Sorin Alexandrescu înaintează spre un soi de pan-eticism, foarte larg şi foarte strâmt, nu lipsit de inconsecvenţe, replieri, abateri teoretice şi inadecvări exemplificatoare, în raport cu politicul, socialul, religiosul ori esteticul, sugerând o transcendere a eticului
Ticul există, deopotrivă în literatura şi lectura acesteia, în monografia William Faulkner, Ed. pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969, prin multiple experienţe morale. Vina morală se află chiar la întemeierea Sudului. Sorin Alexandrescu înaintează spre un soi de pan-eticism, foarte larg şi foarte 
strâmt, nu lipsit de inconsecvenţe, replieri, abateri teoretice şi inadecvări exemplificatoare, în raport cu politicul, socialul, religiosul ori esteticul, sugerând o transcendere a eticului, aşadar, un fel de para-eticism.
Prefaţa la Paradoxul român, Ed. Univers, Bucureşti, 1998, ia în seamă conceptele de „normă, dreptate, justiţie”. Perspectiva şi premisa faţă de politică este însă amorală. Se pleacă de la „prezumţia de nevinovăţie politică”, cerându-se o aşezare neimplicată, neutră, „ştiinţifică”. La prima şi ultima vedere, aparent convingător argumentată. Condusă de subtilitate disociativă, ca-n diferenţa expusă dintre vinovăţie şi greşeală. Aşa se ajunge la a se considera că „mentalitatea legionară (…) nu am considerat-o vinovată, ci doar greşită”. Dar dacă ştiinţa (istoriografică în acest caz) doar constată fără să învinovăţească şi să ierte, o anume împăcare este totuşi căutată şi chiar aflată. A cunoaşte dramele, în fapt greşelile, pentru a nu le mai repeta este opţiunea personală şi doar la atât se limitează S. Alexandrescu în discursul lui individualist, ca să nu spun solipsist. Nici acesta total închis. Scos uneori din sine. Chiar aici în prefaţă recunoaşte că n-a putut să fie mereu tolerant. Nici neutru. Parcă el însuşi îşi află o vină în faptul că a ironizat retorica lui C.Z. Codreanu. Iar după ce a afirmat prezumţia de inocenţă pentru actul politic, îşi revizuieşte drastic atitudinea, contrazicând-o, aş spune nemilos, nu mai departe de pagina ulterioară. „Nevinovăţia politică nu poate exclude vina morală.” Analistul, care e atras teoretic – nu doar pentru exerciţiul propriu – de „includerea analizei virtualului” istoric, pretinde a nu tăia cu totul legăturile cu morala. „Toleranţa politică nu poate deveni amoralitate.” El înţelege să dea seama de ceea ce scrie, aidoma vechiului cronicar moldovean ajuns proverbial, iar opţiunea sa procedurală n-ar eluda morala, indispensabilă istoriografiei. Aşadar, avertizează că „relativismul «textual» nu poate duce la eludarea responsabilităţii”.
Îşi îndreaptă reflecţia şi în sensul opus opţiunii de bază şi se întreabă cât se întinde intoleranţa ori până unde ajunge judecata morală, de care se dispensează principial. Nu şi textual. Vina continuă să existe şi pentru el, ca termen şi referinţă istorică. Scrie manu propria că membrii Legiunii nu au vina liderilor acesteia. Faptele nu sunt contestate. Crimele nu apar supuse negaţionismului. Absenţa condamnării lor n-ar fi o probă de absenţă a inocenţei, nici pentru cei care şi-au amestecat cerneala în existenţa Legiunii criminale doar la nivelul dirigenţilor ei. Opinia sau lipsa ei au regim diferit de înţelegere în comparaţie cu decizia. Deşi n-au reprobat crimele, Nae Ionescu şi M. Eliade nu sunt consideraţi vinovaţi pentru ele. Altfel spus, cum nefast s-a mai spus, cine nu e contra noastră nu e cu noi! Într-o altă pornire disociativă, S. Alexandrescu separă crima individuală de aceea de stat, în caz de război ori de represiune. Rolul autorului asumat acum ajunge unul de evaluator. El îşi dezvoltă şi dezvăluie făţiş „evaluarea mea”, calificată drept logică sau realistă. Îşi interzice vreo atitudine, deopotrivă faţă de fapte istorice pe timpul cărora nu exista (nu le putea conştientiza) ori cărora le-a fost, până în clipa în care „evaluează”, contemporan. Amoralitatea este respinsă, în ideea că există diferenţe de statut, rol, funcţie, poziţie, situaţie etc., iar această multiplicitate naşte dilematica morală.
Discutând, în Paradoxul român, cele patru conferinţe ale lui Nae Ionescu intitulate „Fenomenul legionar”, îl aşează pe conferenţiar, împreună cu M. Eliade, într-o categorie comună, a celor care greşesc şi prin aceasta se deresponsabilizează crezând în ruptura dintre fapte şi cuvinte. Se pot separa cuvintele de fapte, sunt şi cuvintele fapte? Nu politic, doar moral.1 Mă tem că intrăm în aspecte juridice. Nu pot exista cuvinte fără de care n-ar exista fapte dintre cele mai vinovate? Ne putem întreba, aplicând aparent metoda analizei virtuale, care-l tentează pe istoricul literat (nu literar).
Eliade (vezi Lagărul văzut de Eliade, în Paradoxul român), ajuns în lagărul care-i închisese pe legionari, ar fi fost doar fascinat de „de-realizarea realităţii” în textele lor. O secţiune din volum tratează miopia politică a lui M. Eliade. Lui S. Alexandrescu îi convine opinia lui Claudio Mutti, potrivit căreia la legionari eticul şi religiosul prevalează faţă de politic. De aceea crede că Eliade a redus legionarismul la etică şi religie. Şi nu mai contează care etică şi care religie? Există şi opinia „inocentă” că etica şi religia, în principiu, sunt norme şi virtuţi supreme, pure. A le suspecta atrage din partea celor „interesaţi”, aparent numai verbal, indexări şi excomunicări violente.
De ce cred în biruinţa legionară este un text pe care S. Alexandrescu nu-l atribuie lui M. Eliade, găsindu-l, gramatical, plin de enunţuri scurte, parantetice, iar logic, nelegate. Dar motivaţia „credinţei” este religioasă, creştină, nu politică. Ca şi cum Legiunea ar fi fost o sectă religioasă apolitică. Separarea ei de politic rămâne o forţare singulară în exegeza legionarismului. Eliade ar fi întrevăzut în Legiune doar cauza şi ocazia unei aşteptate revoluţii creştine, transformatoare şi transfiguratoare a condiţiei umane, etnice. Scopul astfel mijlocit era crearea unui om nou creştin. Născut din şi prin duhul divin. Ceea ce a rămas, şi de data aceasta, numai un pretext. Timpul lung n-ar fi ajuns un sfetnic bun pentru Eliade. El şi alţii ar fi devenit şi rămas simple victime, fără urmă de complicitate, ale capacităţii lor de comprehensiune a unor texte legionare. Citim de fapt explicit că M. Eliade şi alţii sunt victime ale retoricii creştine. Chiar dacă retorica legionară, oricare altă retorică, ar avea o uriaşă putere de captare a bunăvoinţei receptorilor, condiţia de victimă tot n-ar fi una corect fixată. A te lăsa manipulat discreditează omul, cu atât mai mult omul excepţional. A-l coborî la starea ordinară nu este o soluţie verosimilă. Apărătorul lui Eliade invocă faptul că acesta n-a vorbit mult timp despre Legiune, iar când a făcut-o a rămas la religiozitatea ei. El crede în sinceritatea unui Eliade atras de prezumtiva sectă religioasă a Legiunii. Că Eliade n-a văzut politicul din religios, asta e „greşeala”, „dar ce uşor ne este nouă să fim înţelepţi retrospectiv”, se introduce aici o justificare sofistică. Într-adevăr, s-ar putea spune la prima vedere. Dar de ce să ironizăm înţelepciunea de pe urmă, dacă faptele şi vorbele tuturor îi rămân supuse? Nici profesia nu poate servi ca argument. Şi totuşi S. Alexandrescu speră că faptul devine posibil. „Pentru un filosof al religiei este, la urma urmei, «normal» să vadă în primul rând religiosul în politic, cu atât mai mult când o mişcare politică precum Garda a fost evident şi o sectă religioasă.” E cazul să spun că un filosof al religiei este şi el un cetăţean ca oricare altul. Ba s-ar crede că mai luminat decât cel comun. Plusul religios al politicei Gărzi ajunge o slabă justificare. O şi mai slabă evaluare. Numind-o „şi” sectă religioasă, S. Alexandrescu arată adevărul, din ambele perspective, contextuală şi ulterioară. Doar nu accede la uşurinţa înţelepciunii retrospective.
Argumentul voit ori pretins puternic este cel menţionat în capul secţiunii: miopia, mai exact – notează cu mâna proprie – miopia politică. Ce-ar însemna una ca asta? A nu avea organ politic. Dar a intra în sfera politicii. Curios este că miopia nu este echivalată cu naivitatea politică. Să fie miopia o inocenţă mai evidentă decât naivitatea, despre care tot spiritul comun crede că absolvă de orice rău? Fie şi miopie, dar s-o ştim şi s-o evaluăm cum se cade. Eliade cunoştea, dar nu recunoştea!, ca să anticipez, crimele legionare, le „ştia”, auzise de ele, le şi „văzuse” cu ochii lui, anume în presă: „Cum să nu fi ştiut Eliade de crimele legionare? Vuia întreaga lume românească de ele. (…) Tulburătoare este teza unei «miopii politice» şi pentru că autorul Romanului unui adolescent miop a fost toată viaţa, la propriu, miop!” Miopia sa era însă biologică, dar nu intelectivă ori civică. Şi atunci? De ce să fie Eliade într-atât de mutilat şi dezonorat în personalitatea sa? S. Alexandrescu încearcă să aşeze un paravan incredibil între Eliade şi politică, în general, nu doar în aspectul ei particular, al legionarismului. În această separare totală nici el nu crede. Şi atunci se foloseşte de subterfugiul ierarhizării domeniilor politic şi religios (spiritual) în „evaluarea” subiectului pe care el însuşi îl „evaluează”. „Primatului politicului, Eliade îi opune primatul spiritului.” Constat că spiritul înlocuieşte religia, domeniul de competenţă ştiinţifică al lui Eliade, de care nici nu s-ar putea altfel prevala. Chiar dacă Legiunea ar putea fi pentru oricine doar ceea ce acelaşi închipuie, nu imaginaţia capătă drept de control şi evaluare a realităţii. Apărarea unchiului de către nepot devine admirabilă, dar în ordine privată, nu publică. Iar această ordine privată, individuală, S. Alexandrescu o arogă metodic: el vrea să ştie ce-a fost în istorie dramatic ca să uite istoria rea şi să n-o retrăiască. Caută o ieşire din istorie. Aspiră la post-istorie. Dar istoria este, pentru moment, încă, o fatalitate umană. O individualizare echivalentă cu dezumanizarea – să fie aceasta o cale de reuşită?
