Contemporanul » Modele » Nicolae Balota: Poveste de iarnă

Nicolae Balota: Poveste de iarnă

Mi-⁠am dat seama de a doua zi că liniştea aceea paşnică ce plutise, pentru mine, pe meleagurile acelea o vreme, prea puţină, pacea pe care o căutasem acolo şi care găsise pe neaşteptate, în dulceaţa mângâioasă a unei tinere femei o întrupare de-⁠a dreptul miraculoasă, se spărsese. Bănuiala, ascunzişurile gândului, minciuna erau nu mai puţin prezente acolo, în vârful înzăpezit al muntelui decât în noroiul străzilor necurăţite ale oraşului. Nu mai aveam stare. Nu eşti mai liber aici, îmi spuneam, deşi spaţiul este atât de larg deschis în jurul tău.

În autobusul de Băişoara duhnea ca într-⁠un coteţ. Izbit de duhoare, aş fi dat cu dragă inimă înapoi. Cu neputinţă. Abia mă căţărasem pe scara lunecoasă, în dimineaţa aceea de lapoviţă, proptit în desaga de pe umărul unui ţăran şi îmbrâncit din urmă de alţii ce se îmbulzeau ca disperaţii. Bâjbâind prin întuneric, nicolae-balota-fotogâtuit de mirosul pestilenţial, mă bălăbăneam cu raniţa în spinare ca o cocoaşă; îmi ţineam suflarea, căutând să dau de vreun loc de şezut. Imposibil. Alţii mai vrednici ori mai fără ruşine le dibuiseră înaintea mea. Ajunsesem în fundul vehicolului antediluvian şi, resemnat, dădeam să mă ciucesc pe raniţa scoasă cu chiu cu vai de pe umeri şi pusă pe jos printre alte desăgi, lângă cizmele de cauciuc ale ţăranilor şi perechile de găini legate laolaltă cu labele poprite. Abia apucasem să suflu, prudent, la limita sufocării, cu nasul înfundat în nodul fularului, când o mână mă apucă de umăr şi auzii o voce blândă de femeie bătrână: „Vino, maică, de şezi aici”. Am izbutit să mă strecor între două ţărănci care se strânseseră de-⁠mi făcuseră loc între ele. Eram un ţâr, iar, ce e drept, bătrânele nu păreau nici ele voluminoase. Le-⁠am desluşit când începu să se crape de ziuă: erau de-⁠a dreptul scheletice. Coatele lor îmi împungeau coastele. Cu năfrămile negre înfăşurate zdravăn în jurul capului şi gâtlejului, nu li se vedea decât osul subţire, încovoiat al nasului şi uneori, rareori, când dădeau niţel năframa de-⁠o parte, gingiile palide, căci gurile le erau lipsite de buze şi dinţi. Arătau, sărmanele, ca nişte vrăjitoare. Una era întru totul aidoma celeilalte, ceea ce mărea oarecum impresia de stranie identitate vrăjitorească. Dar, înafara faptului că li se făcuse milă de mine, de îmi făcuseră loc între ele, rarele vorbe pe care le-⁠au scos gurile lor de vrăjitoare, în tot drumul hurducăit spre Băişoara, mă întăreau în convingerea că, dacă dispuneau cumva de vreo putere magică, aceasta nu putea fi una neagră, ci neapărat una albă. Păreau un fel de sfântă Vinere dedublată şi camuflată sub chipul ingrat, rebarbativ, al unor bătrâne babe ştirbe.

Vlaha, Săvădisla, Lita, Liteni… auzeam ca prin vis nume de sate ce-⁠mi erau cunoscute poate tot din vise, căci nu mai străbătusem niciodată aievea acele meleaguri, la câţiva paşi de oraşul meu, dar depărtate parcă la mii de leghe. Opriri prin staţii şi în afară de staţii, demarări şi frânări cu scrâşnete şi zdrăngănit de fiare vechi, patinaj prin mocirle de zăpadă topită şi hurducăieli, zgâlţâituri ce trezeau găinile din somnolenţa lor, îndemnându-⁠le să cotcodăcească speriate şi să se găinăţeze de zor pe ciubotele noastre, autobusul, supravieţuitor al războiului, dacă nu al războaielor, şontâcăia precum un invalid, prin noapte la început, apoi prin pâclele tot mai străvezii ale unei zile ce se trezea morocănoasă. Pe încetul, pe la staţiile de prin sate, şarabana îşi mai voma din pasageri, aerul devenea mai respirabil, iar eu ţinându-⁠mi mai puţin înfundate nările şi gura începeam să le iscodesc pe vrăjitoarele mele. Se minunau de mirările mele, mă lămureau că dacă oamenii aduc de la oraş pâine prin desăgi ori sare, ori chiar un pic de carne când află, ori alte bunătăţi, e că la ei, la ţară, nu se află de nici unele. Nici găini nu creşteţi, de le aduceţi din târg? – mă minunam eu, orăşean slab de minte. „Da cu ce, Doamne fereşte, să le ţinem?” – se cruceau babele mele. Îmi aminteam că cu vreo doi ani în urmă, într-⁠o zi de vară, când pentru întâia oară nu se găseau de nici unele pe pieţele Clujului, urmasem sfatul soţiei lui Jacquier, gospodină robace, care pentru a satisface nevoile gurmande ale pofticiosului ei franţuz bătea cu rucsacul în spinare satele dinspre Dej, pentru a se aproviziona, şi ne dusesem cu sora mea Ileana la preotul din Panticeu, o cunoştinţă de-⁠a Tatălui nostru, care ne făcu rost de-⁠ale gurii dând zvon printre oamenii din sat. Ne înapoiaserăm seara triumfători acasă. Dar aici nu erau pământurile mănoase din părţile acelea şi, apoi, timpurile se mai înăspriseră încă.

Tot aşa, lămurindu-⁠mă cât de cât asupra câtuşi de puţin idilicei „vieţi la ţară”, ne apropiam de capătul cursei. Ne rărisem în autobus şi zăream profilându-⁠se afară silueta teşită a dealurilor golaşe printre care treceam fără zor. După o ultimă hurducătură, ca de bun rămas, anticul vehicol se oprea şi coboram printre cei din urmă călători, împreună cu băbuţele mele. La lumina zilei – oricât ar fi fost de înnegurată – le-⁠am putut vedea mai limpede. Erau într-⁠adevăr aidoma, de parcă ar fi fost gemene. „Sunteţi surori?” – le-⁠am întrebat, dar ele, până atunci foarte locvace, s-⁠au mulţumit de astă dată să-⁠mi zâmbească, fără să scoată o vorbă. Aici, în zâmbetul acesta, s-⁠a vădit deosebirea dintre ele. Una îmi surâdea dulce, cealaltă acru. Schima era aceeaşi, dar răsfrângea două sentimente diametral opuse. Îndată după aBalota-6-vitrinaceastă ultimă întrebare a mea, şi-⁠au luat rămas bun de la mine. „Ai grijă pe unde mergi” – mi-⁠au spus ele într-⁠un glas. Dar nu pe acelaşi ton. Al uneia era matern-⁠grijuliu, al celeilalte ameninţător. Am pornit în direcţii opuse, eu luând calea satului Muntele-⁠Băişoarei. Abia făcusem vreo douăzeci de paşi, când intrigat de dedublarea aceea, ca şi de asemănarea neasemănare dintre ele, m-⁠am întors să le mai văd odată. Spre uluirea mea, n-⁠am mai zărit decât o singură spinare încovoiată, înveşmântată toată în negru, un singur cap învelit în năframă, o singură boccea, în mâna stângă numai piele şi os. Băbuţa se depărta cu paşi înceţi. Se vor fi despărţit? Unde să fi dispărut cealaltă? Şi care dintre ele să fi rămas? Că doar n-⁠a fost, ferească sfântul, numai una singură. Cu neputinţă, doar le văzusem şi le auzisem dublu. Simţeam ca un leşin de silă. Nu m-⁠am mai întors să le privesc sau să o privesc. Ieşeam dintre case, lăsam în urmă satul în care se luminase de-⁠a binelea şi o apucam pe drumul de urcuş, tot mai neguros. În ceaţa lăptoasă, ce se îndesea, mă urmărea chipul îndoitei sfinte Vineri. Surâsul blând, binevoitor, plin de amenitate al uneia şi acelaşi surâs, însă în versiune răuvoitoare, dură, plină de agresivitate al celeilalte, mi-⁠au amintit din vechi lecturi strania dublă identitate a Sfintei Vineri. Când vădană rea şi năpăstoasă, când bătrână milostivă, apărătoare a lighioanelor, femeilor şi călătorilor, sau şi una şi alta, sub acelaşi chip de babă-⁠cloanţă, costelivă. Nu fusese, oare, şi marea, frumoasa zeiţă a Mediteranei, al cărei nume perdurează în acesta al pseudosfintei din răsărit, o divinitate dublă, ambivalentă, benefică şi malefică totodată? Parcele îi meniseră Afroditei o singură îndatorire, aceea de a iubi, dar atenienii vedeau uneori într-⁠însa tocmai pe cea mai mare dintre cele trei Parce, „Sumbra”, „Ucigaşa bărbaţilor”, „Cea din morminte”, o zeiţă a Morţii-⁠în-⁠Viaţă.

Îmi auzeam înăbuşit paşii în zăpada tot mai puţin maculată pe măsură ce lăsam în urmă glodul de pe uliţa satului. În dreapta mea, clipocea apa sub pojghiţa de gheaţă ce acoperea pârâul. Din când în când lătratul câte unui câine nevăzut de pe lângă casele şi ele invizibile spărgea tăcerea aburoasă. Pe drumeagul din ce în ce mai puţin călcat, ţipenie. „Huda lui Papară”, „Peştera zmeilor”, „Vânătările Ponorului”, „Cheile Geogeiului”, îl auzeam şi parcă îl vedeam pe Chappuis înşirând, nostim deformate prin pronunţia sa franţuzească, numele acestea de peşteri cu comori speleologice, pe care le cercetase. De unde, din ce cotloane obscure ale memoriei îmi apăreau acum, luminoase, ca pe un ecran aburit? Denumind locuri necunoscute mie, întrucâtva misterioase, îmi păruseră cu vreun an în urmă, când le-⁠am auzit din gura savantului, cam tot atât de exotice ca şi blana leului, arcul şi săgeţile, relicvele expediţiei sale din Africa, expuse în spatele său, pe peretele paşnic al bătrânei case din Cluj, strada Grigorescu. Grotele acestea din Apuseni, cu colcăiala lor de cavernicole oarbe, le bănuiam acum ascunse pe undeva prin pustietăţile alburii pe care le străbăteam. Asemenea unor pâraie subterane, ce curg prin galeriile întunecoase ale peşterilor, pentru a izbucni la suprafaţă pe neaşteptate, numele acestea ţâşneau din galeriile mele de taină, aducând cu ele imagini ce nu erau nicidecum ale locurilor cu pricina, necunoscute mie, ci ale locurilor din oraşul meu, pe unde îmi purtasem iubirea pe care acum o voiam îngropată şi uitată în mine. Mein Herz ist wie erstorben – prindea să cânte în mine versul patetic al liedului din Călătoria de iarnă a lui Schubert. Drumeţind prin singurătăţile acelea înzăpezite, înceţoşate, mă năpădeau vedenii, melodii, senzaţii obscure, fantasme epuizate, romanţioase ale unei dragoste ce nu se lăsa sugrumată, ci agoniza zvârlindu-⁠şi ultimele scântei. Nu, riposta în mine bunul simţ ironic, inima mea nu e câtuşi de puţin moartă, nu e îngheţată (îmi aminteam că bietul Schubert agravase starea inimii drumeţului din versul liedului său şi schimbase înfrigurarea, erfroren al poetului prin moarte, erstorben), o simt zburdând atât de vioaie în urcuşul acesta cu miros proaspăt de brădet şi zăpadă. Aş fi zvârlit cu voioşie toată recuzita romantică din raniţa invizibilă dar doldora de emoţii pe care o căra încă inima mea. Grăbisem pasul, urmărit de melodiile Călătoriei de iarnă, şi uneori de câte un vers al bravului poet burghez, Wilhelm Műller, ivit din cutele memoriei şi lepădat de îndată. Nu, nu-⁠mi pică de-⁠a lungul obrajilor lacrimi îngheţate în zăpada pe care o calc, nu caut zadarnic urmele paşilor ei prin albul acesta imaculat… Şi, totuşi, păşind sprinten la deal mă surprindea încă un vers din acea patetică Winterreise: „Die Liebe liebt das Wandern”. Oare dragostea este cea care iubind drumeţia, vorba poetului, mă îndeamnă să ies din oraşul amărăciunilor mele? Sau, mai curând, tocmai de ea vreau să fug părăsind măcar o ţâră, vorba felecanului, urbea ce-⁠mi devenise odioasă. Cânta în mine, fără cuvinte, melodia Liedului când, deodată, prin ceaţă, îmi răsări în faţă un câine. Se desprindea limpede din negura ce părea cenuşie în jurul lui, căci era alb ca zăpada. M-⁠am oprit, surprins. Era nemişcat, nu lătra, se uita ţintă la mine. Ne măsuram în tăcere, la câţiva paşi unul de altul. Îmi părea un câine ciobănesc, solid, bine îmblănit în bunda lui albă, miţoasă. Şi tânăr. Avea un aer copilăros, o nevinovăţie, o curiozitate, o lipsă de teamă, lipsa de agresivitate a unui copil. Am început să-⁠i vorbesc ca unui copil. Domol, serios, cu niţică voioşie totuşi, căci mă înveselea aerul său naiv, inocenţa sa, rotunjimea sa flocoasă. Şi l-⁠am îndemnat să vină la mine. De parcă m-⁠ar fi înţeles – dar fără îndoială mă înţelesese în felul său – se apropie, îmi adulmecă palma pe care i-⁠o întinsesem, mă lăsă să-⁠l mângâi pe gâtlej. Şi, mai ales, cu botul înălţat spre mine şi privindu-⁠mă ţintă, asculta vorbele mele blânde, prietenoase. Când i-⁠am spus: „Acuma hai cu mine” şi m-⁠am urnit din loc, mi s-⁠a alăturat cuminte şi am pornit-⁠o amândoi la deal.

Numele acesta din urmă, care nu mi-⁠era necunoscut, m-⁠a făcut atent. Mi-⁠am amintit de moş Ion, cel ce-⁠mi umpluse celula din beciul Securităţii cu mirosul de bună mireasmă al fânului. Un fân din Poşaga. „Nu, nu-⁠mi spun nimic nici unul dintre numele astea, nu le-⁠am auzit niciodată”, i-⁠am răspuns eu placid cabanierului a cărui întrebare nu mi se părea deloc nevinovată. Din clipa aceea, mi-⁠am spus că trebuie să fiu de veghe. Dar nu ca într-⁠un calm luminiş de munte.

De când mergea lângă mine, alţi câini se trezeau şi se apucau să ne latre prin ceaţă. Lătrătura lor furioasă îl speria, dovadă că era încă un novice pe lumea asta plină de invizibile primejdii. „Nu te teme, Albule”, îl potoleam eu. „Doar sunt aici lângă tine”, făceam eu pe curajosul, deşi nu mă atrăgea nici pe mine să dau ochii cu dulăii furibunzi de prin ogrăzile oamenilor. Ne încurajam de fapt unul pe altul. Câinele se trăgea, ca un copil înspăimântat, lângă piciorul meu, şi tropăia dând din coadă, îmbărbătat de vocea mea. De fapt, el mă conducea, de parcă ar fi ştiut încotro mă îndreptam. M-⁠a dus de-⁠a dreptul la cabana (singura pe vremea aceea) din Muntele Băişorii. Când ne-⁠am apropiat, parcă pentru a-⁠mi face o supriză, s-⁠a stârnit un vânt rece, limpezind atmosfera în câteva clipe, gonind fuiorii de ceaţă ce se buluceau, alunecând iute la vale în urma noastrBalota-5-vitrinaă. Tot câinele mi-⁠a anunţat sosirea, ca un cunoscător al celor din partea locului, lătrând scurt, lătrat de căţelandru ce-⁠şi dă importanţă. Uşa se deschidea, năvăleau impetuos aburi cu miros de varză acră, după care apărea mai ferit, cu o căutătură ce mi se părea bănuitoare, o femeie cu un bariş de lână pe cap. Nevasta cabanierului.

Peste câteva minute, şedeam cu ei la masă, între noi o oală doldora de sarmale. Tăcută, femeia tăia cu un cuţit mare felii dintr-⁠o pâine gustoasă de casă, în timp ce, vorbăreţ, cabanierul bine dispus îmi turna un pahar de vin. Am înţeles că se plictiseau rău prin singurătăţile acelea, căci nu venea nimeni sau mai nimeni. Şi, fireşte, odată cu nevenirea oaspeţilor lipsea şi venitul. După masa pe care am onorat-⁠o cu o poftă de lup tânăr şi flămând, m-⁠am instalat, dacă se poate vorbi de instalare, într-⁠o cămăruţă mansardată de la etaj. Toate erau ponosite în cabană, totul mirosea a vechi, chiar dacă se vădea grija de a întreţine curate şi pe cât se poate în bună stare cele câteva mobile hodorogite de prin puţinele încăperi. Dar n-⁠aveam de gând să stau prin casă, ci să ies cât mai mult la aer. De aceea, abia îmi lepădasem raniţa în odaie, şi coboram dând să ies, să cercetez măcar împrejurimile cabanei. Mă opri cabanierul şi, având sămânţă de vorbă începu să mă descoase: că de unde vin, dacă am mai fost la Băişoara, dacă îi cunosc împrejurimile, ce meserie am, dacă sunt în concediu, şi altele. Îmi spunea şi el, fără să-⁠l fi întrebat, unele şi altele despre cabană, despre viaţa lor acolo în munte… Credeam că limbuţia insului era pricina sporovăielii sale, şi nu-⁠mi trecea câtuş de puţin prin gând să atribui dorinţa sa de a mă antrena la vorbă vreunui motiv altul decât acela că, în izolarea cabanei sale din munte, bietul de el era cam nevorbit. Nu bănuiam deloc că ar avea vreo cauză ocultă curiozitatea cu care mă descosea. Stăteam însă pe ghimpi, doream să ies cât mai repede din abureala cu miros de varză din cabană, să mai apuc soarele care strălucea acum pe cerul limpezit şi să trag în piept aerul tăios de munte. În sfârşit, iată-⁠mă coborând în goană cele câteva trepte de la intrare. În faţa mea, cu coada albă, stufoasă, în vânt şi dând de zor toate semnele voioşiei canine, Albu al meu. Era limpede: mă aştepta. Veni alergând spre mine şi înţelese de îndată că ceea ce aduceam în mână era pentru el. Îi tăiasem o bucată din cârnatul afumat pe care-⁠l adusesem de acasă. După ce l-⁠a înfulecat, am pornit amândoi, voioşi, pe tăpşanul acoperit de zăpadă din preajma cabanei. Două-⁠trei cărări îl traversau în lung şi în lat; pe ici pe colo urme de jivine. Cabanierul mă avertizase să nu mă depărtez prea mult, căci sunt lupi prin preajmă, dar ceva în tonul avertismentului său îmi sunase fals. Era ca o ameninţare pentru copii. Nu aveam de gând să ţin seamă de ea. De altfel, nu era uşor să o iei razna prin zăpada destul de mare pe alocuri. Chiar dacă mă scufundam uneori în ea, dacă simţeam umezeala rece pătrunzându-⁠mi în bocanci, înaintam cu delicii prin noianul acesta alb, evitând cărările bătătorite. Mă lăsam cuprins de o fericire inexplicabilă, ceva ca lumina ţâşnind dintr-⁠un izvor nevăzut în câte un vis din care mă trezeam, pe vremea aceea, transfigurat. Soarele se lăsa, prea iute, după coama unui munte, şi în curând albul acela din toată împrejurimea îşi pierdea strălucirea, dar rămânea cu atât mai tăcut, mai paşnic, mai recules. Pentru întâia oară, cred, de la ieşirea mea din închisoare, mă simţeam împăcat cu totul şi cu toate.

Când m-⁠am întors la cabană, se lăsa o seară din ce în ce mai violetă. Pe alocuri, zăpada se stingea cenuşiu bătând în albastru. Culori reci, nocturne, dar deloc mohorâte. Noaptea pe zăpadă părea un vis într-⁠un vis. Cabana, în schimb, era cu totul în afara oricărui vis. Lumina chiorâşă, mirosul pătrunzător de bucătărie, şi de petrol lampant, culorile pământii ale lucrurilor, torsul monoton al motanului încovrigat lângă sobă, tăcerea posacă a cuplului de cabanieri, te aduceau deodată pe pământul cel mai comun, unde totu-⁠i trist. Apariţia mea i-⁠a mai înviorat, i-⁠a dat ghes de vorbă cabanierului, a trezit până şi pisica. În curând, eram din nou în jurul mesii, la care mai contribuisem şi eu cu ceva din merindea adusă de acasă. După cină, m-⁠am suit în odaia mea, unde aerul rece care mă izbise când intrasem la sosire se mai dezmorţise. Nevasta cabanierului se îngrijise să pună lemne pe foc în godin, o sobă veche, dreptunghiulară, mai mare decât cele obişnuite, cilindrice. Uşiţa bătrânului monument de tuci era decorată cu figuri în relief. Uitându-⁠mă mai de aproape, mi se părea că recunosc scena mitologică a lui Hefaistos surprinzându-⁠şi în flagrant delict nevasta, frumoasa Afrodita, în braţele lui Ares. Slutul zeu al focului şi al fierarilor ridica un ciocan enorm în dreapta lui muşchiuloasă gata să zdrobească cu el cuplul adulterin. Ridicându-⁠mi privirea, am descoperit pe capacul sobei, şi el din fier forjat, cuvântul HEPHAISTOS. Evident, era marca mitică a fabricii. Deşi anticul Hephaistos era burduşit cu lemne ce ardeau pocnind din când în când, în cameră nu se făcuse îndeajuns de cald ca să pot citi la lumina lămpii de pe o mescioară de brad, şi am preferat să mă vâr în pat sub pătura miţoasă de lână. Citeam un tom solid din Memoriile Cardinalului de Retz, pasionatul conspirator, şi mai aprinsesem şi o lumânare dintre cele aflate în dulăpiorul camerei. Mă gândeam că nu altfel se va fi luminat şi încălzit cardinalul pe când îşi scria amintirile, chiar dacă sfeşnicele sale erau de argint, iar soba un şemineu de marmoră în care ardeau butuci.

Hephaistos al meu îşi pierduse demult mitica forţă; focul din el se stinsese curând, încă înainte de a adormi. Când m-⁠am trezit, se luminase binişor de ziuă, flori de gheaţă acopereau geamul. Am coborât cu ligheanul gol în căutare de apă, să mă spăl. Zăpada scânteia ademenitor pe fereastra bucătăriei, în care nu ştiam dacă dogoarea sobei sau aerul închis mă înăbuşe. Am deschis uşa ce dădea afară şi, după ce i-⁠am cerut învoirea nevestei cabanierului, am ieşit şi am aşezat ligheanul cu apă pe un scaun, lângă trepte. Apoi, dezbrăcat la brâu, m-⁠am spălat iute cu apa ce mi se părea de-⁠a dreptubalota-3-vitrinal caldă în aerul glacial de afară, după care m-⁠am frecat zdravăn cu prosopul de frotir adus de acasă, şi împrospătat, ca renăscut, m-⁠am întors în cabană. Cele două gazde râdeau, se cruceau şi iar râdeau de mine. Râdeam şi eu cu poftă, căci abluţiunea aceasta lustrală în aerul pur al dimineţii biciuise, odată cu sângele din mine, pofta de a trăi. Mi-⁠am propus să încep la fel toate dimineţile pe care aveam să le petrec în munte.

Întovărăşit de Albu, care-⁠mi preluase voioşia cu receptivitatea animalului credincios, am luat-⁠o de astă dată pe drumul forestier ce trecea prin apropierea cabanei şi urca apoi printr-⁠o pădure cu brazii încărcaţi de zăpada pufoasă căzută din belşug peste noapte. Din când în când mă opream în câte un luminiş să ascult tăcerea. Câinele se imobiliza şi el lipit de piciorul meu, dar auzul său mai fin decât al meu, sau poate un alt simţ, îi semnala pe undeva, mai aproape ori mai departe, mişcarea, imperceptibilă mie, a vreunei vieţuitoare, căci îl vedeam întorcându-⁠şi botul când într-⁠o parte când într-⁠alta şi adulmecând concentrat, ca o vigilie de pază. De veghe în luminiş: aşa ar trebui să trăiesc şi eu. La pândă după cele ascunse de la începutul lumii. Pândind nu vrăjmaşi, nu primejdii oculte, ci, dimpotrivă, iubiri încă neîncercate, neiubite.
Nu voiam să ştiu de primejdii, prin nişte locuri atât de paşnice. Când cabanierul a început să mă descoase despre drumul pe care-⁠l străbătusem în dimineaţa aceea, am simţit totuşi o curiozitate prea marcată, o anume insistenţă nejustificată de banalitatea preumblării mele. Numind acele locuri, care pentru mine nu purtau până atunci nici un nume, vorbindu-⁠mi despre Şesul Cald, despre Pietrele Mărunte, ori Stânca Colţu Rotund, îmi descrise ca un ştiutor mie neştiutorului regiunea, apoi se depărtă de ea şi mă întrebă brusc dacă auzisem de Muntele Mare ori de satul Poşaga. Numele acesta din urmă, care nu mi-⁠era necunoscut, m-⁠a făcut atent. Mi-⁠am amintit de moş Ion, cel ce-⁠mi umpluse celula din beciul Securităţii cu mirosul de bună mireasmă al fânului. Un fân din Poşaga. „Nu, nu-⁠mi spun nimic nici unul dintre numele astea, nu le-⁠am auzit niciodată”, i-⁠am răspuns eu placid cabanierului a cărui întrebare nu mi se părea deloc nevinovată. Din clipa aceea, mi-⁠am spus că trebuie să fiu de veghe. Dar nu ca într-⁠un calm luminiş de munte.

După masă, când am ieşit din nou, cerul se acoperise şi o ceaţă urca încet din vale. Aşteptând-⁠o să mă cuprindă, nu mă mai depărtam prea mult de cabană, ci mă mişcam prin preajmă, jucându-⁠mă cu câinele. Îi azvârleam bulgări de zăpadă, ne fugă­ream, încercam să-⁠l păcălesc ascunzându-⁠mă. Mă descoperea de fiecare dată schelălăind voios. Ostenit de zbenguială, m-⁠am oprit într-⁠un loc de unde se vedea până destul de departe în vale urmărind negura ce se îngroşa, de parcă valea însăşi urca la deal şi se apropia de noi. Deodată, în norul ceţos, cenuşiu, am zărit ca un bulgăre mare, alb, ce se rostogolea încet, dar nu la vale, ci în sus, spre noi. Priveam fascinat ghemul acela ce creştea, apropiindu-⁠se, şi-⁠mi spuneam că nu poate fi zăpadă, ci mai degrabă o tufă înzăpezită, purtată încet la deal de vântul care o dezrădăcinase. Venind spre mine, mi se părea însă tot mai mult că e o vietate ce urca spre noi. Ajunsă aproape de tot, odată cu norul din care se desprindea, albă, vietatea devenea o fată îmbrobodită, purtând un cojocel alb de piele întoarsă.

O chema Salomia. Era o nepoată a nevestei cabanierului. Venea să o ajute. Nu atât la dereticat prin cabană, căci acolo nu erau prea multe de făcut pe vreme de iarnă, cât la împletit şi ţesut. Femeia mai adăuga la câştigul destul de sărăcăcios ce le aducea cabana, vânzând în piaţă la Cluj împletituri şi ţesături de-⁠ale ei. Mai bine zis ale lor, căci Salomia o ajuta cu vrednicie. „E o fată tare bună” – îmi şoptea mătuşa fetei. „Şi necăjită” – adăuga ea cu milă. „A rămas de mică orfană de mamă. Iar tatăl… un terchea-⁠berchea. Am crescut-⁠o cum am putut şi noi, surorile maică-⁠si…”. În timp ce femeia îmi vorbea de ea, mă uitam la fata care, abia ajunsă la cabană, se şi apucase să spele scara ce ducea la etaj, iar după ce frecase bine treptele aşternea pe ele cârpe curate, umede. Ia te uită, îmi spuneam, le fereşte de călcătura noastră, cu gesturile grijulii ale nemţoaicelor din hanul de la Augsburg unde a tras Montaigne, femei pe care francezul le admirase şi lăudase în Jurnalul său de călătorie în Italia, căci nu mai văzuse aşa ceva în ţara sa. Îngenuncheată pe o treaptă, cu spatele spre noi, curăţenia emana nu numai din acurateţea cu care lucra, ci din toată făptura ei. Îşi suflecase mânecile de la cămaşa albă de pânză groasă, ţesută în casă, se descălţase şi umbla în ciorapi impletiţi de lână de un alb imaculat, de parcă nu-⁠i purtase în bocancii grosolani, de băieţoi, cu care descinsese la cabană, după ce bătuse cale lungă. Nu era îmbrăcată ca o orăşancă, dar nici ca o săteancă. Totul pe ea – avea să-⁠mi spună mătuşa ei – era croit, cusut, croşetat şi, aş putea adăuga, cârpit de ea, bănuiesc cu aceeaşi delicată minuţie cu care acum întindea cârpele limpezite, stoarse, pe treptele făcute de ea ca luna. Puritatea chipului ei mă surprinsese de cum am dat ochii cu ea, acolo pe tăpşanul înzăpezit. Îşi ridicase privirea de la câinele care zburda fericit în jurul ei.

Albu o simţise venind învăluită în ceaţă, îi alergase în cale şi o petrecuse până la mine, ca pe o veche, o bună cunoştinţă. Rămăsesem ochi în ochii ei larg deschişi, azurii, lucind ca un cer înseninat, curăţit după o ploaie de vară. Până când îşi plecă pleoapele, asemenea Fecioarelor sfioase ale fratelui Filippo Lippi. Albastrul de nu-⁠mă-⁠uita al privirii s-⁠ar fi potrivit cu blondul părului, nevăzut sub broboada groasă de lână, dar oarecum anunţat prin tenul străveziu de blondă, uşor năpădit de smeuriul ruşinii, sub privirea mea prea insistentă. Şi, totuşi, părul fetei, descoperit mai târziu, în timp ce frecăluia cu peria de sârmă noroiul uscat de pe treptele cabanei, nu era blond, ci castaniu. O culoare caldă, paşnică, mângâioasă. Îl purta răsucit la spate, împletit şi adunat într-⁠un coc bogat lăsat pe ceafă.

Când m-⁠au chemat la cină, am coborât treptele cu fereală, într-⁠atât erau de proaspăt spălate. Intrând în cabană lepădasem, ca de obicei, bocancii, dar până şi papucii de casă mi se păreau că ar putea murdări ceea ce fusese cu atâta evlavie spălat. De altfel, fata mai curăţise bucătăria şi avusese timp să tragă şi la războiul de ţesut. Acum aşeza masa, după o rânduială a ei – cum îmi spunea zâmbind nevasta cabanierului. Faţa de masă şi şerveţelele din pânză de casă, modestele farfurii, pahare şi tacâmuri desperecheate erau în aşa fel rânduite încât luau un aer sărbătoresc. „Ai întins o masă ca de Crăciun”, i-⁠am zis făcând-⁠o să roşească intimidată. Tot sfiala o făcu să fie foarte tăcută în timpul cinei. Când, însă, o întrebam ceva, căutând să o fac să vorbească, deoarece îmi plăcea vocea ei, răspundea ca o şcolăriţă cuminte, silitoare. Doar atunci când, după cină, ieşi să-⁠i dea de mâncare câinelui, am auzit-⁠o sporovăind în voie şi râzând cu animalul, care-⁠i răspundea schelălăind la fel de voios.

Trebuia, binenţeles, să raporteze celor din umbră, ceea ce-⁠i ceruseră aceia. Voiau, desigur, să ştie ce spun eu despre detenţie, despre Securitate. „Să-⁠i spui unchiului tău, care e un om de treabă, că e adevărat, dar că acum sunt liber. Şi că n-⁠am făcut rău nimănui”. – Cum să fi făcut rău!” – protesta vehement Salomia.

Prezenţa chiar şi tăcută a Salomiei mă făcu, în seara aceea, să-⁠mi întârziu retragerea în odaia mea. Se ghemuise lângă sobă şi mânuind andrelele cu o graţioasă îndemânare împletea un ciorap pentru mătuşa ei. Ca să umplu tăcerea ce se lăsase, am început să le povestesc despre Crăciunurile de altă dată, aşa cum le petreceam în familia noastră, despre ai mei, câte ceva din copilăria mea… Vorbeau şi ei despre sărbătorile, despre petrecerile de odinioară, în Haţeg de unde se trăgeau, cu nostalgia inevitabil legată de aceste evocări ale trecutului. Nu mai ştiu prin ce asociaţie de imagini, poate văzând geamul tot mai îngheţat, am ajuns să pomenesc Fetiţa cu chibrituri, povestirea atât de înduioşătoare a lui Andersen. Nu auziseră, binenţeles, nici de scriitor, nici de poveste. Femeile tricotau, cabanierul fuma, pisica torcea, afară ningea, în sobă duduia focul. În amestecul de umbre şi lumină sărăcăcioasă, ne vedeam ca într-⁠o scenă rustică dintr-⁠un tabalota-2-vitrinablou al lui Georges de la Tour. Şi am început să povestesc. Zi geroasă în oraşul mare dintr-⁠o ţară rece, de miazănoapte. Ningea întruna de dimineaţă. Se lăsa seara. Ultima seară a anului. Luminile se aprindeau prin case. Forfota înceta, prăvăliile se închideau, oamenii se trăgeau grăbiţi la casele lor, să petreacă revelionul. O fetiţă mică bate tot mai singură strada. Sărmana are capul gol şi-⁠i desculţă. Avusese şi ea în picioare nişte papuci vechi ai maică-⁠si moartă, dar îi pierduse din picioare zorindu-⁠se să treacă strada, speriată de trăsurile în goană. Parcă era micuţa care-⁠mi ieşise în cale desculţă pe ninsoare, când mă întorceam de la puşcărie… Fetiţa poartă în şorţul ei câteva cutii cu chibrituri. Ba ţine şi în mână o cutie, dar cine să cumpere chibrituri în seara aceea. Ziua toată nu vânduse nici o cutie. Cum să se întoarcă acasă la tatăl, care o snopeşte când n-⁠aduce un ban! E vânătă de frig şi flămândă. Şi ce lumini strălucitoare prin case, ce miros ademenitor de friptură! Mă vedeam întorcându-⁠mă sub pază de la tribunal, în seara de Crăciun, cu luminile ce se aprindeau prin case… Şi fetiţa se ghemuieşte într-⁠un colţ. Tremură toată de frig. Ar aprinde un chibrit să se încălzească şi ea. Să îndrăznească una ca asta? Cu coada ochiului, văd că Salomia a încetat să împletească, andrelele i-⁠au înţepenit în mâini. Povestesc ca în stare de transă. Fetiţa trage chibritul, îl aprinde. Ce lumină! Ce bine, ce cald îi e la mânuţa pe care o ţine deasupra flăcării. I se pare că e lângă o sobă – o şi vede – în care arde focul. Dar chibritul se stinge, soba piere. Hai, încă un chibrit. Arde atât de frumos încât se vede sub un pom de Crăciun plin de lumânări aprinse şi de podoabe strălucitoare. Dar şi pomul piere. Când mai aprinde un chibrit, minune: uite-⁠o pe bunicuţa pe care o iubise atât de mult! O clipă şi se va face nevăzută şi ea, dacă nu mai aprinde un chibrit. Şi apoi încă unul, şi încă unul. Şi-⁠i strigă bunicii: „Ia-⁠mă cu tine, să nu se stingă lumina!” Şi lumina nu se stinge. Căci bunica o ia pe fetiţă în braţe şi amândouă zboară fericite, în sus, tot mai sus, într-⁠acolo unde nu mai e nici frig, nici foame, ci veşnică lumină. Dimineaţa, trecătorii găsiră fetiţa moartă de frig, cu chibriturile risipite în jur.

Câteva clipe lungi de linişte, de parcă toţi aşteptau ceva, poate un alt deznodământ, mai bun. „Ce poveste tristă ne-⁠aţi povestit, domnu’ Nicu!” – spuse într-⁠un târziu, pe un ton de reproş, nevasta cabanierului, ştergându-⁠şi ochii cu un colţ al şorţului. „Tristă, da frumoasă”, complectă sfătos cabanierul. Doar Salomia tăcea. Ghemuită pe un scăunel lângă sobă, îşi ascunsese capul în poală. Nu-⁠şi putea stăpâni lacrimile ce-⁠i şiroiseră pe obraji, în timpul povestirii. Aş fi vrut să o înseninez, să-⁠i spun că cele istorisite nu s-⁠au petrecut cu adevărat, că povestea e doar o poveste, dar ştiam că o povestire poate fi mai adevărată şi mai dureroasă decât orice realitate. Nu i-⁠am spus nimic, am mângâiat-⁠o doar uşor pe păr. Le-⁠am urat apoi o noapte bună şi am urcat în camera mea.

În patul ca gheaţa, căutând să mă încălzesc sub pătura de lână, am citit un timp din istoriile aventurosului Retz. Viitorul cardinal era încă un tânăr setos de putere, de glorie, vârât, pentru a-⁠şi atinge înaltele scopuri, în toate intrigile Frondei, demagog abil, temerar şi nu lipsit de inteligenţă, dar sortit eşecului. Destinul său era, însă, am spune azi, acela al unui loser politic. Chiar fără să-⁠i cunoşti întregul fir al vieţii, ai fi putut bănui de la început că avea destinul unui perdant. Închisesem cartea în momentul arestării sale. Mă apucase somnul.

M-⁠a trezit în miez de noapte o lumină vie; ceva lucitor mi-⁠a rănit ochii deschizându-⁠i. Culcat într-⁠o rână, cu faţa la sobă, privirea îmi căzuse pe jăraticul aprins. I-⁠am închis pe loc, dar apucasem să văd lângă uşa deschisă a lui Hephaistos, mogâldeaţa îngenuncheată, cu surcele în mână. Salomia. Trezit de-⁠a binelea, o priveam cu ochii mijiţi, fără să fac o mişcare. Cu gesturi atente, lente, rostuia delicat lemnele pe jăratic. Se străduia să nu mă trezească. Se furişase, desigur, în cameră ca o pisică, cu grija să nu-⁠mi tulbure somnul. Nu mai puţin mă sileam şi eu să nu mă clintesc, să nu răsuflu altfel decât în somn, să nu o stânjenesc în treaba ei. Adusese, se vede, un braţ de găteje şi câteva lemne mai groase, pe care le clădea acum cu infinită grijă, să nu bocăne, peste surcele. Se vedea că e pricepută, dar ceea ce mă mişca era teama fetei de a nu-⁠mi tulbura cumva somnul în timp ce se silea să-⁠mi încălzească peste noapte odaia. Luminată de flăcările care începeau să se înalţe în sobă, o vedeam din spate, într-⁠o cămaşă lungă, albă. Se trezise şi ieşise, îmi spuneam, din patul ei, dacă nu rămăsese cumva trează până când se culcaseră ai ei, cu gândul să vină la mine. Plecată spre uşa deschisă a godinului, cocul îi căzuse într-⁠o parte, părul se desfăcuse şi-⁠i cădea în şuviţe ce băteau în arămiu, la lumina flăcărilor, iar ceafa i se descoperise şi lăsa să se vadă gâtul alb, subţire. După ce încărcase bine soba, rămăsese un timp cu privirea aţintită spre foc, aşteptând – bănuiam eu – să-⁠l vadă arzând cu spor. Apoi, întinse încet braţul, îl vedeam gol, mâneca îi alunecase, atârna, şi prinsese închizătoarea uşii. Când dădu să o împingă cu băgare de seamă, uşa de fontă scoase un scârţîit strident care o făcu să tresară. Se întoarse cu ochii înspăimântaţi spre mine. Eu o priveam surâzător şi mă grăbeam să o liniştesc: „Nu te speria, Salomie, nu m-⁠ai trezit, eram treaz demult; mă uitam la tine ce gingaş pui lemnele pe foc. – Vai, domnişorule, tare rău îmi pare, iertaţi-⁠mă, iertaţi-⁠mă zău că v-⁠am stricat somnul…”. Nu mai înceta să-⁠şi ceară iertare, dârdâia toată de spaimă, în zadar căutam să o liniştesc. N-⁠a încetat să tremure nici atunci când i-⁠am spus: „Să ştii că am crezut, când te-⁠am văzut la sobă, că visez, că e o zâbalota-1-vitrinană frumoasă care mi-⁠a apărut în somn. Să ştii, Salomie, tu eşti ca o zână de frumoasă”. Nu scotea o vorbă, dar roşise toată, în bătaia luminii din uşa întredeschisă a sobei. „Tu tremuri de frig, fată dragă, hai lângă mine să te încălzeşti”. Ascultătoare, fără să scoată o vorbă, se aşeză pe marginea patului, apoi se lăsă moale când am cuprins-⁠o, i-⁠am scos, cu ajutorul ei, cămăşoiul de cânepă aspră pe pielea satinată, şi am întins-⁠o uşurel lângă mine. În braţele mele, strâns lipită de mine, încetă să mai tremure. Dogora ca un cuptoraş.

Dimineaţa, când m-⁠am trezit, nu mai era lângă mine; se strecurase pe nesimţite şi coborâse înaintea celorlalţi. Am găsit-⁠o în bucătărie, trebăluind de zor. Obrajii îi erau în flăcări; roşise probabil de cum îmi auzise paşii pe scară. I-⁠am cerut să-⁠mi toarne apă în lighean, dar când a auzit că vreau să mă spăl puse iute o oală cu apă la foc. Se făcu că nu aude când am protestat, şi se cruci văzându-⁠mă ieşind în gerul dimineţii gol până la brâu. Cabanierul şi nevasta lui, care cunoşteau spectacolul, râdeau. A venit să-⁠mi verse apă caldă în lighean, dar i-⁠am spus să-⁠mi toarne încet pe gât, pe spate, în pumni. Ieşeau aburi din mine. Supusă, făcea tot ce-⁠i spuneam, dar în timp ce turna apa nu s-⁠a putut opri să nu zică cu of: „Vai, Doamne iartă-⁠mă, nu ţi-⁠e greaţă, domnişorule? – Cum să-⁠mi fie greaţă, Salomie?” – râdeam eu auzind una ca asta, înţelegând însă că prin greaţă ea exprima cea mai oribilă dintre senzaţii. „Îmi place, mai ales că ai încălzit apa şi – am adăugat ceva mai încet – că mi-⁠o verşi cu mânuţa ta. Da, să nu mă mai domnişoreşti! Ţi-⁠am spus să nu-⁠mi mai zici aşa”. Am rugat-⁠o apoi să mă frece bine pe spate cu prosopul, dar o făcea cu atâta delicateţe, de parcă m-⁠ar fi mângâiat. În zadar o îndemnam să frece mai vârtos, îi era peste putinţă să-⁠şi înfrângă mila.

Gerul se făcea cu atât mai simţit cu cât cerul se limpezise în dimineaţa aceea. Eram în high spirits. Zburda juvenilă a câinelui, ce se învârtea în jurul meu, se potrivea cu umoarea mea fugoasă. Zăpada proaspăt îngheţată scrâşnea şi ea voios sub bocanci, când am luat-⁠o pe pârtie. Salomia îşi făcuse de lucru pe afară şi ne petrecuse câţiva paşi, înfăşurată toată într-⁠o maramă albă ce-⁠i atârna până la glezne. În zadar o îndemnam să se întoarcă în cabana caldă, ne însoţi până la un soi de foişor, o alcătuire din scânduri înălţată pe o moviliţă de unde se deschidea o privelişte panoramică de-⁠a dreptul astrală. Privirea îţi aluneca până foarte departe la vale, de parcă toată Câmpia Ardealului scăldată în razele dinspre răsărit ţi s-⁠ar fi oferit pe o tavă lucitoare de argint. Zarea dinspre miazănoapte şi răsărit se întuneca, albul trecea în cenuşiu şi-⁠mi închipuiam că desluşesc în marginile acelea îndepărtate, încreţite, ale vastei incinte circulare, munţii Maramureşului, Gutâiul, Munţii Rodnei, Călimanii, Ţibleşul. Îmi închipuiam, zic, toate aceste ziduri muntoase ale cetăţii transilvane, deoarece nu sunt sigur că în liniile, când mai clare, când mai sumbre, din zare, în petele viorii ce se făceau şi desfăceau odată cu alunecarea luminii, în vârfurile ce se desenau, ascuţite ori teşite, acolo departe, într-⁠un orizont mult depărtat, recunoşteam cu adevărat plaiuri pe care nu le străbătusem niciodată cu piciorul, pe care le identificam după o geografie ezitantă dar cu atât mai tulburătoare cu cât era imaginară. Petrecându-⁠mi privirile peste aceste întinderi, în care albul luminos al zăpezii şi lumina revărsată de sus aboliseră toate culorile, lumea aceea mirifică purtând nume ce-⁠mi apăreau dintr-⁠o amintire aburită, incertă, de şcolar, îşi pierduse parcă orice realitate şi se dezvelea în Basm.

Salomia şi câinele înţepeniseră, în timp ce eu priveam pierdut feeria aceea de iarnă. Când m-⁠am trezit din contemplare, i-⁠am luat la goană pe amândoi, spre casă. Fata tremura toată, în marama ei subţire, cu ochii ţintă la mine, şi mi-⁠era teamă să nu îngheţe în gerul ce se lăsa din înaltul seninului. „Ai grijă de ea, Albule, n-⁠o lăsa să iasă!” – îi strigam din urmă câinelui, ce tropăia de zor alături de ea. Când am văzut-⁠o intrând în cabană, după ce a mai aruncat o lungă privire în urmă spre mine de pe trepte, mi-⁠am văzut de drum, fluierând voios aria vânătorilor din Freischűtz. Nu călcam, precum aceia, prin hăţişuri şi mlaştini, ci zăpada de pe drumul forestier îmi scrâşnea sub tălpi, dar plăcerea era aceeaşi. Fredonam (pentru întâia oară cu bucuria delirantă a unui deţinut eliberat) voios virilul imn al vânătorilor, intonând puţinele cuvinte pe care mi le aminteam: „Ce e mai frumos pe pământ decât plăcerea vânătoarei!”… „Ce plăcere princiară!”… Asemenea celor ce urmăreau cerbul sau lupul sângeros prin păduri şi pe faleze, mă îndemnam şi eu „să sorb din cupa vieţii, mai liber, mai voios…”. Îmi trecu prin minte că entuziastul cor germanic preagermanic al vânătorilor lui Karl Maria von Weber era şi imnul nostru, al cerchiştilor, din perioada ce mi se părea atunci demult revolută – deşi nu trecuseră decât vreo patru-⁠cinci ani de când îl cântam cu amicii în cor prin Dumbrava Sibiului. Puţine versuri din acesta îmi mai fluturau prin amintire, printre care acela de care râdeam cu toţii intonându-⁠l: „Mai bine-⁠i cu Fana decât fără ea”. Îngropasem şi amintirea poluată a Fanei printre deşeurile acelor timpuri. Zăpada în jurul meu, în schimb, scânteia feciorelnică.

Mă îndepărtasem binişor de cabană când, după o cotitură a drumului, o maşină neagră îmi bară calea. Goală, staţiona de-⁠a curmezişul drumeagului, de parcă ar fi derapat sau, mai degrabă, ar fi vrut să împiedece drumeţilor să-⁠şi continue drumul. Era ceva sinistru, ameninţător, în măgăoaia aceea neagră, ivită de nu se ştie unde şi de când, pe meleagurile acelea albe, atât de paşnice. Sumbră şi cu atât mai misterioasă cu cât nu era ţipenie în jurul ei. Cercetând cu privirea pe sub brazi, am zărit totuşi o urmă de vietate în taluzul de pe marginea drumului. Ba chiar a mai multor vietăţi. Se vede treaba că vreo câţiva inşi se uşuraseră acolo, înşiruiţi, stropii galbeni murdărind din belşug albul zăpezii pe vreo câţiva metri. Coborâseră probabil din maşină, dar unde puteau să se afle acum? La drept vorbind, nu-⁠mi ardea câtuş de puţin să dau ochii cu ei. Am ezitat câteva clipe, dacă să mă întorc, ori să-⁠mi văd de drum. Gândul că poate indivizii aceia îşi plasaseră anume vehicolul – evident oficial, căci altele, private, nu se mai găseau pe pământul românesc – punându-⁠se în cruciş şi în curmeziş pentru a-⁠i opri pe drumeţi, mă îndârjea. Nu făceam nimic nepermis, mi-⁠am zis. Şi mi-⁠am continuat drumul. E adevărat că îmi pierise cheful de cântat voiosul imn al vânătorilor romantici şi al Cercului literar. Hălăduiam în pace, dar tocmai pacea îmi fusese tulburată. Maşina aceea neagră făcea parte dintre cele ce se opreau ameninţătoare, pe întuneric, pe la porţile oamenilor, după care intrau pe poarta scârţâitoare a Securităţii cu prada din noaptea aceea.
Seara, după cină, ne-⁠am aşezat din nou în jurul sobei, iar eu le-⁠am povestit o altă istorie înduioşătoare din cele ale danezului: Răţuşca cea urâtă. Păţaniile bietei păsări rătăcită printre raţe, găini şi alte orătănii vrăjmaşe le înduioşau pe femei. Trăgând cu coada ochiului spre Salomia, care îşi ştergea tot mai des ochii pe măsură ce depănam istorisirea, aş fi vrut să-⁠i grăbesc descoperirea fericitoare de la sfârşit, dar duhul Povestirii nu-⁠mi permitea, mă făcea să întârziu, să acumulez amănuntele triste tocmai pentru a face mai strălucitoare arătarea finală. Când am ajuns însă la acel punct atroce în care culminează suferinţele Răţuştei cele urâte, ce se avântă spre surorile ei necunoscute, atât de frumoase, lebedele, iar acestea o întâmpină cu elan pe biata pasăre oropsită până atunci, care exclamă aşteptându-⁠se la ceea ce poate fi mai rău: „Omorâţi-⁠mă! zise pasărea, plecându-⁠şi capul pe luciul apei şi aşteptând moartea”. Dar, iată, epifania fericită: lebedele o recunosc cu bucurie ca pe o soră a lor, iar ea însăşi se descoperă în oglinda lacului asemenea acelor mândre făpturi. Am precipitat acest happy end, când am auzit-⁠o pe Salomia, în clipa cea mai chinuitoare, scoţând un ţipăt de parcă ar fi fost înjunghiată. Lacrimile femeilor, din dureroase, se preschimbară pe loc în fericitoare. Miracol al Povestirii. Graţie ei, se sporovăia acum voios în bucătăria cabanierului. Cuvintele din urmă ale frumoasei lebede ne înveseliseră: „Pe vremea când eram o răţuşcă urâtă nici în vis nu m-⁠aş fi gândit la atâta fericire”. În sinea mea mă gândeam însă că, desigur, nu-⁠i nimic dacă te naşti printre raţe, numai să ieşi dintr-⁠un ou de lebădă şi, mai ales, să-⁠ţi faci calea ca o asemenea făptură aleasă, în pofida tuturor nenorocirilor ce se pot abate asupra ta, şi oricât te-⁠ar lăsa toţi de izbelişte.

Te pândesc aceleaşi primejdii, aceiaşi oameni tenebroşi stau la pândă. Pleacă. Întoarce-⁠te, cât mai e timp, acasă. Cred chiar că acolo, drumeţind pentru ultima oară – credeam – sub brazii din Băişoara, cu crengile încovoiate sub povara zăpezii, am început să înţeleg că cel ce a fost odată închis, fie şi pentru o scurtă dar dură perioadă de recluziune totală, va purta cu sine pentru totdeauna umbra apăsătoare a celulei.

Înainte de a urca în odaie, am surprins privirea îngrijorată, întrebătoare, a Salomiei. I-⁠am clipit zâmbind şi am văzut că s-⁠a liniştit. Într-⁠adevăr, o aşteptam să apară după ce se vor fi culcat ai ei. N-⁠am auzit-⁠o urcând tiptil scara; se ivi deodată, ca în noaptea precedentă, cu un braţ de lemne şi surcele, cu care înteţi focul în Hephaistos, înainte de a-⁠l aprinde pe al meu şi a arde împreună, în timp ce butucii pocneau în sobă şi aroma răşinei de brad se amesteca delectabil cu aceea a trupului ei în braţele mele.

Şi a fost ziua a treia şi noaptea a treia. Spre amiaza celei de a patra zi, mă întorceam tocmai din drumeţia mea matinală, când am zărit în faţa cabanei doi tineri, într-⁠un vag costum de schiori. Erau tocmai pe cale să-⁠şi lege baierile schiurilor, curele de piele, pe vremea aceea, ce se strângeau pe laba picioarelor. Aplecaţi, se munceau, înjurând din când în când pe ungureşte. Nu păreau prea obişnuiţi cu treaba asta. M-⁠am oprit lângă ei şi m-⁠am oferit să-⁠i ajut. S-⁠au întors spre mine surprinşi; nu mă auziseră venind. Mi-⁠au mulţumit, dar spuneau că se descurcă ei. I-⁠am lăsat deci să se descurce în voie şi am intrat în cabană. Am aflat de la cabanieră că cei doi erau muncitori de la fabrica Herbak din Cluj, că aveau o învoire, şi că veniseră să schieze şi să se aerisească vreo două sau trei zile. Erau cazaţi într-⁠o încăpere mai mare, un fel de sală comună, de la parter. N-⁠au luat masa cu noi şi n-⁠au apărut decât mai târziu, când începuse să se întunece. Nu i-⁠am întâlnit în timpul hoinărelii mele de după-⁠amiază, pe coclauri, dar am desluşit ici-⁠colo urme ale schiurilor, pe unele pante lesnicioase deoparte şi de alta drumului forestier. Îmi făceau poftă. Nu eram un mare schior, dar regretam că nici nu-⁠mi trecuse prin gând să-⁠mi iau schiurile, pe care de altfel nu le mai pusesem pe picioare în iarna aceea. Cei doi apărură, cu schiurile în spate, când începu să se întunece. Mă întorsesem şi eu de curând. Aplecată peste un soi de lighean, cu obrajii aprinşi, Salomia curăţa cartofi. Cânta încetişor, surâzătoare, ca în beatitudine.

După cină, la care luaseră parte de astă dată cei doi tineri de la Herbak, cei trei ai casei îmi cerură, să încep povestirea conform ritualului. Fidel lui Andersen, le-⁠am istorisit de astă dată, povestea Soldăţelului de plumb. Emoţie şi de astă dată, deşi, îi şoptisem dinainte Salomiei să nu se prea tulbure şi să aştepte încheierea poveştii. Cum să nu te mişte, însă, dacă ai o inimă cât de cât miloasă, încercările, una mai nefericită decât alta, prin care trebuie să treacă un om, chiar dacă nu e decât un soldăţel de plumb, care din lipsă de material a rămas într-⁠un singur picior dar arma şi-⁠o strânge atât de vajnic la piept. Cum să nu plângă inima în tine, chiar dacă ar fi de plumb, când asişti la dragostea imposibilă a Soldăţelului pentru graţioasa Dansatoare de carton, şi ea pentru totdeauna într-⁠un picior, deoarece îl ţine pe celălalt în aer. Lanţul nefericirilor soldăţelului are inelele atât de strânse, de multe, succedându-⁠se atât de iute, încât abia ai timp să-⁠ţi usuci lacrimile după ce a scăpat de una că a şi căzut în alta. Destinul nostru, într-⁠adevăr, nu ne prea menajează. Dar şi în această poveste, ce strălucitor miracol final! Când să creadă că s-⁠a sfârşit cu el, Soldăţelul azvârlit în foc şi topindu-⁠se în arşiţa, ce era şi a dragostei, iat-⁠o că, prinsă de o pală de aer izbăvitoare, Dansatoarea de carton zboară şi ea drept în foc, lângă Soldăţel, pierzându-⁠se împreună cu el în flăcări.

Tristan şi Izolda, Romeo şi Julieta n-⁠au cunoscut un mai patetic Liebestod decât Soldăţelul de plumb şi Dansatoarea de carton, ce se întâlnesc abia în moarte. Ştiam dinainte că pieirea celor doi în flăcările căminului va provoca în sufletul simplu, curat, al Salomiei un catharsis salvator. Văzând-⁠o cum surâde, fericită parcă, printre lacrimi, îmi dădeam seama, însă, că nu se aştepta la un sfârşit chiar atât de frumos. Miracolul unei adevărate tragedii este acela de a fi mântuitoare prin cea mai atroce oroare.
În noaptea aceea, am rămas multă vreme treji. După ce mai pusese lemne pe foc, lăsase uşa lui Hephaistos deschisă. Priveam tăcuţi amândoi în micul cămin de fontă cum se mistuie în flăcări gătejele şi ard butucii, peste patul de jăratec, când i-⁠am spus deodată arătându-⁠i gura deschisă a sobei: „Vezi, noi n-⁠am încăpea acolo împreună”. Şi-⁠a răsucit capul spre mine, aruncându-⁠mi o privire căutătoare drept în ochi. Văzându-⁠mă zâmbind a surâs şi ea, după care am izbucnit amândoi în râs. Ceva mai târziu, tot în noaptea aceea trează, am simţit că ar vrea să-⁠mi spună ceva, dar se codeşte. Am iscodit-⁠o şi, după ce m-⁠a rugat să nu mă supăr de ce avea să-⁠mi spună, m-⁠a întrebat dacă e adevărat că am fost la închisoare. „Da, e adevărat – i-⁠am răspuns eu simplu. Nu demult am ieşit de acolo”. Copleşită de milă, fata mă căina. „Nu credeam una ca asta. Cum să cred una ca asta. Un om aşa de bun… M-⁠am şi supărat, când mi-⁠a zis unchiu. Zicea să vă spun, să-⁠ţi spun… – se corectă ea.” „Ce să-⁠mi spui? – Să întreb dacă aţi fost, dacă ai fost la puşcărie”. N-⁠am mai întrebat-⁠o de unde ştia cabanierul. Îmi dădeam seama de unde şi de la cine ştia el asta. „Dar ce ţi-⁠a mai spus unchiul?” – am iscodit-⁠o şi eu. „Nimic, decât să vă întreb dacă e adevărat.” Trebuia, binenţeles, să raporteze celor din umbră, ceea ce-⁠i ceruseră aceia. Voiau, desigur, să ştie ce spun eu despre detenţie, despre Securitate. „Să-⁠i spui unchiului tău, care e un om de treabă, că e adevărat, dar că acum sunt liber. Şi că n-⁠am făcut rău nimănui”. – Cum să fi făcut rău!” – protesta vehement Salomia. Mă cuprinsese după gât şi, aplecată peste mine, mă săruta şi mă mângâia cu un foc pe care în reţinerea ei pudică şi timidă nu şi-⁠l îngăduise până atunci. Când ne-⁠am potolit, într-⁠un târziu, şi, încolăciţi, am simţit-⁠o alunecând uşor în somn, auzeam din când în când pocnetul sec al buştenilor din sobă, în liniştea cât cerul înstelat de afară. În lumina strecurată din Hephaistos, chipul ei radia o fericire palpabilă. Totul era atât de paşnic, de pur! Plutea parcă în faţa ochilor mei închişi, în timp ce mă scufundam şi eu pe încetul în vis, un măr frumos, rotund şi roşu. Atât doar că, până şi în somn mă urmărea, tot mai tulbure, o îngrijorare. Viermele era în fruct.

Mi-⁠am dat seama de a doua zi că liniştea aceea paşnică ce plutise, pentru mine, pe meleagurile acelea o vreme, prea puţină, pacea pe care o căutasem acolo şi care găsise pe neaşteptate, în dulceaţa mângâioasă a unei tinere femei o întrupare de-⁠a dreptul miraculoasă, se spărsese. Bănuiala, ascunzişurile gândului, minciuna erau nu mai puţin prezente acolo, în vârful înzăpezit al muntelui decât în noroiul străzilor necurăţite ale oraşului. Nu mai aveam stare. Nu eşti mai liber aici, îmi spuneam, deşi spaţiul este atât de larg deschis în jurul tău. Deschidere înşelătoare. Te pândesc aceleaşi primejdii, aceiaşi oameni tenebroşi stau la pândă. Pleacă. Întoarce-⁠te, cât mai e timp, acasă. Cred chiar că acolo, drumeţind pentru ultima oară – credeam – sub brazii din Băişoara, cu crengile încovoiate sub povara zăpezii, am început să înţeleg că cel ce a fost odată închis, fie şi pentru o scurtă dar dură perioadă de recluziune totală, va purta cu sine pentru totdeauna umbra apăsătoare a celulei.
Înainte de cină, i-⁠am spus Salomiei, apoi cabanierului şi nevestei sale, că în dimineaţa următoare voi pleca. Fata trebăluia întunecată, cu ochii roşii. Apăruseră şi cei doi de la Herbak şi, tăcuţi ca de obicei, cinaseră cu noi. Apoi, tot ca de obicei, mă aşezasem pe scăunelul meu de povestitor, lângă sobă. Alesesem pentru seara aceea de adio cea mai frumoasă din poveştile lui Andersen, Mica sirenă. Dar în ultima clipă, înainte de a începe să istorisesc, m-⁠am răzgândit. Mi-⁠am dat seama că pentru Salomia, istoria asta ar fi mult prea dureroasă, că, ascultând-⁠o, s-⁠ar simţi părăsită, jertfită, uitată asemenea micii sirene. Ar fi fost, din partea mea o nesăbuinţă, un act de o cruzime de care povestitorul intemperant din mine nu era în stare. Aici nu mai era vorba de o tragic-⁠tulburătoare dar fermecătoare închipuire artistică, ci era în joc inima vie a unui om. A micii sirene, a ei… Şi atunci, am început să povestesc Degeţica, istoria şi ea plină de peripeţii a unei copile ce avea să-⁠şi găsească în cele din urmă blânda fericire domestică.

A urmat o noapte de lacrimi şi râsete înfundate, acompaniate de duduitul familiar al bravului Hephaistos. Apoi, o ultimă toaletă, în gerul dimineţii, pe pragul cabanei, cu Salomia turnându-⁠mi grijuliu apa caldă pe ceafă, dintr-⁠o cană de tablă ştirbită, şi ştergându-⁠mă apoi delicat cu prosopul pe spate, pe braţe şi pe piept. Un ultim ceai de zahăr ars, cu o felie de pâine neagră şi slănină, în bucătăria ce mirosea plăcut a zahăr caramelizat, şi un bun rămas de la cuplul cabanierilor. Fata, în bundiţa ei de miel, mă petrecea. Pe lângă noi, între noi, uneori înaintea noastră, câinele Albu. Ştia şi el că este vorba, de astă dată, de o plecare nicidecum voioasă, cum erau preumblările noastre pe plaiurile înzăpezite, ci altundeva, într-⁠o lume necunoscută, plină de primejdii. Câinele nu-⁠şi mai flutura cu alegreţe coada albă, stufoasă, ci tropăia mărunt cu coada între picioare. Salomia voise mai întâi să-⁠mi ia raniţa din spinare şi să o poarte ea, apoi, când nu reuşise să mă convingă, se atârnase de braţul meu şi înainta voiniceşte, la pas cu mine, în bocancii ei vechi de băieţoi. Dar simţeam că inima într-⁠însa era grea, nespus de grea. Aş fi vrut – cât aş fi vrut! – să-⁠i uşurez povara aceea pe care o purta, dar în zadar. Mi-⁠era cu neputinţă să o ogoiesc. Eram tăcuţi amândoi. Eu, omul cuvântului, nu găseam cuvinte, pentru a o însenina. Nu voiam şi nu puteam nici să o mint. Ştiam că n-⁠aveam să mai calc niciodată pe meleagurile acelea, că n-⁠aveam să mai ascult vreodată, cu ea în braţe, cum duduie focul în bătrânul Hephaistos.

Când am ajuns cam pe acolo unde, cu câteva zile în urmă, îmi apăruse desenându-⁠se prin ceaţă, desluşind din bulgărele de zăpadă, apoi din tufa, în sfârşit din vietatea ce se opintea la deal, chipul dulce al unei fete încotoşmănată într-⁠o bundiţă albă de miel, m-⁠am oprit. S-⁠au oprit şi ea şi câinele. Era clipa despărţirii. Am îngăimat câteva cuvinte, întrerupte prin sărutări, îi ştergeam cu buzele lacrimile ce şiroiau pe obrajii ca mărul şi, brusc, am luat-⁠o la vale. M-⁠am întors când am auzit-⁠o îndemnându-⁠l pe Albu: „Du-⁠te, du-⁠te după el, de-⁠l păzeşte!”. Câinele o luase, într-⁠adevăr, la vale şi mă ajungea din urmă în câteva clipe. Salomia stătea încremenită în locul unde ne despărţisem, statuie tot mai mică de zăpadă ce se topea în bătaia soarelui din răsărit, în timp ce eu îmi vedeam de drum, intrând în negura ce urca din vale, tot mai deasă, la deal. Abia m-⁠am pierdut în ceaţă, că s-⁠a trezit din nou în mine, ca la urcuş, o melodie dintr-⁠un Lied de Schubert. „Fremd bin ich eingezogen, Fremd zieh’ ich wieder aus”, începeau să cânte în mine primele versuri din Călătoria de iarnă. Da, străin am venit, străin plec iar. Cred că ştiam de-⁠atunci că sunt şi voi rămâne pururi şi pretutindeni străin.

Se făcuse amiaza, când am ajuns în sat. Ştiam că nu puteam prinde o cursă spre Cluj, căci autobusul plecase de dimineaţă. Speram să găsesc vreun camion care să mă ia, dar de unde o asemenea ocazie? Am găsit căsuţa către care mă îndreptase nevasta cabanierului, şi am cerut femeii – o rudă a ei – să mă găzduiască până a doua zi. Până să se dezmorţească aerul îngheţat din odaia în care aveam să dorm, şedeam împreună cu femeia şi copilaşul ei culcat într-⁠un leagăn improvizat dintr-⁠o copaie de lemn, în singura încăpere din casă unde se făcea foc. Aerul era greu, înăbuşitor, duhoarea îmi răscolea maţele de greaţă. După ce schimbasem câteva vorbe cu gazda, care îmi spusese că bărbatul ei lucra la Floreşti şi dădea doar din când în când pe acasă, se lăsase tăcerea între noi. Şedeam chircit pe marginea unui pat şi auzeam tot mai scârbit scârţâitul ritmic al leagănului împins cu piciorul de femeia ce îşi vedea de o împletitură. Simţeam că nu voi putea rezista mult în atmosfera aceea. De aceea, când am zărit pe geam trecând cei doi muncitori de la Herbak, cu schiurile pe umăr, am ieşit în goană şi i-⁠am întrebat dacă nu cumva ştiu vreo maşină care să ne ducă la Cluj. Nu, nu cunoşteau nici o posibilitate de acest fel, dar nici nu aveau nevoie căci făceau drumul pe jos. „Până la Cluj? – Da” – mi-⁠au răspuns ei simplu. Nu era pentru întâia oară că parcurgeau distanţa aceea de vreo 37 de kilometri, din Băişoara, pe jos. Dacă ei sunt în stare, mi-⁠am zis, de ce n-⁠aş fi şi eu. Eram cam de aceeaşi vârstă şi nu-⁠mi păreau să fie nici ei ceva atleţi.
Şi am luat-⁠o la picior. Nu înainte de a fi încercat să-⁠l gonesc pe Albu, care se ţinuse după mine şi rămăsese pe lângă căsuţa în care intrasem. Nu se lăsa nicicum înduplecat să se despartă, de parcă ar fi urmat îndemnul Salomiei de a veghea asupra mea. Tropăia şi el bietul alături de noi, lătrat de toţi câinii din satul şi din satele prin care treceam. Purtat de elanul iniţial, de bucuria de a fi ieşit la aer, luasem pasul alert al celor doi. Erau tăcuţi, morocănoşi. Nu păreau prea încântaţi de tovărăşia mea. Impuseseră mersului nostru un ritm rapid, sportiv. Îmi părea bine, căci doream să ajung cât mai repede acasă şi o vreme n-⁠am simţit nici o oboseală. Se înseră destul de devreme şi odată cu căderea amurgului se porni şi un vânt tăios dinspre apus. Deşi eram încins de marşul forţat, suflarea glacială dinspre munţii Gilăului mă pătrundea până în oase. Trecând printr-⁠un sat cu câteva lumini chiorâşe, le-⁠am propus tovarăşilor mei de drum să facem un scurt popas în birtul care ne apăruse în cale. Eram tustrei flămânzi şi speram să găsim ceva de îmbucat. Nu, n-⁠aveau de-⁠ale gurii, doar de băut. După ce am dat pe gât un păhărel de pălincă, mai încălzit, i-⁠am întrebat: „Da nici ouă n-⁠aveţi? – Ba om avea”, mi-⁠au răspuns ei, cam în doi peri. „Şi puteţi face o papară?” Când au înţeles că papara pe care le-⁠o ceream era tot una cu ceea ce numeau ei ratotă, s-⁠au arătat dispuşi să ne-⁠o pregătească. Deşi eram mai odihniţi şi mai bine dispuşi, de băutură ca şi de ceea ce înfulecasem, am început să simţim oboseala abia acum, după ce am părăsit crâşma şi am luat-⁠o la picior în întunericul deplin ce se lăsase. Câinele era şi el mai voios. Înghiţise pe nerăsuflate câteva felii de pâine unse cu resturile din farfurie ale ratotei. De la o vreme, păşeam mai uşor, căci nu mai era urmă de zăpadă ori de noroi pe drumul nostru uscat pesemne de vânt. Când, într-⁠un târziu, trecuse demult miezul nopţii, am dat de şoseaua naţională, îmi făcea impresia că păşesc pe un covor. Dar oboseala se făcea rău simţită. Ne-⁠am oprit pe marginea şoselei să ne mai tragem suflarea, însă am izbutit cu greu să mai pornim. De aceea, am renunţat să mai facem vreun popas, căci, fără să o mărturisim cu voce tare, ne era teamă că nu vom mai fi în stare să o luăm din loc. În sfârşit, iată-⁠ne la Floreşti şi în faţa noastră cele dintâi lumini ale Clujului. Ajuns la Mănăştur, mi-⁠a apărut pe monticul, profilul gotic, atât de familiar, al Calvariei. Îndrăgisem demult bisericuţa aceasta, lăcaşul venerabilei abaţii benedictine, Monasterium Beatae Mariae de Clus, căreia părinţii mei îi donaseră două vechi copii litografice ale tablourilor pictorului Munkácsy: Ecce homo şi Punerea lui Isus în groapă, îndelung contemplate de mine, copil, în dormitorul bunicii. Priveam de astă dată spre bătrâna biserică de pe deal ca spre un cap al bunei speranţe. Eram fericit că ajunsesem aproape în port. De-⁠acum încolo ştiam că străzile binecunoscute mă vor purta pe nesimţite acasă. Căutam să desluşesc în noapte chipul suav al Sfintei Fecioare cu Pruncul în braţe, deasupra portalului, dar nu zăream decât o umbră, şi ea mustrătoare dar cât de fericitoare. Am lepădat pentru câteva clipe raniţa din spate, am îngenuncheat lângă câinele Albu, care se gudura şi el, voios, şi am început să-⁠i spun în şoaptă: „Gata, băiete, m-⁠ai păzit, ai venit cu mine, m-⁠ai apărat bine, acuma du-⁠te înapoi acasă, la Salomia! Nu mai veni cu mine. Hai du-⁠te!…”, îi repetam, sculat în picioare. Când i-⁠am întors spatele şi am dat să pornesc, s-⁠a urnit şi el, dând să mă urmeze, dar i-⁠am poruncit de astă dată cu voce tare: „Nu veni cu mine! Pleacă înapoi, la Salomia!”. Înţelesese. S-⁠a oprit în loc, mă urmărea din priviri. Când m-⁠am mai întors, după câteva minute, stătea tot acolo unde-⁠l lăsasem.

■ Fragment din Abisul luminat

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest