Contemporanul » Modele » Rilke

Rilke

Nimic care să nu fi fost finisat mai întâi, chiar şi în lucrurile mărunte ale vieţii. Spre a-⁠l citi, spre o pildă, în original pe autorul său preferat Jens Peter Jakobsen, învaţă daneza. Apoi îşi însuşeşte rusa şi face o îndelungă călătorie însoţit de Lou Andreas-⁠Salomé în Rusia, pe care o îndrăgeşte nespus, declarând că ar fi fost bucuros să se fi născut în perimetrul acesei limbi. La un moment dat vrea să studieze medicina spre a interveni concret Rilke-foto-nr-07-2014în lume. Toate acestea dovedesc o aplecare tandră şi atentă în lumea „reală“, o trăire empatică cu cei suferinzi, cu tot ce este considerat a fi „neînsemnat“ şi pentru care avea o deosebită aplecare şi un ochi deosebit de atent şi vigilent. Ca şi alţi artişti şi filosofi ai vremii, era de convingerea că printr-⁠o sporire a aplecării spre celălalt, printr-⁠o reciprocă sporire a atenţiei, lumea îşi poate dobândi valenţele ei primordiale.

În acelaşi timp, în mod paradoxal, se sustrăgea preventiv oricărei despărţiri, întrerupând brusc legături pe care şi le dorise intens. Se afla într-⁠o continuă metamorfoză, scăpând oricărei încercări de circumscriere a personalităţii sale. Un joc continuu între eul empiric şi încercarea de-⁠a intra în rezonanţă cu nepătrunsul, prefigurat fragil, însă limpede în conştiinţa poetului. Anumite teme ori modele apar cu regularitate în întreaga sa operă. Între acestea, cum se poate uşor deduce, neatârnarea individului, constituie un laitmotiv reluat, care irizează întreaga sa creaţie, fie că e vorba de proză, încercări dramatice ori eseistice, poetice. Dreptul absolut al fiecăruia la autodecizie.

Este de la sine înţeles că propriul model este circumscris prevenitor ca măsură în propriile judecăţi asupra condiţiei omului de artă în primul rând (pictorul Ivnanow, van Gogh, Maurice de Guérin, Ibsen, Rodin). În prelungirea lui Kierkegaard, Maeterlinck şi a îndrăgitului său Jens Peter Jakobsen, interesul său se orientează cu precădere asupra domeniului sufletesc, uman.

Privilegiul absolut al lui Rilke este adânca lui capacitate empatică, posibilitatea de transpunere în esenţa altuia. Această transpunere însă poate fi fatală, amortizând intervenţia, acţiunea responsabilă. Ea devine astfel evadare din viaţă, eliberându-⁠l pe artist de povara şi pericolele existenţei. „Existenţă de poet ca păcat” („Dichterexistenz als Sünde”). Lucru de care treptat poetul devine conştient, în acelaşi timp cu constatarea că boala incurabilă a lumii este timpul. Vederea intuitivă con-⁠creşte cu opera de artă, Rilke încercând prin ea a devansa suferinţa. Trecătorul se metamorfozează în idee imanentă. În această fază, poetul renunţă la realitate şi preia posibilitatea de-⁠a exista în lumea imaginii, a ideii.

Totul preia la el o turnură ascendentă: a nu te mai crampona, ci a da drumul, a nu prelua, ci a te dărui astfel ca eul să se găsească pe sine. Este paradoxul misticii: a regăsi sinele, în momentul în care ţi se pare că te pierzi. În toate lucrurile zace posibilitatea latentă, de „intermediar“ în demersul de descoperire a sinelui. Atitudinea aşteptării corespunde de pe acum dăruirii totale. În petrecerea lumească se află şi posibilitatea de-⁠a exista în trecător şi astfel de-⁠a deveni conştient, prin petrecere, prin moarte, de viaţă. Trăirea armoniei în petrecerea lumii („alles Vergängliche ist nur Gleichnis“, al lui Goethe…). A nu ocoli, a nu încerca să fugi de moarte, ci a o „cultiva”, devine astfel marele ţel al vieţii lui Rilke; căci numai astfel poate ea fi depăşită. În şi prin moarte, întreaga existenţă, cu trecătorul şi cu acuta înstrăinare, este devansată (atitudine profund mistică).

Vederea, contemplarea de care vorbeam şi care la Rilke are loc mai cu seamă înspre înserare, desparte omul de trecător, prin faptul că tocmai în trecător vede eternul, îl leagă de tot şi de toate, adună laolaltă deosebirile, înfiripând totalitatea existenţei, depăşirea temporalului. Vederea-⁠contemplare devine mijlocul de-⁠a stăpâni lucrurile fără a le „apuca“, fără să le determine să devină victime. Acest lucru însă duce la izolare, la violare şi abstracţiune, însă nu la împlinirea vieţii… Se naşte un gol, bântuit de trecut, de tare ereditare, de lume. Astfel lupta abolită de peste zi se desfăşoară în timpul nopţii.

Noaptea, întunericul apropie lucrurile. Distanţele dintre om şi lume sunt şi ele abolite prin egalizare. Poetul devine conştient că noaptea nu tămăduieşte fisura pe care ziua o produce omului, ci repetă atacul zilei doar. Tema străveche a polarităţii lumii se iveşte cu o pregnanţă dureroasă: omul se găseşte în tensiunea dintre trecător şi veşnic, dintre nelinişte şi pace, dintre înstrăinare şi unitate. Subliniem toate aceste faze traversate de Rilke, spre a denota faptul că poetul şi omul – aflaţi în simbioză deplină – nu cantonează, ci urcă treaptă cu treaptă – prin sinteza: operă de artă – forând necontenit nepătrunsul.

În rotirea sa continuă întru divin, divinitate, cercurile existenţiale devin din ce în ce mai strânse în concentricitatea lor. Omul contemplator este cu totul singur în lupta cu moartea. Experienţa rusească atât de copleşitoare pentru poet îl duce la constatarea: divinitatea este aproapele, vecinul, de care îl desparte doar zidul iconic al celor ce se roagă. Posibilitatea divină a omului scufundat în contemplarea lucrurilor este intervalul, care cuprinde într-⁠o unitate atât viaţa cât şi moartea. Om al lizierelor, umblător între vămi, Rilke ajunge să-⁠şi vadă condiţia de „intervieţar“. Doar intervalul, distanţa contemplatorului, poate crea linişte, unitate şi armonie.

Nicicum mulţumit cu constatări abstracte, neresemnându-⁠se, Rilke păşeşte pe o cale nemaiîndrăznită până la el: el găseşte divinitatea, sensul, nu în veşnicie, ci în temporalitate. Dezicându-⁠se de teamă, el se mistuie în realitate, eul se mistuie în trecător. Omul fiind conştiinţă, iar faptul de-⁠a fi conştient însemnând „dincolo”, doar unitatea iubirii cu divinitatea aduce mântuire. Pierderea acestei unităţi ne-⁠a prăbuşit în polaritatea existenţei. Revelaţia lui Rilke în al său Ceaslov de exemplu este faptul că realitatea nu se poate „mistui“ în posibilitate, ci că ea este definitivă, univocă şi unică. Teama trebuie să devină o forţă. Temerii trebuie să i se ia grija. Grija este elementul ce revelează lumea posibilului, decizia, chinul alegerii juste… Lupta pentru fiinţarea pură, pentru existenţă este evadare din tensiunea dintre posibilitate şi realitate, evadarea – din opuneri – în unitate.

Poetul înţelege în final faptul că tensiunea dintre iubirea concretă finită şi infinitul cererii de iubiri se poate potoli doar dacă omul îşi înţelege iubirea concretă drept natură a sa, fără de vreo obligaţie, dacă îşi relaţionează iubirea înspre infinitul realului, înspre divinitate. Teama şi tânjirea după împlinirea în finitudine devin elementele situaţiei limită, preschimbându-⁠se în mit (mit ca expresie a conştiinţei limită a omului): doar prin mistuirea în creaţia poetică vrea Rilke în apogeul său a-⁠şi prefigura existenţa.

Elegiile duineze şi Sonetele către Orfeu, după îndelunga tăcere a traducerilor, în care teama şi tensiunea au sporit imens, îl slobozesc, constituind ultima treaptă, cântul de lebădă al creaţiei sale. Constatare după constatare a unei măreţii aflate la îndemână – toate se revelează pe solul facticităţii. Intervalul orientativ, între om şi divinitate îl constituie de data aceasta îngerul. Trecătorul şi consecinţa lui, Fără-⁠de-⁠Iubirea dintre oameni, se profilează cu o limpezime dureroasă şi totuşi găsindu-⁠şi prin decantarea formei, o anume seninătate princiară.

Revenirea la rănile copilăriei aduce constatarea imposibilităţii întoarcerii la natură a omului: egoismul şi vicisitudinile interrelaţiilor umane au constituit spaima nepotolită nicicând, a copilăriei. Împiedica­rea de-⁠a ajunge la sine însuşi a omului constituie tragicul său. Îngerul este un mit, însă mitul – împotrivindu-⁠se păcatului – viază din el. El devine forma în care conştiinţa omului afuriseşte omul: el nu poate atinge nicicând realitatea îngerului, căci preocuparea sa vis-⁠à-⁠vis de cealaltă lume este îndreptată tocmai împotriva acestei alte lumi.

Există aşadar doar o cale, de sus în jos, şi nu de jos în sus. Doar divinitatea poate mântui. Pe potrivă, forţa creatoare a omului, a artistului, constituie replica de întâmpinare a mântuirii, faptul de-⁠a veni ca sine în această întâmpinare, care trebuie să fie reciprocă. Rilke începe să vadă ceea ce bănuia dintotdeauna, lăsân­du-⁠se răzleţit multă vreme: el vede, zăreşte în lucruri, în manifestările lumii, pură fiinţare; astfel el împrumută lucrurilor limbajul său şi le „înalţă“ în sfera superioară a lăuntricităţii. Artistul devine purtătorul de cuvânt al existenţei, se contopeşte cu ea, rămânând totuşi el însuşi (motivul dintotdeauna al neatârnării). În clipa creaţiei, poetul devine sine pur.

Sunt însă clipe, momente rare, momente de interval, chiar şi pentru poet: ele nu înlătură suferinţa infiltrată biografic. Acest chin al condiţiei umane şi posibilitatea fiinţării se leagă însă într-⁠o strânsă unitate. Din această unitate transpare mitul lui Orfeu, al celui care şi-⁠a metamorfozat fiinţarea în deplină existenţă. El poate preschimba totul în rostire, recreând întreaga lume: „Cântul e fiinţare”; o expresie a speranţei din focarul disperării pare a fi mitul lui Orfeu.

Dacă polul negativ al elegiilor instituie mitul îngerului, polul pozitiv al sonetelor îl scoate la iveală pe cel al lui Orfeu. Însă în acest ultim caz, Rilke nu devine creativ în prefigurarea condiţiei umane deznădăjduite prin înger, ci preia firea lui Orfeu. El alege aşadar mitul, încercând prin el a-⁠şi atinge ţelul, a se mistui în fiinţare, o uniune mistică cu fiinţarea. Mitul devine astfel un semn al libertăţii omului: omul nu este silit a recunoaşte divinitatea în realitate. Omul trebuie să renunţe la afirmarea de sine, scufundându-⁠se deplin în natură şi nemărginire, trebuie să devină cu totul funcţie şi relaţionare. Fiinţarea de excepţie trebuie abolită, pentru că duşmanul omului este acest eu, această fiinţare de excepţie. Abia atunci firea devine fiinţare, iar fiinţarea la rândul ei, cânt. Este un apel la smerenie necondiţionată, la venerare. Este o ordonare a eului în pură fiinţare.

Recunoaşterea venerant-⁠smerită a realităţii din apogeul creaţiei rilkeene reprezintă însă în acelaşi timp şi sfârşitul misticii, al consecinţelor şi limitelor ei. Fiindcă, atâta vreme cât trăim, trăim în „realitate”. Realitatea prezentului este pentru om existenţă şi încordare, tensionare. Astfel, doar dacă îi înţelegem creaţia ca expresie a sinelui măcinat de zbatere, dacă noi înşine o preluăm existenţial, dacă „ne predăm” lui – în sensul renunţării la orice prejudecată ideatică, la orice catalogare ori ierarhizări interpretative – putem lăsa minunata-⁠i poezie să se oglindească în apele fraterne al sinelui nostru. Considerat de mulţi ca fiind poetul morţii, Rilke iveşte fin transparenţele celeilalte feţe ale acestei morţi: viaţa.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Andrei Zanca

Andrei Zanca (pseudonimul literar al lui Andrei Carol Sofalvi, Zanca fiind numele de fată a mamei sale) (n. 13 septembrie 1952, Sighisoara) este un poet și traducător român, membru al Uniunii Scriitorilor din România, traducător din 8 limbi, apreciat în [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest