Contemporanul » Modele » Aura Christi: E Buzura acolo, e mare!

Aura Christi: E Buzura acolo, e mare!

În preajma acestui spirit superior – unul dintre vârfurile incontestabile ale romanului românesc – aveam emoţia vecinătăţii unui maestru prevenitor, civilizat până în vârful unghiilor, franc, direct, de o sinceritate cuceritoare, învăluită mereu în şalurile fine, mătăsoase ale diplomaţiei culturale de cel mai înalt nivel. Pe mine şi pe cei câţiva prieteni apropiaţi Augustin Buzura ne-a înseninat. El şi, neapărat, nu se putea altfel: Angela Martin, de care acest spirit superior a avut un noroc uriaş…

Mi-⁠l imaginez la vârsta de şase ani. Nu e din cale afară de greu. Mă ajută o fotografie, găsită din întâmplare şi făcută pe când avea doi ani. În acea imagine îngălbenită un pic de patina timpului acel heruvim căzut pe gânduri se află între părinţii săi tineri, frumoşi ca nişte zei ce-⁠şi silabisesc numele în forul lor intim. Mi-⁠l închipui neastâmpărat, căutând ceva de negăsit împreună cu straniul Iuliu Uroy, despre a cărui viaţă nu se ştiau prea multe în Berinţa. Ce personaj de roman, mi-⁠am spus, când am aflat câteva întâmplări cu acest nici savant, nici profesor, nici preot, nici sfânt, şi savant, şi profesor, şi preot, şi, probabil, sfânt. Ce noroc, Doamne, pe capul acelui pui de om! Învăţa cu Iuliu Uroy franceză, italiană, latină. Făcea insectare. Apoi, cum să treci cu vederea lecţiile de astronomie, făcute pe viu, alături de învăţătorul ce-⁠l scotea din casă, spre necazul mamei sale, târziu, după miezul nopţii, pentru a-⁠i arăta constelaţiile. Iuliu Uroy l-⁠a salvat pe preotul satului atunci când – abia veniţi, după ce, în curtea bisericii, au făcut ţăndări icoanele – ruşii l-⁠au pus la zid pe servul Domnului.

Azi acel pui cu privirea răsfoind cartea cerului noptatic, om în toată legea, în toată puterea acestui cuvânt, acel ghem de om de altădată ce căuta – ţinut de mână de învăţătorul său – constelaţiile, devenit, el însuşi, un Învăţător, un Magistru, ţine de mână, metaforic vorbind, ucenici în arta romanului. Desigur, atunci când nu-⁠şi ţine de mână la propriu nepoţii. Azi acel pui de om e un bărbat înalt, frumos, ce păşeşte – descins în capitala ţării din inima Maramureşului – în cea de-⁠a treia tinereţe. E unul din bărbaţii mari ai acestui neam, care a dăruit literaturii române un raft de cărţi, o bună parte (dacă nu majoritatea!) din romanele d-⁠sale – între care Absenţii, Orgolii, Feţele tăcerii şi altele – publicate în urma trecerii prin furcile caudine ale cenzurii ceauşiste. Marele Gusti – cum îi spun prietenii apropiaţi – e unul dintre cei mai mari romancieri români. Romanele d-⁠sale, care se vindeau ca pâinea caldă sub dictatură, autorul bucurându-⁠se de un succes enorm, rezistă de circa o jumătate de veac, rezistă şi în libertate, în pofida cârtelilor de tot soiul, în pofida atacurilor etc., ce par că nu-⁠l ating. Marele Gusti rămâne acelaşi, neschimbat în esenţe, dornic să pună pietre noi la zidirea catedralei Operei sale.

Augustin Buzura e unul dintre creatorii de vârf ai acestei naţiuni, care vede romanul ca pe o catedrală, deşi vremurile tulburi prin care trecem nu sunt propice întreprinderilor ziditoare. „Nici învins, nici învingător”, spune incomodul până la crispare ziarist Matei Popa (Recviem pentru nebuni şi bestii), excedat de furtunile zădărniciei abătute peste el, curajosul şi verticalul erou în a cărui subterană psihologică autorul-⁠Dumnezeu forează cu o rară ştiinţă, dându-⁠ne una dintre cele mai profunde şi răvăşitoare imagini a societăţii post-⁠decembriste, cuprinse de un haos organizat pentru un grup de oportunişti ce profită cu asupra de măsură de răsturnările sociale.

„Nici învins, nici învingător…”

Circa un deceniu şi jumătate din viaţa sa, măcinat de o boală cumplită – despre care Augustin Buzura nu vorbeşte, iar atunci când se referă la ea, o face între prietenii apropiaţi, cu decenţă şi calm bărbătesc – acest Om (da, aşa, cu literă mare) s-⁠a înzidit în construirea unei instituţii – Fundaţia Culturală Română, rebotezată ulterior Institutul Cultural Român – aşezământ naţional de un real prestigiu, cunoscut şi peste hotarele ţării. Împreună cu echipa d-⁠sale, împreună cu Doamna Angela Martin – un excelent traducător şi un ambasador al literelor româneşti în lume, redactor şef al revistei Cultura – autorul romanului Raport asupra singurătăţii a încercat şi a reuşit să construiască o imagine a României reale. Ce a urmat? Marele Gusti a fost înlăturat din funcţie de preşedintele ţării, dl T. Băsescu, al cărui consilier prezidenţial era pe-⁠atunci – dacă nu mă trage pe sfoară memoria – autorul volumelor Minima moralia şi Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, rectorul Colegiului „Noua Europă”, care – citim în presă, între altele – este membru pe viaţă, alături de alţi doi colegi, al Consiliului Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, fondată şi sprijinită de un controversat miliardar. Incalificabil: unul dintre cei mai mari romancieri ai ţării să fie, pur şi simplu, dat afară. La nu multă vreme după acest fragment de istorie literară, domnului Buzura i se fabrică, stupefiant, un dosar de colaborator. E de la sine înţeles că aşa nu se face decât dacă treci prin zodia barbariei şi a primitivismului.

Relativ recent prozatorul scria cu amărăciune: „Sigur, am pierdut mulţi ani din viaţă construind Fundaţia Culturală Română şi Institutul Cultural Român, publicaţii, edituri, centre de cercetări pe care «urmaşii» mei le-⁠au desfiinţat. Căci ICR-⁠ul a fost donat de către actualul preşedinte al ţării lăudătorilor săi care, după o scurtă pauză de smiorcăială, revin de unde au plecat. «Valorile naţiei» ajung iarăşi «la locul lor», aşa cum e firesc, şi la înălţimea politicienilor. Dialogurile nu se mai poartă ca la uşa cortului, căci corturi nu mai există. Se poartă ca la uşa palatelor cu turnuleţe şi cu clanţe de aur”.

Nu rareori mă întreb: cum de rezistă Buzura pe malurile glorioase ale Dâmboviţei? Firească întrebare în contextul în care pe marii scriitori ai acestui neam care, având o Operă, au caracter – sau, cum se spune, coloană – îi numeri, se pare, pe degetele unei singure mâini.

În primavara acestui an, împreună cu Sergiu Andon şi Claudiu Neamţu, avocaţii romancierului Nicolae Breban, am întocmit un dosar ce urmează să fie folosit în apărarea d-⁠sale în procesul de recurs, alcătuit din texte, intervenţii, declaraţii semnate de Paul Goma, Virgil Nemoianu, Basarab Nicolescu, Virgil Tănase, Sergiu Andon etc. Dosarul are peste 50 de pagini, format word. I l-⁠am expediat Maestrului Buzura pe e-⁠mail, iar peste circa o săptămână l-⁠am întrebat – recunosc, cu o jumătate de gură – dacă îl va publica în revista Cultura.
– Nu încape îndoială, a urmat prompt răspunsul.

Are peste cincizeci de pagini, am precizat. Replica, la fel de promptă, m-⁠a redus la tăcere.
– Ca să-⁠l apăr pe Breban, aş publica şi şapte mii de pagini.

Pe vremuri Marele Gusti l-⁠a apărat de acuzaţia de colaborator pe criticul şi istoricul literar Mircea Iorgulescu, îmbrâncit de calomnioasa istorie cnsas-⁠istă – ca şi marele poet Cezar Ivănescu, poate cel mai mare poet religios din perioada postbelică! – în boală, iar la puţin timp în moarte.

La începutul verii, împreună cu Angela, l-⁠am urmărit pe Marele Gusti la lansarea Seriei Opere complete, iniţiate de Editura RAO cu publicarea ediţiei definitive a romanului Recviem pentru nebuni şi bestii. Atunci l-⁠am pândit în voie şi i-⁠am făcut o sumedenie de portrete. Grav ca un preot şi frumos ca un înţelept ce tratează lumea cu un sentiment cvasipatern, Marele Gusti îl asculta cu atenţie pe criticul şi istoricul literar Eugen Simion, care a vorbit superb – aceeaşi senzaţie am avut-⁠o citind studiul acestui mare spirit (unul dintre foarte puţinii critici buni de poezie pe care îi avem!) despre Lucian Blaga – despre vârfurile generaţiei şaizeci: Buzura, Breban, Nichita. Autorul romanului Drumul cenuşii îl urmărea pe colegul său de generaţie cu o seninătate de om împlinit, cu o seninătate de om care şi-⁠a făcut datoria şi, cu toate acestea, caută, în continuare febril, ceva. Şi acum am senzaţia că peste ochii acestui bărbat ajuns în vârful vieţii sale se suprapun, când şi când, ochii acelui băieţel de şase ani, care, pe vremuri, într-⁠o altă viaţă parcă, ghidat de învăţătorul său, înainta prin noapte, învăţând constelaţiile.

„Eram student în anul IV şi făceam practică la clinica în care era internat Blaga” ne povesteşte romancierul. „El era la salonul 13. Ne-⁠a interzis profesorul să mergem pe coridorul acela, dar eu le spuneam tuturor colegilor: «E Blaga acolo!». Înainte de a-⁠l vedea în clinică, mergeam la cofetăria unde-⁠şi bea el cafeaua împreună cu doi doctori. Ne bucuram şi noi că e Blaga acolo. El era destul de singur – majoritatea celor care-⁠au scris amintiri despre Blaga din acea perioadă sunt nişte perfizi, pentru că atunci fugeau de el pe stradă. Mult mai accesibil şi foarte comunicativ era Ion Agârbiceanu. În dimineaţa în care a murit, Blaga a fost dus la capela clinicii. Nu erau acolo decât soţia lui şi Dorli, fiica sa. Eu o ţineam una şi bună, spunându-⁠le studenţilor: «Mergeţi, că e Blaga! E mare!».”

Aidoma protagonistului acestor rânduri, exclam şi eu în gura mare, adică aşa cum se cuvine: „Mergeţi la Cultura. E Buzura acolo! E mare!”.

Gândindu-mă la acel dialog telefonic, m-am trezit din reverie întrebându-mă: cum, Dumnezeule, să nu respecţi, să nu admiri şi să nu iubeşti din adâncul inimii un asemenea om? Căci e limpede că vorbeam cu un mare om. Un Om îngrijorat de soarta ţării sale, aflate la ceas de cumpănă. Ce este, ce poate fi un mare om dacă nu un om care, lunecând dintr-o limită în alta, rămâne el însuşi? Şi Dan Berindei, şi Augustin Buzura au gustat cu asupra de măsură din otrava celor două tipuri de infern. Aidoma acestui mare istoric şi mare om, Augustin Buzura a rămas el însuşi. Şi-a servit naţiunea în a cărei matcă a fost catapultat acum circa opt decenii. A răspândit lumină şi sub dictatura sălbatică de până în 1989, şi în plină libertate, şi în timpul dictaturii de catifea…

…Rândurile de adineaori le-⁠am scris la începutul lunii septembrie 2013. Autorul romanului Drumul cenuşii împlinea atunci – în acel septembrie luminos şi răvăşitor de viu – 75 de ani. Ce s-⁠a schimbat în cei circa patru ani scurşi din acel început de toamnă? Prietenul meu, prietenul nostru, considerat membru de onoare al tribului Conte, a mai trecut prin câteva boli, a scris, în continuare, din când în când, editoriale pentru revista Cultura, iar între timp – aidoma cărturarului drag inimii mele, celebrul Eratostene – a orbit. Vorbeam, când şi când, la telefon. Ne vedeam la lansări, aniversări, la Academia Română, la saloanele de carte. Când îl vedeam, mai rar decât mi-⁠aş fi dorit, îmi reprimam tentaţia de a-⁠l legăna în leagănul inimii mele; sensibilitatea unui fost ultramiop căruia i s-⁠au redăruit, între timp, ochii din copilărie, aproape, îmi făcea feste şi îl căutam din nou, probabil, şi pentru a auzi acea voce adâncă, de bărbat copt, care mă readucea, ca odinioară, în matca firii. Abia deosebea lumina de întuneric. Vedea pete. Pete. Pete. Câte un prieten, de obicei, îl însoţea. Câteodată, se întâmpla să mă sune. Făceam eforturi să nu-⁠l întreb, iarăşi, dacă i s-⁠a ameliorat vederea. Era medic. Ştia prin ce trece şi mi-⁠a spus o dată sec şi exact după ce l-⁠am întrebat dacă îi va reveni vederea: – Nici o şansă. Cu toate acestea avea ceva, ceva senin, care îmi dădea curaj şi mă ajuta să rămân eu însămi. Aşa mi se întâmplă destul de frecvent când vorbesc cu unii membri ai „tribului Conte”, membri ai Academiei Române – o grădină de oameni mari, insuficient cunoscută, totuşi, de nu puţini români. Cum să defineşti în doi timpi şi trei mişcări un mare om? Relativ de curând l-⁠am căutat la telefon pe Domnul Profesor Dan Berindei în intenţia de a-⁠i mulţumi pentru o minunată proză autobiografică expediată subsemnatei pentru a fi publicată în paginile revistei Contemporanul. Nu mi-⁠a răspuns, a revenit însă după-⁠amiaza. De cum am purtat un succint dialog în siajul intenţiei tocmai enunţate, Domnul Profesor Dan Berindei m-⁠a întrebat:
– Ştiţi ce fac?
– Ce? n-⁠am ezitat să întreb la rândul meu.
– Tocmai citesc cartea dvs. Din infern, cu dragoste.

A urmat o pauză, un mulţumesc abia şoptit de subsemnata şi…
– Avem atât de mult de lucru, iar eu…, eu sunt bătrân, şoptise Domnul Profesor.

Din infern, cu dragoste e o declaraţie de dragoste făcută ţării mele, care în ultimele decenii s-⁠a transformat în una dintre cele mai triste ţări ale continentului nostru iudeo-⁠creştin: abia ieşită din infernul globalizării real-⁠socialiste, România trece prin infernul globalizării marcat de un soi de capitalism sălbatic. Citind cartea unui scriitor, Domnul academician Dan Berindei, marele istoric şi profesor, care a format generaţii, înzidindu-⁠se în destinul ţării noastre, servind, slujindu-⁠şi ţara, regretă că vârsta s-⁠a transformat într-⁠un fel de impediment sâcâitor pentru a continua să-⁠şi facă datoria în sens kantian. Gândindu-⁠mă la acel dialog telefonic, m-⁠am trezit din reverie întrebându-⁠mă: cum, Dumnezeule, să nu respecţi, să nu admiri şi să nu iubeşti din adâncul inimii un asemenea om? Căci e limpede că vorbeam cu un mare om. Un Om îngrijorat de soarta ţării sale, aflate la ceas de cumpănă. Ce este, ce poate fi un mare om dacă nu un om care, lunecând dintr-⁠o limită în alta, rămâne el însuşi? Şi Dan Berindei, şi Augustin Buzura au gustat cu asupra de măsură din otrava celor două tipuri de infern. Aidoma acestui mare istoric şi mare om, Augustin Buzura a rămas el însuşi. Şi-⁠a servit naţiunea în a cărei matcă a fost catapultat acum circa opt decenii. A răspândit lumină şi sub dictatura sălbatică de până în 1989, şi în plină libertate, şi în timpul dictaturii de catifea a intelectualilor publici şi a disidenţilor de salon – autointitulaţi „intelectualii lui Băsescu”, cărora n-⁠o să le mai fac onoarea de a le pronunţa numele – purtători faimoşi de papioane, oportunişti de mâna a şaptea, care, e adevărat, au indiscutabil meritele lor – erijaţi într-⁠o elită exclusivistă, deci, lunecând într-⁠o impostură zglobie, tristă în esenţă şi plină de ea însăşi – care au început dosariada privatizărilor postdecembriste cu domeniul din al cărui epicentru naţiunea română ar fi renăscut rapid: cultura; apropo, pentru unii dintre aceşti intelectuali publici – care au semănat în societatea românească vânt, furtună, discordie, atacuri la persoană, relansând câteva racile ale sistemului represiv, ca de pildă, atacurile în haită, delaţiunea, războiul fratricid, semne ale barbariei, crescute din solul mâlos al dispreţului faţă de valoarea reală, faţă de cultură şi elitele reale, prin care s-⁠a conservat europenitatea culturii române – pentru unii dintre intelectualii publici, aşadar, ce s-⁠au grăbit, s-⁠au prea grăbit să-⁠şi etaleze limitele, simt o adâncă, umană compasiune, deoarece vor fi victimele legii cauzei şi a efectului: ceea ce au semănat, exact asta vor culege. Şi autorul romanului Drumul cenuşii ştia acest adevăr. De aici, lipsa de înverşunare, înlocuită cu un soi de radicalism stigmatizat de o seninătate superioară, goetheană. Uneori-⁠adeseori, Buzura a deranjat, evident, spiritele căldicele, ahtiate de poziţii, fotolii confortabile, spirite subjugate minoratului, pregătite să negocieze totul, fără discernământ, orbite de luciul spectaculos al Viţelului de Aur, în faţa căruia se închină alături de alţi ipochimeni cu sufletele moarte.

În preajma acestui spirit superior – unul dintre vârfurile incontestabile ale romanului românesc – aveam emoţia vecinătăţii unui maestru prevenitor, civilizat până în vârful unghiilor, franc, direct, de o sinceritate cuceritoare, învăluită mereu în şalurile fine, mătăsoase ale diplomaţiei culturale de cel mai înalt nivel. Pe mine şi pe cei câţiva prieteni apropiaţi Augustin Buzura ne-⁠a înseninat. El şi, neapărat, nu se putea altfel: Angela Martin, de care acest spirit superior a avut un noroc uriaş, pentru că această Doamnă a literaturii române, un constructor prin definiţie, o excelentă scriitoare şi traducătoare, dotată cu o forţă de netăgăduit – ascunsă prevenitor sub înfăţişarea, sub masca superior vicleană a unui heruvim fragil – l-⁠a ajutat nu puţin. Fiind grav bolnav, Angela a făcut tot ce i-⁠a stat în puteri ca absenţa intermitentă a acestui mare romancier de anvergură europeană – absenţă reclamată de multiplele intervenţii chirurgicale şi de perioadele de convalescenţă etc. – la Institutul Cultural Român şi apoi la revista Cultura să nu se simtă.

Augustin Buzura a fost mereu prezent şi va rămâne pururi cu noi, cu urmaşii şi urmaşii urmaşilor noştri, prin aripa-⁠i uriaşă, nevăzută, lăsată peste raftul de cărţi dăruite culturii universale din matricea celei române, unde a fost, este şi va fi iubit de publicul cititor şi unde ne aşteaptă, în continuare, într-⁠o calitate inedită: în cea de „contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu”. Să mergem, aşadar, în biblioteci, să-⁠l recitim şi să-⁠l redescoperim inclusiv în această calitate. E Buzura acolo, e mare!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest