Din ultimul număr:
Contemporanul » Modele » Marian Victor Buciu: Geneza unei lumi ficţionale

Marian Victor Buciu: Geneza unei lumi ficţionale

Sunt două lecturi aici: de aderenţă sau aderare şi de suspiciune-cercetare. Partea aceasta de pe urmă vrea el s-o spună la şedinţa de partid: cât stomac atâta conştiinţă, ce-i în stomac e şi-n conştiinţă şi viceversa

Îmi restrâng aici lectura, dintr-⁠un studiu mai întins, la anii 1959-⁠1962. În Proza scurtă (ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2014), secţiunea Din periodice, variante include texte din perioada 1958-⁠1982. Urmăresc şi urmez pe cât posibil extensiv modalităţile literare deja edificate şi edificatoare pentru întreaga operă ficţională a lui Dumitru Ţepeneag (n. 14.02.1937).

O proză scurtă de dimensiunile şi alcătuirea unei  schiţe, derulată la persoana întâi, este În tramvai, 1959. Tramvai vechi, înţesat de călători sufocaţi de sudoare. Personaj central, fireşte, umil: poartă pantofi „scâlciaţi”. E curios, umil şi-⁠n comportare, docil, ascultă dialogurile a doi călători foarte asemănători, despre cum „era pe vremuri”, cu o strictă referire la cum se purta smochingul neapărat alb şi papionul obligatoriu negru, iar „acum e pe dos”. O lume pe dos, ironică. De râs şi de plâns. „Şi-⁠acum în ce hal am ajuns!” Nu cu totul disperată, încă optimistă. Optimistă dintr-⁠o disperare mereu ameninţătoare şi consolatoare: „Doamne fereşte de mai rău!” Citat aproape, dacă nu de-⁠a dreptul, popular. Din acest tramvai nu se coboară, cei mai mulţi tac, cu o violenţă reţinută, au în ochi, doar în ei, fără obiect precizat, „ură şi dorinţă de răzbunare”. Femeia pur senzorială e aici o „cucoană” care, agăţată de naratorul-⁠călător, „Vibra de emoţie”. Vorbesc mai departe tot cei doi, nemulţumiţi de (dez)ordine, de o lume perversă, ironică sau ironic-⁠parodică, despre faptul că, iată termenii lor, „ne obligă”, e „mârşăvie”, nu e „dreptate”. Se naşte şi curajul, tot verbal, doar verbal. Acest curaj e propriu lumii textelor despre care scriu. Incitare la violenţă radicală, doar emisă: „Ar trebui să izbucnească o răscoală. Să-⁠i spânzurăm de picioare, să-⁠i jupuim de piele. Nemernicii!”. Voinţa proprie aici este una de dobândire chiar a voinţei: „Să ni se dea libertatea să alegem ce vrem…”. Cu referire, repet şi eu, la cum se poartă smochingul şi papionul. Aici există, într-⁠un fel insistent, pre-⁠textul. „Vrem libertate!”, strigă călătorii, în urechile naratorului-⁠călător, care se trezeşte călcat în picioare, cu haina ruptă, un nasture smuls, ca şi cum nasturele mai conta când i se strică haina (în treacăt spus: despre care popular se crede că-⁠l face pe om). Un fel de victimă circumstanţială, e agresat astfel, „văzându-⁠mă tăcut şi amărât”. Vina sa e că nu are curaj, evident verbal. „Strigă şi tu, laşule!” Şi, nemaiavând scăpare, strigă: „Trăiască papionul negru!” Intră, ca atare, în rând. Vine controlorul şi, pentru că el uitase, urcând în tramvaiul care nu opreşte în nicio staţie, să cumpere bilet, e amendat. El, dar şi alţii. Însă unii au ajuns şi la miliţie, Dumnezeu, va să zică, nu i-⁠a ferit ca pe el de rău, iar controlorul unui astfel de vehicul nu iartă. De aceea el se declară „mulţumit” doar cu amenda. Încheiere fals-moralistă: „De-atunci nu mai merg fără bilet nici când tramvaiele sunt aglomerate.” Ca şi cum biletele ar fi problema stringentă a acestor, să le spunem, un fel de conştiinţe, rămase, în aşteptare, într-⁠un tramvai care nu are nicio staţie ori destinaţie.

