acceptat să mi‑o publice fără retuş, deşi manuscrisul avea peste două mii de observaţii din partea cenzurii. La început, a încercat să mă facă să cedez, dar eu n‑am dat înapoi şi i‑am spus că emigrez. În clipa aceea s‑a speriat: „Da, cartea va apărea!” L‑a chemat pe Miu Dobrescu, ministrul Culturii, şi i‑a ordonat să publice cartea. În trei săptămâni cartea a apărut la Iaşi, unde am vrut eu, deoarece fusese respinsă la două edituri bucureştene: Cartea Românească – unde era M. Preda, şi Eminescu – unde era V. Râpeanu. Şi după ce l‑a expediat atunci pe ministru, pe Dobrescu, m‑a întrebat despre Goma. Şi i‑am spus că uite ce‑i cu Goma: „Cărţile lui pot să apară”. „Ai dreptate. Eşti de acord să vii cu el la mine?”, mi‑a cerut el. Şi am fost de acord. Goma, în cartea lui, Culorile curcubeului, îmi reproşează că nu i‑am dat în seara aceea telefon. Nu i‑am dat, în primul rând, pentru că noi nu eram foarte buni prieteni. Doi. Nu i‑am dat, pentru că încă nu credeam că Burtică acceptă să vin cu Goma la el. Ar fi fost ceva senzaţional – Goma, care era disidentul numărul unu, să fie primit de Burtică, care era numărul doi în Stat. De abia peste o săptămână, când Burtică mi‑a dat telefon şi mi‑a spus din nou: „Domnule, eşti de acord?”, atunci l‑am sunat pe Goma şi i‑am propus să vină. Goma a venit la mine de dimineaţă şi apoi am mers amândoi spre C.C. Numai că Goma, în cele două cărţi ale lui, m‑a calomniat, s‑a purtat ca un ticălos. În Le tremblement des hommes, la Paris, în ’79, carte publicată la Editura Seuil, a descris prima noastră vizită la Burtică. Spune că noi doi am intrat la 8 fără 2 minute pe poarta B şi acolo se găsea un ofiţer de securitate care lui Breban nu i‑a cerut actele. Bineînţeles lui, lui Goma adică, i le‑a cerut, iar pe Breban l‑a salutat săltându‑se în picioare. Vă daţi seama ce efect… De fapt, această frază l‑a făcut pe Maurice Nadeau, care conducea o colecţie la Editura Laffont, să nu‑mi mai publice Bunavestire, cum îmi promisese până atunci. Deci, am plătit cu câţiva ani de întârziere tipărirea Buneivestiri la Paris. În versiunea românească a aceleiaşi cărţi, în 1990 sau 1991, apare o subordonată în plus, zice aşa Goma: „Intru cu Breban pe poarta B, acolo era un ofiţer care îl salută pe Breban, nu‑i cere buletinul, înţeleg că i‑a citit cărţile, mie mi‑l cere şi urcăm la Burtică”. Deci, iată calomnia conştientă. Or, această subordonată a băgat‑o la 10 ani după ce a apărut cartea la Seuil, în ’79, la 2 ani de la întrevederea cu Burtică. Deci, în mod ticălos, voit, m‑a calomniat, m‑a prezentat în faţa publicului francez ca un fel de superior al acelui maior. Dar acel maior, spre uimirea mea, a făcut acest gest cu totul nefiresc. Eu intrasem şi ca membru C.C. în acea clădire, şi de fiecare dată trebuia să arăt legitimaţia. Acolo nu intra nimeni fără legitimaţie, a fost prima oară când nu mi‑a cerut legitimaţia… când i‑am spus acelui ofiţer, care se uita pe listă, cum mă cheamă, el s‑a ridicat în picioare, m‑a salutat, mi‑a zis că a citit Animale bolnave de trei ori, că‑i fericit că mă cunoaşte. Şi a făcut un gest pe care nu trebuia să‑l facă: nu mi‑a cerut buletinul, ca lui Goma. Dar Goma n‑a spus asta. Iar publicul francez nu ştia cât de cunoscut eram în România. Deci, iată ticăloşia…

Publicul francez îl cunoştea ca scriitor român disident doar pe Goma?

Nu, e greşit spus. Publicul francez nu‑l cunoştea, îl cunoştea o parte din presă şi din lumea editorială. Romanele lui n‑au avut succes, n‑au avut cronici foarte ample. Cei care au scris despre el au fost mai ales românii. Dieter Schlesak, la germani, Ţepeneag, la Paris. El a publicat la mari edituri, a publicat patru cărţi la Gallimard, după aceea la Seuil, după aceea la Albin Michel, edituri foarte mari, însă a avut un succes relativ mic printre scriitorii din Europa de Est, sau, mai bine zis, piaţa disidenţei era ocupată de Soljeniţîn şi de alţi mari disidenţi ruşi. Şi apoi a fost greşeala disidenţei româneşti literare care a mizat numai pe Goma. În ţară, Partidul mergea numai pe politică în cultură, iar emigraţia noastră făcea la fel, mergea doar pe politică cu sens invers. Eugène Ionesco a scris în ’70 şi ceva în Le Figaro: „Le plus grand romancier roumain est Paul Goma”.

Plusa conştient în cazul lui Goma sau nu era informat?

În orice caz, s‑a politizat şi el… Pe Ionesco nu l‑au interesat scriitorii buni din România, l‑au interesat doar cei disidenţi. Eu am asistat la o discuţie, la o cafenea literară, când Monica Lovinescu insista şi a încercat să‑l convingă pe Mircea Eliade să‑i facă prefaţa lui Goma, spunându‑i că acesta are geniu. Atunci mi‑am dat seama că oamenii aceia sau n‑au criterii valorice, sau politizează cultura română. Nu‑i interesau Nichita Stănescu, Preda şi alţii, pentru că nu erau disidenţi formali, reduceau şi ei talentul la atitudinea politică, cum făcuseră staliniştii, numai că în sens invers. Staliniştii spuneau că eşti mare scriitor dacă înjurai burghezia, iar Monica Lovinescu şi Ionesco spuneau că eşti mare scriitor dacă‑i înjurai pe comunişti şi erai cu burghezia. Or, simplificarea‑i vulgară… Şi apoi, au creat daune culturii române, nesprijinind nici un scriitor de valoare din ţară. La fel au făcut Eliade şi Ionesco… Uite, Eliade, care‑l admira pe Bănulescu enorm – şi Bănulescu e un mare scriitor – Eliade n‑a făcut nimic ca Bănulescu să apară la vreo editură în America sau în Franţa.

Dar Monica Lovinescu şi cu Virgil Ierunca susţineau programul cultural de la Europa Liberă, care era foarte cunoscut în România, care era luat în seamă de toţi scriitori români…

Postul era condus de un excelent jurnalist cu care eram şi în relaţii bune, care era un om realist, Noël Bernard. Ceea ce au făcut Monica Lovinescu şi Ierunca timp de 20 de ani a fost în general pozitiv. Ei au spart embargoul informaţiilor în România ş.a.m.d. Era o altă voce. Dar a spune că ei au construit cultura română în ultimii 20 de ani este o enormitate, o minciună. Ei nu aveau prestigiul s‑o facă. Şi nici nu puteau s‑o facă; erau câţiva foarte mari critici în România care făceau acest lucru. Şi apoi, o cultură nu se poate face la un post de radio străin, oricât ar fi el de bine intenţionat. În mare, echipa culturală a Europei Libere – şi, după aceea, Eugene Ionesco – a făcut lucruri bune, comentarii cât de cât obiective, numai că nu de foarte mare nivel. Nici Monica Lovinescu, nici Ierunca nu sunt mari critici, gustul lor e departe de a fi perfect. Au un gust extrem de tradiţionalist în literatură, în proză, poezie şi critică, şi, în plus, mania politizării cu orice preţ le întunecă orizontul critic.

Cu Europa Liberă a polemizat gruparea roşilor, cei din jurul revistei Săptămâna şi al lui Barbu. Acest grup nefast, din toate punctele de vedere, a avut ca pretext al lansării lor polemica nesfârşită cu Europa Liberă.

Ei s‑au grupat în jurul lui Barbu, care era în strânsă legătură cu Securitatea, în jurul Luceafărului şi al lui Ungheanu, care avea şi el o legătură, nu ştiu dacă şi cu Securitatea, dar oricum cu elementele extrem de radicale ale Partidului. Timp de zece ani, grupul de la Luceafărul, Ungheanu şi Dragoş, în esenţă, şi un oarecare Fruntelată au practicat opoziţia cea mai dură, luptând împotriva intereselor Uniunii Scriitorilor, ale Consiliului de conducere al Uniunii Scriitorilor. Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor a încercat ani de zile să‑i dea afară pe Ungheanu şi pe ceilalţi de la Luceafărul, dar n‑a reuşit. Nici Preda, nici Manolescu n‑au reuşit pentru că grupul era foarte susţinut de Partid. Or, aceste două reviste, Săptămâna lui Barbu şi Luceafărul lui Ungheanu, au atacat continuu Europa Liberă.

 

■ Fragment din vol. Confesiuni violente.
Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române

Nicolae Breban

Total 1 Votes
0

Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, în acest oraş bănăţean, studiile gimnaziale şi liceale. Este exmatriculat, datorită originii sale sociale „nesănătoase”, din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Absolvă, la fără frecvenţă, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea (1952), după ce se angajase ca funcţionar în acest oraş. Intenţionează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din Bucureşti, unde lucrează la sudură şi strungărie, calificându-se apoi în meseria de strungar fier. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele”, după cum mărturiseşte în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după şase luni (1953). Lecturile sale din Nietzsche şi Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja. Devine student la germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. Are, apoi, la insistenţele tatălui său, o tentativă de a urma dreptul (1955-1956). Debut literar în revista Viaţa studenţească (nr. 5, din mai), cu schiţa Doamna din vis (1957). Este, alături de Nichita Stanescu, unul dintre vârfurile generaţiei şaizeci.

Devine membru supleant al C.C. şi îşi dă, aflându-se la Paris, în Le monde, demisia (1971, Tezele din Iulie), în semn de protest faţă de dictatura personală a lui Ceauşescu. Romanul Bunavestire este atacat cu brutalitate: „După amânări şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iaşi apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest «roman excepţional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, «scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original», este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariţie, romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara CC al PCR din 28-29 iunie”. Un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, după care de îndată au urmat atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid la adresa aceleiaşi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat în Ediţia a IV-a a romanului (Editura Paralela 45, 2002). Acelaşi roman figurează printre primele zece romane ale secolului al XX-lea într-o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural (nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001).

Este menţinut în marginalitate socială până în 1989, fiind unul dintre cei mai atacaţi scriitori sub dictatură.

După 1989 revine din exil, propunând megaproiecte. Astfel, publică în circa douăzeci ani, trilogia romanescă Amfitrion (1994), tetralogia epică Ziua şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieţii. Din romanele publicate menţionăm: Francisca (1965, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române), În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968, „romanul anului” şi Premiul Uniunii Scriitorilor), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pândă şi seducţie (1992), trilogia Amfitrion (1994), tetralogia Ziua şi noaptea, Singura cale (2011). Volume de eseuri: O utopie tangibilă (1994), Confesiuni violente (1994), Riscul în cultură (1996), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Vinovaţi fără vină, Trădarea criticii (2009), O istorie dramatică a prezentului (2010) etc. Poezie: Elegii parisiene (1992, ed. a II-a, 2006). Teatru: Teatru (Viaţa Românească). Traduceri: Rainer Maria Rilke, Elegii duineze (2006), J.W. Goethe, Elegiile romane (2009). Memorii: tetralogia Sensul vieţii.

Romanele sale au fost traduse în suedeză, franceză, rusă, engleză, bulgară etc. Publică trei romane la prestigioasa Editură Flammarion, Paris: În absenţa stăpânilor (1983),  Bunavestire (1985), Don Juan (1991).

Din ianuarie 2009, devine membru titular al Academiei Române. Este director al revistei Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button