Modele

Eugen Negrici şi voinţa de destin

Jurnalul lui Eugen Negrici Sesiunea de toamnă (2015) este o autoexaminare, o lucrare pro domo, accentuând coerenţa bio‑bibliografică a scriitorului, om şi el prin vremuri, incluzând şi stările de a fi sub ori peste acestea. Scriitorul, în cazul său, poate surprinzător, al unui meta‑literator, nu e altul decât omul, cel de la început, aşa cum s‑a format el, ca succesor. Unul (auto)condiţionat, care există sub semnul şi anxietatea descendenţei.

Strămoşii, care nu sunt aduşi de foarte departe, vin numai pe linia mamei, dintr‑un „neam” de preoţi. Nu e o întâmplare că prima carte a autorului a fost despre Antim Ivireanul, ale cărui didahii le‑a găsit în imediata apropiere, apropriindu‑l şi ele, fascinator, prin limbă, limbaj, stil, literatură în sensul mereu prea cuprinzător.

E firesc să‑i urmăm cele câteva amănunte, puţine, dar semnificative, despre mamă. De reţinut, poate, şi faptul, oarecum curios, că nicăieri aici nu apar numele părinţilor.

Mama, de care‑şi aminteşte într‑un moment de rimbaldiană pierdere a vieţii (7 noiembrie 1977), sfătuindu‑l consolator: „Lasă, mamă, de la tine, că lumea e plină de amărâţi”. Sfat consolator? Mă înşel. E curată ideologie: aşa l‑a „îndoctrinat, de când mă ştiu, evlavioasa mea mamă”. Fie şi religioasă, dar ideologie. Chiar dacă una cu substrat moral. Iar asta lasă urme: a dărui, deloc pentru a dobândi. A ajuta, salvator sau cel puţin consolator. Sentimentalism moral trăit cu vulnerabilitate.

Mama îşi naşte fiul, unicul copil, când România abia intrase în Cel De‑al Doilea Război Mondial, fapt revelator psihologic pentru starea ulterioară mentală de depresivitate. La pierderea de vitalitate se adaugă păgubirea materială, într‑un regim politic de rapt violent. Un delator al soţului o prezentase ca „moşiereasă”. Lipsesc detaliile, dar sunt explicabile reveriile fiului, în postură de vânător şi moşier. Vânător a mai putut fi, chiar pe lângă nomenclatura judeţeană, moşier, nu.

Mama „doctrinară” este o mamă a facerii de bine, cu voinţă tare: „Mama, fire de haiduc, pozitivă în tot ce făcea” (1997). Haiduc nu trebuie nicidecum echivalat cu lotru, dimpotrivă, sensul e de luptător generos, chiar dezinteresat de sine, om al riscului, tip rarisim pe cam orice lume. Drum greu de dus oricum, iar urmaşul face o astfel de figură literară, e chiar ceea ce numeşte şi îşi însuşeşte prin „figura spiritului creator”. Face binele cine cunoaşte binele, îl descoperă mai cu seamă acolo unde el este ameninţat şi îndepărtat. Aplicată la viaţă, „doctrina” va fi extinsă prin fiu şi la artă. Într‑o îngăduinţă ţintită. A „lăsa” e îndemn la acţiune, iar nu derobare. „Amărâţii” sunt nedreptăţiţii, iar nu nejudecaţii.

În aceeaşi ascendenţă, e descoperit „un neam de femei aprige”. Termen nu lipsit, ca multe altele, de ambiguitate, poate negativ psihologic, dar sigur pozitiv moral.

E mama. Categorial, genul/ sexul e răsfrânt, dacă înţeleg „bine”, în oglindă misogin‑nietzscheană: „Femeile, spiritualizate în două împrejurări: când cântă într‑un cor şi când sunt acţionate de sucul gastric.” (13 februarie 1986) Să punem asta într‑o paranteză.

Cu tatăl, fiul are raporturi afective, să zicem, complicate ori mai curând complexe, în timp: „Alunecarea în bătrâneţe a tatălui. Biologia transformând sentimentele: azi o milă înciudată, disperată; abia ieri – admiraţie tandră; alaltăieri – consimţire ostilă, sub tensiunea fără ieşire a temperamentelor gemene.” (12 iunie 1977) Există aici o mişcare oscilatorie, nu departe de linia dintre punctul „evlaviei” şi cel al actului „aprig”.

Într‑o împrejurare, admiraţia vine dinspre tată spre fiul brav, adevărată odraslă de militar, şi încă unul, vedem curând, total dezonorat. „Tata, în spate, încântat. Ţine morţiş să mai vină cu mine, cât mai poate, la vânătoare.” (15 ianuarie 1978). Vânătorul, cel iscusit, e cel care nu e înfrânt în războiul vieţii, dacă vânătoarea este luptă, dincolo de orice raţiuni (supra)naturale. În bune condiţii, de (supra)vieţuire, de răspuns chiar înaintea ameninţării vieţii, vânătoarea şi războiul transcend moartea.

Nu‑i ştim, doar îi bănuim vârsta, aceea a „eliberării” prin pensionare, când prezentul continuă doar ca trecut, iar afară se mută cu totul înăuntru. Prefacerea e naturală. „E simptomatic că nu simte cine ştie ce atracţie pentru munte şi pentru călătorii în locuri necunoscute. Nu descoperă nimic, ci redescoperă nostalgic.” (23 sept. 1978). Viaţa s‑a tors, omul s‑a întors suferind pe ultimul aliniament al ei.

E rândul fiului să‑i fie însoţitor, unul sedus, într‑un fel chiar literar. „Intrat bine în vârsta istorisirilor, tata mă trage din ce în ce mai des spre copilăria lui, relatându‑mi întâmplări neobişnuite, dintr‑o lume de poveste, de nerecunoscut chiar astăzi. (s. m.)” (29‑30 oct. 1978) Tatăl face pandant cu autorul Istorii‑lor, Prietenul, şi acela un seducător, în viaţă ca şi în literatură, M. Ciobanu, într‑o relaţie, şi ea semnificativ „schiţată” (ceva mai dezvoltat totuşi), în „jurnal”.

Şi tatăl este, în felul lui, un „doctrinar”. „Ionel (fratele cel mic al tatălui, n. m.) e scriitorul, taică‑meu ideologul. (…) Taică‑meu chiar avea ceva de Don Quijote.” (29‑30 oct. 1978). Ce fel de doctrinar e tatăl, care mai avea patru fraţi, devine limpede: unul al iluziei, utopiei, închipuirii, neobişnuitului, stupefiantului. Atribute făţiş cultivate de meta‑literator.

Există o linie dincolo de care sacralizarea războiului, a oricărui război, nu e de trecut. Nu e prima oară când ea se întâmplă în rostirea unui profesionist, şi încă unul de marcă, al evlaviei. Andrei Scrima este cel auzit la radio, evident din străinătate, vorbind ilariant despre o „purificare prin război” (23 feb. 1977).

Serviciul militar în unităţi de la Vânju Mare şi Botoşani e contrariul celui regal, al tatălui, şi nu de acolo învaţă fiul a‑şi arăta, în scris, „vitejia”.

Căpitan în armata regală, rănit la întoarcerea armelor spre Germania nazistă, la încheierea marii conflagraţii, tatăl va fi încă o dată rănit (politic): turnat, calomniat şi hărţuit pentru „antisemitism notoriu şi (…) masacrarea evreilor în Ucraina”. Se întâmpla în timp ce urma cursuri „ECP”. Sigla îmi rămâne absconsă. Dar contextul motivează că ofiţerul exclus din armata română era atunci purtat de „vechile lui idealuri umaniste şi egalitariste şi speranţa naivă, împărtăşită de mulţi intelectuali, că noile vremuri vor aduce cu ele progresul şi democraţia”. Stânga chiar înghiţise şi dreapta! Istoria e plină de strâmbătăţi prefăcut drepte. Simulacrul ia faţa normalităţii, irealitatea prinde chip real. În cazul sortit tatălui e vorba nu de comedie, ci de dramă. Altfel, s‑ar spune că numai la limită am putea vorbi de o comedie dramatică. Dramaticul e suferinţă a conştiinţei morale, comicul – tratament extras din conştiinţa estetică. Fapt semnificativ pentru „destinul” amândurora, tată şi fiu.

Existase o legătură cu esteticul, artisticul, literarul, şi în cazul fostului ofiţer brutal degradat, nu doar profesional, dar şi social. El se încercase ca poet, unul (d)eliberat ideologic. Publicase versuri antisovietice în presa militară. Aflăm aceste fapte dintr‑o completare ulterioară, una dintre nu puţinele în carte, din 3 iunie 2011.

Păţit, precaut, tatăl l‑a convins pe fiu să nu rămână, cum era să se întâmple, în presa comunistă, unde tocmai îl adusese corector, la publicaţia (mono)ideologică, Lumea, profesorul de la Filologia bucureşteană G. Ivaşcu. Îndrăgitul, în amintire, Ivaşcu. (Punct comun cu binefăcătorul şi al lui N. Manolescu.) Absolventul vâlcean, pur vâlcean (Manolescu e şi sibian), visa ca‑n Trei surori de Cehov, „Oricum, în Bucureşti, în Bucureşti, în Bucureşti”. Părintele îi taie calea cea rea şi bine‑i face, avertizându‑l: „Vei face compromisuri, încât îţi va fi scârbă de tine. Nu ai suflet de ziarist. Şi nici spate. Te ştiu eu bine.” Dezacord aplanat, cu probabilă suferinţă, cu sigură evlavie filială pentru tatăl ajuns la munca inferioară, chiar „cu spatele”. Iată baza recunoştinţei sporite a fiului, unic, pentru părintele de la care a primit devreme „cam tot ce era esenţial în educaţia şi instrucţia mea”. Şi, în consecinţă, înţelegând că „eram cel ales să‑i răscumpăr umilinţele”. Ales: sortit şi totodată destinat, dar mai presus de tot, obligat, faţă de acela care „nu făcuse nimic, dar chiar nimic, în viaţă, fără să ia în calcul binele meu.” (Aceste rememorări sunt din mai 1986.) Obligat, pentru că tatăl fusese constrâns. De soartă. Dând acum fiului, marcat de neliniştea descendenţei, o şansă la destin. Nu era un părinte comun, care îşi „sacrifică” viaţa sperând ca urmaşul să‑i „răzbune” eşecurile vinovate şi, bineînţeles, nerecunoscute.

Dacă soarta e individuală, destinul e construit, din aproape în aproape (oameni, loc, timp), într‑un anume sens, în comun.

Pentru N. Manolescu, cel „prea grăbit şi prea sigur pe ce reprezintă” (17 noiembrie 1978), având (fiind chiar el un posibil?) „înger protector” (dec. 1978), apropiat în timp, Eugen Negrici, în Sesiunea de toamnă (Cartea Românească, 2015), va însemna o largă declaraţie de iubire în 27 noiembrie 2010. După cronica lui Manolescu la Expresivitatea involuntară, a fost nedumerit: „Multă vreme mi l‑am reprezentat ca pe un ins capricios şi nedrept”. Pentru curajul, atât cât a fost posibil, la Conferinţa Uniunii Scriitorilor, din 1981, a simţit admiraţie. După 1989, face saltul („m‑am alăturat lui”), dar încă‑l vede lipsit de „sentiment”, până când s‑au emoţionat până la lacrimi amândoi la un cântec în care J. Brel imploră să nu fie părăsit…

■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar

Marian Victor Buciu

Total 1 Votes
0

Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat in reviste numeroase cronici, studii si eseuri literare. Mentionam volumele: „Celalalt Arghezi. Eseu de poetica retorica a prozei”, 1995, „Breban. Eseu despre stratagemele supravietuirii narative”, 1996, „Ionesco. Eseu despre onto-retorica literaturii”, 1996, „E. M. Cioran – Despartirea continua a Autorului cel Rau. Eseu despre onto-retorica Textului cioranian”, 1996, „Onto-retorica lui I. L. Caragiale”, 1997, „Tepeneag. Intre onirism, textualism, postmodernism”, 1998, „Promptuar. Lecturi post-totalitare”, 2001, „Dieter Schlesak, un maestru german al evaziunii”, 2003, „Panorama literaturii romane din secolul XX”, vol. I, Poezia, 2003, „Zece prozatori exemplari. Perioada interbelica”, 2006. Autorul practica o hermeneutica personalizata – onto-retorica –, propunand un instrumentar conceptual propriu, de reorientare post-structuralista si post-deconstructionista, in traditia criticii europene, desfasurate riguros asupra fiintei si limbajului textelor literare. Prin aceasta, interpretul da curs unei dialectici interpretative, nuantata pana la detaliul si relatia infinitezimale, avand drept scop cunoasterea identitatii retorice si poetologice a operelor. Prin critica literara, incearca sa descopere o cunoastere „din urma”, lucida si patrunzatoare, analitica, sintetica, evaluativa (canonica, ierarhizatoare) a literaturii, in limite con-textuale concentrice, clar precizate, de la individual la categorial si universal.

La Editura Ideea Europeana a publicat „E. M. Cioran. Despartirea continua a Autorului cel Rau”, ed. a II-a, 2005, „Zece prozatori exemplari. Perioada interbelica”, 2006, „Zece prozatori exemplari. Perioada posbelica”, 2007.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button