Un om oarecare, 1959, scrisă la persoana întâi, genul (unic al textelor) masculin, îşi cheamă cititorul la plimbarea unui  bucureştean, pe vreme rea. Din nou: vremuri rele. Notat discret, ambiguu, dar cu atât mai elocvent: vreme rea.  Ajuns în librăria de pe strada Academiei, naratorul-plimbăreţ admiră doar copertele cărţilor: „nu-⁠mi place să citesc”. E un anti-⁠cititor făţiş. Am putea înţelege şi că nu-⁠l convinge conţinutul cărţilor.  Vede pe-⁠alături un ins cu urechi clăpăuge, pe care-⁠l introduce în ima­ginaţia lui tipologic-⁠portretistică, de scriitor spontan, pur mintal, primul personaj auctorial al lui Ţepeneag: „Îl înzestrai cu un nas lung şi coroiat şi-⁠i presărai şi niscai pistrui”. Ochii, gura etc. Constată că (probabil în realitate) clăpăugul cântă la muzicuţă, însă prost. Nicio trimitere explicită la filmele sovietice de război mitizat victorios. Acum personajul se „bifurcă”, face şi ce vrea el. Avem un cuplu: autorul şi personajul şi poate invers, dincolo de inversarea, subversiunea, oniric-⁠ironică, a fiecăruia dintre ei. Deocamdată constatăm că autorul devine dependent de personaj, nu e ascultat, dar chiar uimit că cel inventat de el devine cunoscut de străinii de la Athénée Palace. E altul decât cel care cântă prost la muzicuţă, s-⁠a metamorfozat, îl crede, cum îl şi vrea, „cult şi inteligent”. Curând se mai dă o dată peste cap, ca-⁠n basme, acest personaj, râde stupefiindu-⁠l pe creatorul lui, care subit îl detestă şi-⁠l abandonează. Însă nu scapă de el. E regăsit într-⁠o cofetărie, unde creatorul său (complexat într-⁠un sens ca predecesorii lui păgubiţi-⁠păbuboşi: „De felul meu mă comport timid cu femeile şi pe deasupra mai sunt şi urât.”) e servit de o fată frumoasă, care nu poate lipsi din scenariul poetologic. Rival este personajul despre care ar putea spune, ca la Ion Creangă, că el l-⁠ar lăsa, numai să fie el cel lăsat într-⁠ale sale. O spune asemănător vorbind despre „individul acesta nesuferit care intrase nepoftit în viaţa mea şi-⁠mi încurca socotelile”. Iar fata, care serveşte în cofetărie, bineînţeles că tocmai pe acela-⁠l place. Iată-⁠l alunecat în rolul cel umil: „Mă simţeam trădat, părăsit ca un câine. Toţi mă dispreţuiesc şi m-⁠ar lovi cu piciorul.” Iese din cofetărie, dar revine ca să-⁠şi ia pălăria şi un amănunt îi stârneşte simpatia pentru rival: „De când constatasem că are chelie, nu-⁠l mai uram. Deci mă luai din nou după el.” Comedia epică merge-na­inte, se mişcă… Prin Piaţa Amzei îl vede „foarte preocupat să-⁠şi numere paşii” (gest întâlnit şi în alte proze), „fui tentat să-⁠l imit” (se lasă aşadar dominat). Însă lumea din jur habar n-⁠are de ei. Lumea, altă lume, nu e lumea lui, a prozei acesteia. Şi dacă, totuşi, e? Se face seară, cei doi fug „disperaţi” pe bulevardul, aici „gogolian”, Dacia. Insul urmărit este şi el un nesupus (un anarhist, uneori tip apărut explicit, cu acest termen, în proza scurtă a lui Ţepeneag). Iată de ce e-⁠n stare: „urină chiar sub inscripţia MURDĂRIA STRICT OPRITĂ”. Apoi îşi reia starea de la început: „Păşea alene şi cânta la muzicuţă.” Bulevardul Dacia este acum pustiu, trec pe el doar un miliţian şi o femeie. Femeia e grotescă: „Îi lipseau doi dinţi din faţă, iar obrazul ei părea o mască multicoloră.” Se ia de insul care cântă la muzicuţă, ea socoteşte că-⁠i „mojic”, se alege cu o lovitură a celui insultat. Care-⁠şi vede de cântec. Iar cântecul lui fals îi provoacă urmăritorului, metamorfozat din plimbăreţ, „o tristeţe fără motiv”. Îl face, ca atare, nostalgic, sentimental, ca şi pe alţi predecesori ai săi din alte texte ale lui Ţepeneag. Nu ajunge doar nostalgic, dar şi îngăduitor, tot în ordine sentimentală. Când urmăritul scuipă, gestul i se pare atrăgător, simpatic. Se învinovăţeşte pentru felul cum îl tratase: „Curiozitatea prostească ce mă împinsese să-⁠l urmăresc!” Iar curiozitatea! E şi el din categoria curioşilor. Insul cel atât de voluntar, anarhic, îşi scoate cureaua de la pantaloni şi o învârte „ca pe un lanţ. Ba nu, ca pe un laţ…”. E prima notaţie care marchează în proza lui Ţepeneag conştiinţa limbajului paronimic, omofonia. Un exemplu identic vom întâlni în ultimul text, datat 1982, din Proză scurtă: Fragmente dintr-⁠un manuscris abandonat. Inventatul, urmăritul personaj (ca autonom, şi el autor) este calificat de urmăritor (autorul-⁠naratorul-⁠personaj) „cumsecade, un om oarecare în definitiv”. Iar „în definitiv”, la fel cum spusese bătrânul despre căluţul-⁠jucărie vie, că-⁠i al lui „în definitiv”. Clişeele, repetate, sunt esenţiale pentru gândirea, viaţa, prozelor de aici. Final tragic-⁠sentimental: insul acum urmat, după ce fusese urmărit, se spânzură de un felinar. Moarte impresionantă nu prin neprevăzut, dar prin timpul scurt în care s-⁠a produs: „cât de repede murise”. A unui fel de dublu afectiv: „îmi era drag”. Moarte, sinucidere, imaginară, a unui alter-⁠ego. Ironie, răsturnare, de atitudine: supravieţuitorul îi ia celui mort muzicuţa din buzunar. E un obiect derizoriu ataşant, asemenea căluţul de lemn sau al altora din alte proze. Gest de supravieţuire rătăcitoare, aş spune.

Miliţianul şi fraza, 1959, proză ironică (în regim oniric), subversiv sarcastică, de un comic deplin, mimează povestirea, la persoana a treia. Fraza lungă, văzută, ba chiar întâlnită, ca pe o făptură, noaptea, de miliţian, se termina cu cuvintele „pentru că raţiunea trece prin stomac”. Contact, prin urmare, cu gândirea. O anume înţelegere a gândirii. Şi o anume citire a realităţii. Omul ordinii publice, în felul său, citeşte realitatea publică. Din care extrage o mică parte. Restul rămâne de suspectat. Sunt două lecturi aici: de aderenţă sau aderare şi de suspiciune-⁠cercetare. Partea aceasta de pe urmă vrea el s-⁠o spună la şedinţa de partid: cât stomac atâta conştiinţă, ce-⁠i în stomac e şi-⁠n conştiinţă şi viceversa. „Povestitorul”, care ştie toată fraza, fiind pozitiv, naiv, prins la început de aparenţă – ca toţi protagoniştii (auto)observatori ai acestor proze –, crede că şi miliţianul o cunoaşte, că e un  miliţian isteţ. Miliţianul urmăreşte fraza pe stradă ca pe un infractor şi nu e la înălţimea aşteptării  „povestitorului”. În fond, în esenţă, nu ştie cu ce (cine) are de-⁠a face: „bravul miliţian nu pricepuse toate cuvintele din fraza asta atât de frumoasă, aşa că n-⁠avea de unde să ştie despre ce se vorbeşte în propoziţie…”. Frază sau propoziţie, le-⁠amestecă. Şi-⁠apoi una e să-⁠i placă, alta să înţeleagă. Iar miliţianul înţelege în felul său că nu înţelege, dar e dator, curat dator, să meargă înainte. Avem în acest text o onto-⁠retorică explicită, într-⁠un clar (de)mers, să spun astfel. Fraza e prezentată de povestitor ca fiind şi ea vie, pentru omul ordinii. El „ajunse fraza din urmă şi o apucă de un atribut. Auuu! Făcu fraza din toate vocalele ei.” Agresiune fizică, deloc surprinzătoare, asupra verbalului, a unui obiect cu totul insolit. Dar nu este verbalul, prin definiţie ambiguu, (i)realul însuşi? Făcând ce a fost învăţat, mecanic, miliţianul cere frazei buletinul (actul de identitate), înainte de a o face să spună ce… spune! Pentru că n-⁠are buletin, o ia de „vagaboandă”. Fraza e de fapt personajul călător sau plimbăreţ din alte proze. Alcătuirea ei fiind verbală, având deci o altă obiectualitate, ea mişcă dintr-⁠un cuvânt tare, de apărare şi atac (cea mai bună apărare e atacul, probabil că ştie, fiind o frază învăţată): „Li-⁠ber-ta-⁠te” (Libertate strigă şi călătorii care circulă literar În tramvai). Dusă şi expusă la secţie, miliţianul îi constată termenii: „Libertate, grotesc, partid, clică, a perverti revoluţia…”, astfel vede şi pricepe cu cine sau cu ce are de-⁠a face. E o frază anarhistă (frază-⁠personaj recurent la Ţepeneag). Deşi ea poate spune totul, el e mecanic învăţat că întotdeauna opusul ajunge şi ascuns. Iar totul, în acest caz, devine mai mult decât totul, rămâne mai ales deasupra totului. Aparenţa mai mult ca totului e mai mult şi deasupra esenţei totului ca atare. O va face, deci, să spună „şi ce ştii şi ce nu ştii”. Abia atunci se vor cunoaşte unul pe celălalt, în modul lui: „Ai să vezi cine-⁠i Florea Măţău!” Florea Măţău: nume neaoş, ţărănesc. Nume concret, floral-⁠animalic, un fel de nume poetic, potrivit Universului poeziei de după G. Călinescu… Un miliţian fruntaş, decorat, mândru, poate un pic prea mândru, dar numai aparent în afara normelor şi a legilor impuse. Impecabil, retoric vorbind, în asigurarea lui ameninţătoare: „nici Partidul nu te mai scapă din mâna mea”. Declarativ, deasupra Partidului, un mic Dictator este acest, în ordine oficială, miliţian, care dă piept, pentru că mintea-⁠i e rătăcită, cu o frază. Fiind o verigă în lanţul ordinii, aproape umil „ontologic”, dincolo de retorica bravă, supus ierarhic, el trebuie să  aducă fraza anarhică, de fapt anarhistă, la şef, ofiţer, locotenent. Fraza e limitată la propriul conţinut, nici acestuia ea nu-⁠i poate răspunde la întrebările tipice, despre actul de identitate, ce caută noaptea pe stradă, cu ce se ocupă… Nici prin minte nu le trece că fraza nu e-⁠n afara, dar chiar înăuntrul minţii, acum într-⁠o măsură şi în interiorul conştiinţei lor. O vede (citeşte) şi ofiţerul, şeful, că are în ea anumite cuvinte subversive, potenţial anarhice. Umblă, iată, cu cuvântul „libertate” la ea, mai bine zis în ea. O pocneşte „peste predicat”, în inimă sau în moalele capului, s-⁠ar spune. Repetă (a câta oară de când slujeşte?) chestionarul tipic: nume, ocupaţie, domiciliu. Îi dă frazei-⁠fiinţă (din mintea lui) un şut – dreptul şefului ierarhic – în „stomac”: cuvânt din frază, evident. Şutul nu atinge „raţiunea”, termen protejat. Loveşte mai departe în „libertate”, cuvântul cel mai primejdios al ordinii (i)raţionale, dar din greşeală dă şi-⁠n „partid”. Moment într-⁠un fel din care poate ieşi, într-⁠un regim concentraţionar, o variantă de banc popular, de folclor cu adevărat, adică autentic, spontan, nou. Dar nu acesta este nivelul înalt al scriiturii şi lecturii, cel popular, important pentru carnavalescul literar, după M. Bahtin. După agresiunea fizico-⁠verbală (pe care o putem citi şi ca auto-⁠agresiune, ambii miliţieni ştiu că nu ştiu sau nu ştiu că ştiu ce anume fac), survine sfârşitul poveştii despre contactul puterii instituţionale represive cu o anumită frază, întrupată pe stradă, în mintea unui miliţian. „– Ce facem acum cu ea? întrebă Măţău. – Las’ că-⁠şi vine ea în fire. Nu-⁠i peste tot învineţită. / Şi într-⁠adevăr, cuvântul <raţiune> scăpase neatins.” Libertatea de expresie înnebuneşte un sistem totalitar întemeiat şi totodată înfundat în cenzură deplină, păstrând doar arbitrarul unor semne, sever selectate, ale limbii. Dar limba ajunge să paralizeze mintea în lumea şi în ordinea (sintaxa) verbală a puterii excesive, dovedită, onirico-ironic, ca de-⁠a dreptul impotentă, agresivă, la limită morbidului.

Titlul Veselie, 1959, numeşte o recurenţă a acestor proze, o stare iniţială, ulterior degradată, dacă nu pierdută.  Pe narator, „Într-⁠o zi de primăvară cu cerul obositor de albastru”, îl vizitează un prieten (personajul martor), care-⁠i cere, el, să fie vesel, pentru că lui i se naşte „moştenitorul” şi lui i se pare că ziua e „minunată”. Veselia poate fi ocazională? Sau, şi mai problematic: poate fi impusă? Într-⁠o lume care impune totul, se crede deja, în masă, că da. Din bun simţ, transformat în reacţie, naratorul, cel vizitat, se opune: „Cum pot să râd la comandă, nu pot!” Nu i se cere să se bucure, dar să râdă. Veselia ca râs e deriziune, însă. Stârneşte o firească împotrivire a gândirii celei mai simple. Vizitatorul, nou tată – se-⁠nţelege că, ideologic vorbind, un om nou, generator mai departe tot de om nou –, ignoră argumentul de a fi vesel râzând automat. Om „practic”, el admite deja şi arată că stăpâneşte „metoda” eficientă, aceea de a provoca veselia, o veselie superficială şi trecătoare, care nu dezvăluie, dar ascunde, nu eliberează, dar creează dependenţă, nu doar individuală, dar chiar colectivă, mai ales colectivă, de la doi în sus, între cei care acceptă ca s-⁠o împartă. E ca o boală contagioasă. Gazda odată gâdilată, în replică (o noimă superficială, dacă nu chiar negândită) face la fel cu vizitatorul „prieten”. Şi totul se extinde. Cei din jur îi aţâţă, începe o veselie, dar o veselie vulgară, cu accente animalice. Există şi la Ţepeneag anumite forme de „rinocerizare”, una diferită de aceea a lui Ionesco. Începe şi aici, ca în alte proze ale autorului, un joc bolnav, într-⁠o lume care se distrează printr-⁠un singur simţ, pipăitul, şi acela dirijat spre anumite zone ale făpturii umane, nou umane. Un joc pre-⁠morbid, jucat la început în doi, dar apoi, printr-⁠o largă voinţă nevoită, în câţi vor, şi vor, pentru că e uşor să ştie şi să poată, mulţi. „Prietenii” obosesc, dar ceilalţi, mulţi, „chicoteau mai departe ori se certau (…) râsetele şi înjurăturile nu conteniseră”. Lumea oarbă a pipăitului sau gâdilatului uită gândirea, cu un folos ridicol, optând cu mare uşurătate pentru o acută degradare umană.

Alt titlu dintr-⁠un termen emblematic ca „motiv” recurent este Ajutor!, 1959. Peste mai mult de o jumătate de veac, M. Cărtărescu, în Solenoid, 2015, va nota cuvântul strigat pe 10 pagini. Cel care (se) dezvăluie acum, insomniac (alt termen care revine), se examinează mai mult existenţial decât moral şi găseşte că „vina” e a „gândurilor” sale, o vină fără vină, pe deasupra insolubilă: „nu conteneam totuşi să gândesc”. Aprinde lumina în dormitor şi, din multe oglinzi, apar figuri de „ocnaşi” (deducţie după pijamalele lor cu dungi), care îl fixează cu „ură”, într-⁠un fel „halucinant”. Stranietate, înstrăinare acută, printr-⁠o posibilă automultiplicare, la limita schizoidiei. Vizitatorii sunt inofensivi, dar stăruitori, devin batjocoritori, agresivi, capătă gheare. Transformare angoasantă. El strigă atunci „Ajutor!”, o vorbă nu lipsită de efect. Fără luptă propriu-⁠zisă, evident în planul conştiinţei, „toţi zăceau la pământ neputincioşi”. Nicio distincţie între agresat şi agresori: „cât de palizi eram”. Un posibil început de îmbolnăvire. Insomniacul ia ganterele şi luptă cu oglinzile, ca Don Quijote cu morile de vânt (paradigmă tipologică în definitiv, aici, familiară), dar nimic nu se schimbă, din oglinzi apar aceleaşi figuri. Expus înainte primejdiei, nu doar că nu ajunge descurajat, dar se arată cuprins de „milă”, când caută uşa. Nu există decât oglinzi după oglinzi. (Un coridor de oglinzi – morale – există, în generaţia literară a lui D. Ţepeneag, la Ana Blandiana). Personajul sparge oglinzile, dar tot nu dă de uşă. E cuprins acum de spaimă. O spaimă a înţelegerii că e prins, prizonier, şi unde?, în propriul dormitor, în fapt în propria conştiinţă alienată, totuşi încă aptă de luciditate. „Căci înţelesesem totul. Doamne! Voi rămâne mereu aici între oglinzi, printre mutrele astea schimonosite de spaimă şi mă voi urî tot mai mult de-⁠acum înainte.” Citim şi aici deopotrivă o confesiune a autorului real. Spaima, dusă poate până la limita urii de sine, e tot mai sporită. Doar cuvântul ajutor îi mai este acum de ajutor. „Şi-⁠am început să strig: ajutor! Ajutor! Sunt singur, singur între oglinzi, singur, neputincios. Ajutor!” Dar se dispreţuieşte încă, îşi scuipă imaginea de „paiaţă” din oglindă: „ştiam că totul e inutil şi la urma urmei sunt un caraghios”. Se lasă „întuneric[ului…] ocrotitor”, complice. Nu există scăpare, iată ce-⁠i mai transmit gândul, înţelegerea: „ştiam că oglinzile sunt acolo în jurul meu, mă aşteaptă tăcute, în beznă”. Răul auto-⁠oglindirii este incurabil. Viaţa într-⁠o astfel de lume ajunge să fie trăită doar ca o pradă a beznei.

■ Fragment din studiul
Dumitru Ţepeneag: geneza unei lumi ficţionale

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest