Contemporanul » Modele » Ion D. Sîrbu şi explozia editorială postdecembristă

Ion D. Sîrbu şi explozia editorială postdecembristă

Explozia editorială postdecembristă a săltat, incredibil, cota acestui „deconspirat”, valorizarea (entuziastă) fiind, spuneam, mai degrabă morală decât literară. Ceea ce nu înseamnă că Ion D. Sîrbu, gonflat prin entuziasmul exegeţilor, va fi înghiţit de conul de umbră al posterităţii. Dar o recalibrare va urma, inevitabil, credem.

Recuperat prin ceea ce, grijuliu, adăpostise în închisoarea sertarului, manuscrise dosite, destinate unui prezumtiv cititor din viitor, Ion D. Sîrbu cunoaşte, aşadar, o spectaculoasă carieră postumă. Cel care „respira” prin scris, oferindu-⁠ne exerciţii de dezgolire (cum se mărturisea), a mizat, iniţial, pe dramaturgie, a virat apoi spre proză şi a impresionat, ca opozant, prin jurnal, corespondenţă şi publicistică, eclipsând literatura propriu-⁠zisă. Trecut prin dure experienţe personale, cu viaţă controlată şi confraţi duplicitari, rememorând „anii puşi la CEC”, el exploatează prolific filonul autobiografic. Şi, firesc, interesează generaţiile mai noi, şcolite, citite, dorind a explora, cu documentele pe masă, paranteza comunistă.

Istoric de formaţie, Clara Mareş a cercetat voluminosul dosar de la CNSAS (peste 1680 de pagini, adunate în vreo şapte tomuri) dedicat „obiectivului” Ion Dezideriu Sîrbu şi ne-⁠a oferit, recunoştea Antonio Patraş, „cea mai documentată biografie”, propunând necesarele „dezambiguizări contextuale” (cf. George Neagoe). E drept, şi alţii au poposit exegetic asupra cazului Garrachieru-Ion-D-Sarbuy (D. Velea, Elvira Sorohan, Mihai Barbu, Antonio Patraş însuşi, cu a sa „veghe în noaptea totalitară”, Mihaela Bal, Daniel Cristea-⁠Enache), cu preţioase contribuţii, de neocolit. Fiindcă fostul ilegalist şi cerchist, cu o biografie fracturată, „sărind” de la condiţia de conferenţiar la cea de muncitor necalificat, a fost, spun documentele, un periculos „uneltitor”, mişcându-⁠se (1957-⁠1963) pe traseul Jilava, Gherla, Salcia, Grindu, Periprava. Viaţa sa, „trăită în paranteză”, l-⁠a inspirat, se pare, pe Marin Preda, ficţionalizatul Petrini reamintind de încercările la care a fost supus imprudentul Ion D. Sîrbu, mereu sincer, trecând de la gratuităţile estetice la scrisul „periculos”. O „victimă eternă” într-⁠o realitate sufocantă, vădind, însă, verticalitate şi rezistenţă morală. Fiindcă ordonanţa de învinuire incrimina unele manifestări ostile (după evenimentele din Ungaria), refuzul de a-⁠l da de gol pe Marcel Petrişor („omisiune de denunţ”) şi piesa duşmănoasă (Sovrom-⁠cărbune), Ion D. Sîrbu (un „cumulard”!) suportând „pedepse diferite pentru aceleaşi vini”. Pe bună dreptate, Clara Mareş, bine informată şi în spaţiul exegetic, vede în cel supravegheat, nepublicat, părăsit, marginalizat, evitat etc., un atlet al lucidităţii. Paginile sale, îndeosebi după „anul de ruptură” (1977) sunt mărturisirea unui intelectual lucid, trăind comunismul „la zi”, în „starea de Iovie” (sărăcie), iertându-⁠şi prietenii de altădată (trădători). Un „lepros politic”, aşadar, neînregimentat, însingurat, trecut prin detenţie şi domiciliu forţat, traversând, cum spunea Daniel Cristea-⁠Enache, o „iarnă simbolică” (1983-⁠1989) în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, trudind la o operă de sertar, cu viitor incert. Respingând, „duşmănos”, numita rezistenţă prin metaforă, vădind, însă, o rezistentă fibră morală.

Venit dintr-⁠o colonie minieră, fostul vagonetar la mina Petrila, cu o biografie teribilă, de la anii de front la cei ai domiciliului obligatoriu în Isarlîkul craiovean, izolat, se simte un Robinson („pe o insulă a umbrelor şi amneziei”). În dipticul Adio, Europa, ivit editorialiceşte în înfloritoarea epocă a culturii „de ziar”, mesajul antitotalitar e limpede. Dincolo de îndemânarea lexicală, avem în romanele încapsulate în Adio, Europa o seducătoare proză de idei, escortând risipa de filosofeme ori eseistica divagantă, închegând – în opinia lui N. Manolescu – doar un pamflet ideologic. Hilar e reproşul criticului că I. D. Sârbu (aşa a menţionat în Istoria critică), trăitor între 1919-⁠1989, ar fi publicat „prea mult”, după 1989! Dar prozatorul, un spumos epistolier (uneori patetic, alteori brutal, gelos, maliţios) a fost terorizat de spaima de a rămâne un necunoscut: „trăiesc numai în măsura în care mai citesc şi mai scriu, totuşi”. Nutrind, negreşit, speranţa „reabilitării”, posteritatea urmând a-⁠i „desena” o credibilă siluetă spirituală. Este el, azi, un scriitor gonflat?

Acest roman cu cheie comunică (prin intrigă, personaje şi, fapt mai puţin obişnuit, chiar prin stil) cu Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Cunoscut ca dramaturg, autorul era interesat de reflecţia morală şi eseul romanesc. Fiindcă, Adio, Europa, anunţând o spectaculoasă carieră, clătinând ierarhiile, dovedeşte, dincolo de tensiunea ideilor, simţul ironiei şi apetenţă pentru proza de observaţie morală, desfăşurată eseistic.

Trecut prin închisoare, marginalizat, persona­jul-⁠narator este, în plin iluminism întunecat, un profesor mittel-⁠european; el poartă nostalgia bibliotecilor genopoliene (unde a învăţat cu profesori „uriaşi”) aterizând într-⁠un Isarlîk alutan (Craiova), în care, conţopist silnic la Vinalcool, este – graţie intervenţiei naşului său, puternicul Tutilă Doi – „inspector cu ortografia”. Acest buiac Candid Dezideriu, cândva preocupat (într-⁠un eseu „ridicol”) de sexul dracilor, şi-⁠a pierdut catedra şi pare, printre alutanii cuţovlahi, un biet european rătăcit, în exil filosofic. Alături de el se află, însă, Olimpia cea isteaţă, cu minte practică, de origine balcano-⁠peizană; Limpi veghează, pare menită carierei directoriale şi îndreaptă, cât se poate, gafele învăţatului ei soţ, cel care nu pricepe nimic din ceea ce se întâmplă în juru-⁠i şi, cu deosebire, în culisele puterii.

Într-⁠o lume „turcită”, fostul universitar cu „studii nordice” (rememorând perioada romantică a Genopolisului), pocăit după o detenţie absurdă, gustă, cu ochi îndemonit, farmecul levantin şi dreptul „tribal”; va râde neprincipial şi râsul său „istoric” (după aprecierile bizarului coleg Sommer) va isca un cutremur local. Ageamiu şi păgubos, cărturar inutil într-⁠un târg „glorios” şi puturos, făptaşul se va lupta cu balaurii puterii locale, puşi să joace tontoroiul, navetând între logosfera politică şi bursa fricii. Pretextul epic ni se pare fragil; râzând în faţa afişierului (unde, pe afişul rozaliu al Universităţii populare, în locul lui Karl May apare Karl Marx), demodatul umanist va declanşa „bobârnacul” care scoateDSC_0103 târgul din amorţeală. Începe o bătălie constructivă, principială, cu ştiutele „reverberaţii de cadre”. Ilderim, supremul raialei, va convoca „o plenară sultanală”; Caftangiu, beiul culturii, îşi pierde scaunul, iar „banditul futurolog” Tutilă Doi, un „haiduc universitar” (la catedra de agitaţie futurologică), intră în conflict cu agia atotştiutoare (a se citi: securitatea), reprezentată de Osmanescu. Râsul nu putea fi iubit în seraiul puterii, iar delictul profesoraşului se cuvenea exemplar sancţionat. Romanul este, de fapt, un dilatat eseu moral. Dacă la Isarlîk ambivalenţa e o religie, fostul filosof, un „european bine informat”, moftolog, dobitoc siderat ş.c.l., reuşeşte, cu ajutorul nelicenţiatei Limpi (o maestră în arta subînţelesurilor) şi a misteriosului domn Sommer, să descâlcească ghemul întâmplărilor, complicităţile şi alianţele în mişcare care frământă piramida puterii. Desfăşurat în registru tragic şi ironic, romanul excelează în pictura moravurilor provinciale. Aici, scrânciobul puterii face victime, iar fanfaronada celor îmbolnăviţi de „cezarie” defineşte patologia scaunului. Expert în paranteze, Candid pare un profesor de idei moarte. „Suberoul” nostru face (şi nu e singurul) multă teorie, încât Adio, Europa lasă impresia unui sarcastic discurs antitotalitar, cu fraze memorabile şi incisivitate caragialiană, dar cu epic străveziu. Această apetenţă filosofică căzând în logoree, sancţionând o dictatură de tip balcanic, „atacă”, cu argumente virile, şi bolile fiinţei româneşti. Rătăcirea în numeroasele paranteze îngăduie această risipă de vorbe, persiflând circul patriotic, autoocupaţia, transhumanţa statuilor, monarhia tribală, glorificând cioclii idealurilor sau frica matrice, închegând un posibil, deloc confortabil, profil etnic. Incisivitatea romancierului nu poate fi stopată; el vorbeşte, prin eroii săi, despre tăcerea laşă şi ipocrizia rentabilă, despre „plânsul jarului de sub cenuşă” şi speranţele amorţite, despre „atleţii băşcăliei şi ai bârfei”, cu al lor comportament melcoid. Superb şi păgubos teoretician, Candid nu înţelege realităţile unei societăţi multilateral fanariotă şi mentalitatea unor alutani „adaptaţi”.

Noul prim-⁠paşă repetă scenariul. Romanul lui Ion D. Sîrbu denunţă vehement năravurile şi moravurile unei epoci şi, mai ales, patologia puterii. El aglomerează un lexic fanariot (semănând cu inventarele lui Paul Georgescu) şi străluceşte prin ideaţie. Într-⁠un Isarlîk tragicomic, prozatorul părăseşte naraţiunea autobiografică (mult mai credibilă) şi se refugiază într-⁠o ficţiune sarcastică, în care, ciudat, punctul forte rămâne eseul moral. Persiflant, digresiv, cu insule eseistice, excitant prin posibilele „chei”, eseul romanesc al lui Ion D. Sîrbu dezvăluie ţesătura epică a unui spirit cultivat şi ironic, divagând graţios şi, pe alocuri, obositor, cu apetit filosoficesc şi strălucire lexicală, suferind nu atât din unghiul invenţiei epice, cât al simţului creaţiei. Adio, Europa rămâne, cum observa Eugen Simion, o carte ironică şi disperată, testamentul unui martor care nu vrea să tacă. Fiindcă Alutia (Oltenia) este o lume, Adio,Europa! s-⁠ar fi vrut „o carte mare şi grea”. N-⁠a fost să fie!

Cum noua orientare în istoria literară, chiar „fără program explicit”, pare a se desfăşura „în contra analizei estetice”, diagnostica Ion Simuţ, cazul I.D. Sîrbu se potriveşte de minune tendinţei, valorificând, îndeosebi, exemplul moral, negreşit luminos, aproape incredibil. O viaţă „cumplită”, controlată, îndosariată, o biografie distorsionată, „prescrisă de Securitate”, probează „lupta iacobină” a celui născut „pieziş”. Şi care, eşuat într-⁠o Craiovă (ca „imensă broscărie”), se simte strein pe viaţă. „Obiectivul”, mereu supravegheat, încăput pe mâna unor profesionişti de calibrul lui Olimpian Ungherea (el însuşi autor de romane poliţiste), interesează sub toate aspectele: relaţii, conversaţii, manuscrise, scrisori etc., sub teroarea / suspiciunea „sertarului secret” (cf. Clara Mareş). Evident, informaţiile depozitate în voluminoase dosare au fost exploatate (parţial); dar a folosi zelos, abuziv, Dosarele de urmărire informativă (DUI) ca Dosare de istorie literară (DIL) este riscant în absenţa unor precauţii metodologice, cerând, recomanda Gabriel Andreescu, pentru decodare, o interpretare hermeneutică. Altminteri, manipularea arhivelor distorsionează şi discreditează însuşi procesul deconspirării.

Confruntat cu o existenţă dramatică, tangentă absurdului, doldora de „păţanii”, I.D. Sîrbu – ca personaj tragic, lipsit de „glanda resentimentelor” – intenţiona să-⁠şi scrie viaţa în Povestea unui om ridicol. Omul „ridicol” a fost, însă, un om liber, convins, el însuşi, că „Sîrbu are o operă”, cum afirma (prin 1987, într-⁠o epistolă) foarte încrezător în destinul ei postum. Epistolierul Sîrbu, suferind „de tăcere”, acumulând frustrări, încerca a evada din recluziunea provincială, căutând „o rază de speranţă”. Apetenţa epistolară exprimă o presantă nevoie de comunicare în „postul socialist”, recunoscută franc, dealtminteri: „scriu fiindcă eu am nevoie de voi, nu voi de mine” (se mărturisea Deliei Cotruş, în 1988). Dar miza acestui frenetic dialog putea fi şi dorinţa de a-⁠i convinge pe foştii comilitoni cerchişti (reticenţi, de regulă) de propria-⁠i valoare, de adevăratul său potenţial, desigur mult peste cota cărţilor publicate (mutilate). Scrisul „de suprafaţă”, tipărit, nu putea fi la fel de liber şi voluptuos, precum corespondenţa. Dar peste tot, combinând rafalele sarcastice cu o nostalgie difuză (încercând, de pildă, a vedea dispăruta colonie petrileană prin ochii Tatălui, ca „arhemodel”), el este şi rămâne un martor curat, dorind a rosti, ca martiriu şi mărturisire, adevărul. Scrisul său condamnă tocmai excesul de stil; refuză „a ambala în vată un tren de vorbe”, recuperând timpul furat. Credem şi noi, alături de Ovidiu Ghidirmic, că I.D. Sîrbu, suprasolicitat în anii din urmă, este „un mai mare scriitor de metaliteratură”.

Ediţia Academiei (vol. II, Corespodenţă; ediţie îngrijită, cronologie şi note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea) vine să confirme din plin această bănuială. Bineînţeles, I.D. Sîrbu nu a fost un răsfăţat al criticii. Chiar recunoscut, târziu, drept „inteligenţa cea mai categorică a Cercului” (cf. Ştefan Aug. Doinaş), abia în anii postdecembrişti el s-⁠a dezvăluit, prin sertarită, ca o revelaţie. Este apoi de remarcat că, înrolat „cauzei Sîrbu”, Nicolae Coande, în chip de coordonator, a reuşit să ţină în viaţă o iniţiativă pornită în 2009 (Colocviile I.D. Sîrbu) şi ajunsă la a V-⁠a ediţie (11-⁠12 octombrie 2013). În plus, sub sigla editurii craiovene Autograf MJM, comunicările, reunite în volum, au văzut recent lumina tiparului. Exilul interior din Cetatea Băniei nu a devenit, din fericire, şi un exil postum. Iar explozia editorială postdecembristă a săltat, incredibil, cota acestui „deconspirat”, valorizarea (entuziastă) fiind, spuneam, mai degrabă morală decât literară. Ceea ce nu înseamnă că Ion D. Sîrbu, gonflat prin entuziasmul exegeţilor, va fi înghiţit de conul de umbră al posterităţii. Dar o recalibrare va urma, inevitabil, credem.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest