Contemporanul » Modele » Ionel Necula: Înapoi – la Maiorescu!

Ionel Necula: Înapoi – la Maiorescu!

Ceea ce surprinde la Maiorescu este azimutul înalt, la nivelul zbaterilor europene, din care privea realitatea şi viaţa spirituală din România, nivelul înalt pe care voia să-⁠l imprime creaţiei literare din ţara noastră. A introdus în cultura românească exigenţe noi, criterii omologate în Occident

„Zidăria naţionalităţii române”

Am pierdut, de multă vreme, numărul cărţilor scrise de regretatul Petru Ursache şi publicate de vrednica sa soţie Magda Ursache. Deşi n-⁠am toată bibliogrsafia autorului la îndemână, pot evalua că autorul, de-⁠ar fi fost în graţiile celor puternici şi dacă ar fi beneficiat şi de cele trei criterii postulate de cel plecat la ceruri înainte de vreme – academicianul oenolog Valeriu D. Cotea: cineva să te propună, cineva să te susţină şi cineva să te blagoslovească – astăzi am fi vorbit despre acad. Petru Ursache şi nu despre hărnicia unui cărturar însingurat de cea mai bună calitate, care a înzestrat piaţa cărţii ieşene, şi nu doar pe cea ieşeană, cu lucrări de o factură problematică mai specială, rezultate dintr-⁠o laborioasă tenacitate, dintr-⁠o putere de muncă exemplară şi dintr-⁠o necantonată meditaţie la destinul neamului său.

Adevărat este că regretatul cărturar beneficiază de dăruirea devotatei sale soţii, care îi supravieţuieşte şi care şi-⁠a neglijat, probabil, propriile sale proiecte pentru a pune în circulaţie publică valoroasele cărţi ale soţului său, cele mai multe rămase în ediţii princeps, dar ideea în sine, faptul că volumele sale s-⁠au epuizat de multă vreme şi reclamă reeditări succesive spune ceva şi despre destinul său cărturăresc, care n-⁠a avut răgazul necesar pentru a-⁠şi îngriji o ediţie de autor completă, cu toate ordonările şi revizuirile presupuse, cunoscându-⁠se meticulozitatea ce-⁠o imprima proiectelor sale. Şi mai cred că dacă şi-⁠ar fi împlinit acest proiect, drumul spre o recunoaştere academică ar fi fost parcurs mai uşor, mai sigur şi cu toate susţinerile necesare. Acum despre carte. Monografia consacrată pontifului junimist a apărut în 1987 şi s-⁠ar fi continuat cu încă două eseuri: Titu Maiorescu, îndrumătorul cultural şi Titu Maiorescu, politologul, pe care autorul, din nefericire, n-⁠a mai apucat să le înfăptuiască. Totdeauna moartea vine pe neaşteptate şi prea devreme, dar în cazul lui Petru Ursache chiar a venit intempestiv şi fără nici un semnal prealabil care să dea de gândit.

Despre Maiorescu s-⁠a scris mult, dar niciodată suficient, cât ar fi meritat şi cât ar fi fost necesar. El a dat ora exactă a culturii româneşti, i-⁠a furnizat schelăria şi i-⁠a fixat trendul tendenţial pe via moderna. „Zidăria naţionalităţii române – subliniază îngrijitoarea noii ediţii – nu se poate aşeza pe un fundament în mijlocul căruia zace neadevărul.” N-⁠a ignorat niciodată filonul naţional într-⁠o creaţie culturală, dar l-⁠a pus sub semnul veracităţii – un principiu la fel de tare şi punitiv, ca şi imperativul categoric kantian.

Urmând viziunea celui pe care îl monografia, Petru Ursache a promovat, a creditat şi-⁠a apărat, în acele condiţii proletculte, autonomia creaţiei artistice, ceea ce putea să-⁠i aducă mari neplăceri dacă cenzura ar fi fost mai vigilentă. Probabil că birocratismul şi formalismul – cancerul nevindecabil al comunismului – bântuia şi prin aceste instituţii considerate selecte. Oricum, a sesizat bine Magda Ursache, când a precizat că „prin cartea asta, Petru Ursache şi-⁠a împlinit destinul de cărturar necompromis, dovedind rezistenţă la presiunea ideologică”. Are dreptate şi-⁠i întăresc ideea că Petru Ursache, cu integritatea lui cunoscută şi trecută prin atâtea încercări, n-⁠ar fi făcut niciodată concesii de la onestitate şi de la condiţia omului bun. Generozitatea lui, de care a făcut atâta uz în relaţiile cu cei apropiaţi a fost totdeauna stopată în anticamera adevărului şi niciodată n-⁠a folosit o retorică naţională pentru a-⁠i facilita trecerea pragului dincolo. A dat culturii româneşti o direcţie nouă, modernă şi faptul acesta este bine subliniat în monografia polihistorului ieşean. Maiorescu a avut şansa de a fi contemporan cu trei dintre vârfurile literaturii române – Eminescu, Creangă şi Caragiale – le-⁠a subliniat valoarea cu criterii exclusiv estetice şi i-⁠a impus definitiv în istoria noastră literară. De altfel, întreaga dispunere monografică subliniază apăsat viziunea estetică a pontifului junimist, criteriile noi, moderne, cu care trebuie să opereze critica literară, şi-⁠a revizuit, în contradicţie cu C. Dobrogeanu-⁠Gherea, întreaga epistemologie a spiritului critic. De când sunt, mărturisea într-⁠o scrisoare din 17-⁠18 mai 1857 către colegul său de la Theresianum, Richard Capelman, „crezui în bunătatea oamenilor, dar încep a-⁠mi pierde toată încrederea. Când mi-⁠oi pierde-⁠o şi în naţiunea mea, atunci m-⁠am dus, sunt pierdut”. (Domnica Filimon, Tânărul Maiorescu, Editura Albstros, 1974)

Revin la monografia lui Petru Ursache. Cartea se deschide cu o generoasă introducere privind progresul adevărului – temă care revine frecvent în viziunea lui Maiorescu şi se continuă printr-⁠o structurare în cinci capitole mari, fiecare având. câte trei subdiviziuni, toate la un loc încercând să epuizeze arborescenţa esteticii maioresciene şi să pună în discuţie marile probleme ale creaţiei literar-artistice, cele care au vascularizat dintotdeauna lumea creatorilor. Se observă uşor că din trinitatea kalokagathonică, Maiorescu a ţinut la mare preţ ideea de adevăr, ba chiar a considerat-⁠o, într-⁠un fel, tutelară în raport cu frumosul şi binele.

A fost Maiorescu un filosof? Întrebarea aceasta şi-⁠au pus-⁠o mulţi dintre cei ce s-⁠au ocupat de creaţia, opera maioresciană şi, se-⁠nţelege, nu putea fi evitată nici de Petru Ursache. Nu şi-⁠a articulat un sistem de gândire propriu, original, dar stăpânea bine doctrinele filosofice europene, iar cursurile lui de istorie a filosofiei, ţinute la Universitatea din Iaşi aveau proporţii de eveniment şi erau urmărite nu doar de studenţi, ci de multă lume din oraş. Aglomeraţia de la cursurile lui Maiorescu era un aspect nou pentru viaţa intelectuală a oraşului. Era apreciat pentru claritatea ideilor, pentru oratoria sa cuceritoare şi pentru lejeritatea cu care aborda oricare din doctrinele filosofice în vogă. A fost desigur, un eclectic, dar Petru Ursache, pentru a răspunde la întrebarea dacă Maiorescu a fost sau nu filosof porneşte de la distincţia din interiorul disciplinei filosofice între filosofia speculativă şi cea aplicativă, „una valorificându-⁠se prin cealaltă. Era, din acest punct de vedere apreciat ca un practician şi totodată un gânditor de-⁠a dreptul excepţional. El transformă la modul ideal filosofia în acţiune umană”. Chiar dacă n-⁠a articulat un sistem filosofic articulat, a conceput filosofia ca „o sinteză teoretică în atac”, i-⁠a conferit rol dispeceral şi-⁠a pus-⁠o la treabă, la drenarea culturii româneşti pe via moderna.

Nu spun o noutate, dar Maiorescu întrupa mai multe ipostaze, iar cea de estetician, nu doar că-⁠i era cel mai aproape, dar o ţinea în mare graţie şi-⁠n active lucrative. Definea estetica în relaţie cu ştiinţa şi filosofia şi prin toată activitatea lui a îndrumat creaţia literară şi a contribuit la formarea gustului estetic al românilor. Era interesat, cu precădere, de caracterul aplicativ al esteticii şi, cum bine precizează şi Petru Ursache, a transformat-⁠o într-⁠un instrument de lucru pentru înălţarea naţiunii (p.39). Oriunde l-⁠a purtat destinul – în Parlament, în Academie, la Universitate, în Guvern – glasul său era apreciat nu doar pentru rigoare, logică şi discernământ, dar şi pentru forma de expunere, pentru coeficientul estetic pus la portativul oricărei luări de cuvânt. Estetica pentru el era o sinteză teoretică în atac, adică în exerciţiu critic, dar pontiful junimist mai opera şi cu conceptul treptelor de înălţare, prin care i se conferea esteticii un trend, o evoluţie, o implicare directă în actul de emancipare naţională.

 

În contra direcţiei vremii

Ceea ce surprinde la Maiorescu este azimutul înalt, la nivelul zbaterilor europene, din care privea realitatea şi viaţa spirituală din România, nivelul înalt pe care voia să-⁠l imprime creaţiei literare din ţara noastră. A introdus în cultura românească exigenţe noi, criterii omologate în Occident, dar necunoscute la noi, a avut pentru tânăra noastră cultură, dar asta o spune Petrovici, rolul pe care-⁠l are logica între ştiinţe. Credita inspiraţia, intuiţia, reprezentarea, prezenţa elementului pasional inserţia subiectivă, până la urmă chiar inconştientul în actul de creaţie artistică şi făcea distincţie între „natura naturans şi natura naturata. A realiza copia unui lucru existent deja, spunea, nu este vreun câştig pentru cunoaştere (…) De aceea arta trebuie să difere de natură”.

Ca şi Eminescu, criticul de la Junimea opera şi el cu binomul minte şi inimă şi disocia între judecata logică şi judecata afectivă, dar nu le aşeza într-⁠o relaţie dihotomică, de excludere, ci le considera complinitorii, ba chiar adăuga la dihotomia dată încă o dimensiune pentru a ajunge la trinitatea kalokagathonică. „Unitatea contradictorie dintre filosofie şi artă, la nivelul primei diviziuni (minte-⁠inimă) are la Titu Maiorescu un corelat în unitatea necontradictorie dintre filosofie şi ştiinţă. Şi aceasta din urmă se află în slujba adevărului, confirmând prin calcul şi experienţă ceea ce filosofia constată în mod teoretic. Fiecare categorie aparţinând tripticului axiologic fundamental Adevăr-⁠Frumos-⁠Bine este susţinută prin argumentări variate, culese din domeniul disciplinelor filosofice şi al unor ştiinţe specializate”.

Nu trebuie să pierdem din vedere că la vremea când Maiorescu se avânta în contra direcţiei vremii, filosofia trecea deja printr-⁠un larg proces de sciziune. Din trunchiul ei se desprinsese deja unele discipline care-⁠şi proclamaseră autonomia, iar altele îşi anunţau şi ele dreptul la existenţă ca discipline de sine stătătoare. Filosofia căpăta arborescenţă şi alimenta în continuare apariţia altor discipline, totuşi filosofice. Trei dintre acestea – Psihologia, Estetica şi Morala – au reţinut în mod deosebit atenţia lui Maiorescu şi Petru Ursache dă seama de reflecţiile junimistului asupra lor, pe care le-⁠a cultivat şi le-⁠a implicat sporitor în actul critic în toată amplitudinea lor. Lipseşte din această diviziune Logica – o disciplină pe care Maiorescu a cultivat-⁠o cu rigoare de profesor şi de pionierat, dar faptul se explică, probabil, prin coeficientul scăzut de inserţie subiectivă pe care-⁠l implică. Este greu să fii original şi personal într-⁠o disciplină aşa de conservatoare, precum Logica, o ştiinţă care de la Aristotel încoace a căpătat aşa de puţine adaosuri.

Un alt capitol mai desfăşurat al monografiei răsfrânge Estetica artelor, iar dintre acestea criticul de la Junimea se opreşte mai aplicat asupra Poeziei, Muzicii şi Arhitecturii. Regăsim în reflecţiile sale idei şi teze ventilate în cadrul romantismului german şi, cu deosebire în mişcarea intelectuală a Sturn und Drang-⁠lui care a mobilizat energia intelectualităţii germane şi-⁠a generat rezultate spectaculoase în cadrul disciplinelor filosofice, dar şi în literatură, muzică şi pictură.

De la Estetica artelor, trece la Estetica literară în care regăsim opiniile şi punctele de vedere ale Magistrului în probleme de critică literară, de critică sociologică şi de teorie literară, domenii pe care Maiorescu le-⁠a cultivat ca un îndrumător respectat şi unanim recunoscut în mediul cultural românesc. Opera cu criterii şi principii imperative, iar creatorii, şi cei ce frecventau şedinţele Junimii, şi cei din afara cercului junimist, îi căutau cu înfrigurare opiniile cărora le conferea valoare de legitimitate literară. „El a schiţat portretul moral şi intelectual al criticului în comparaţie cu al poetului în cunoscutul articol Poeţi şi critici. Se reliefează astfel, din mai multe scrieri maioresciene, un grup de principii, unele actuale şi astăzi, îndeosebi partea privitoare la regulile negative”. Din ansamblul Categoriilor estetice, atenţia lui Petru Ursache este reţinută de cele mai bine reprezentate în prestaţiile critice maioresciene – Frumosul, Sublimul, Patosul şi Comicul – toate la un loc, puse cap la cap, alcătuind un fel de catehism al principiilor estetice ţinute în graţie la Junimea. „Criticul ştia să preţuiască o valoare spirituală complexă şi de excepţie (este vorba de Caragiale, ad.n.). Şi probabil că exista un acord tacit între ei, de vreme ce dramaturgul prelua din limbajul criticului anumite epitete caracterologice”.

 

Impostura şi spaţiul public

Ultimul capitol al monografiei lui Petru Ursache este rezervat tipologiei creatorilor, a personalităţilor care s-⁠au remarcat prin acte de creaţie în deplină uitare de sine. Reprezentativi sunt consideraţi Artistul, Eroul şi Geniul – fiecare procesând în felul lor ceea ce este general şi universal în pofida interesului subiectiv, marcat de egoism şi de conservare subiectivă. Opinia pontifului junimist în această privinţă este fără echivoc: „Dacă un tânăr cu minte şi cu inimă, dar care se îndoieşte încă de sine, ne-⁠ar întreba prin ce se cunosc dacă sunt dintre cei aleşi, i-⁠am răspunde repetând un aforism zis odinioară: Acela are vocaţiune, care în momentul lucrării se uită pe sine”. Detaşarea de sine, ardoarea cu care cineva se detaşează de propriile lui probleme şi se dăruieşte unui scop filantropic, interesând umanitatea în general sunt indicatori ai vocaţiei, ai dreptului la nemurire, singurii care pot certifica saltul de la persoană la personalitate.

Monografia lui Petru Ursache a fost reeditată în anul când s-⁠a comemorat centenarul morţii lui Maiorescu, îmbogăţind bibliografia magistrului de la Junimea cu o lucrare bine structurată tematic şi bine articulată epistemic. În paginile ei regăsim personalitatea maioresciană în toată complexitatea ei şi principiile cu care a îndrumat actul de creaţie românesc într-⁠o vreme de nebuloasă şi de absenţă a jaloanelor ce marchează valoarea, calitatea şi probitatea intelectuală. A confirmat valoarea acolo unde a întâlnit-⁠o, dar s-⁠a şi răstit cu asprime în lături, atunci când impostura încerca să intre în spaţiul public pe căi neortodoxe. Nu mai spun că multe din sfaturile lui, din îndrumările pe care le oferea cu generozitate creatorilor, nu şi-⁠au pierdut actualitatea şi pot folosi şi azi creatorilor şi actului de creaţie. De asta zic, chemarea reprodusă şi de Petru Ursache, înapoi la Maiorescu, ar putea fi la fel de folositoare creatorilor, ca acum un secol în urmă.

1

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ionel Necula

Ionel Necula, profesor, critic si istoric literar, a semnat mai multe texte despre autori ca Cioran, Ion Petrovici, perioada interbelica fiind un domeniu des frecventat de acest autor. „Cioran – un metafizician? Da, desi, cum observase si Fernando Savater, formula [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest