Contemporanul » Modele » Sorin Lavric: Doi interbelici

Sorin Lavric: Doi interbelici

În preajma Centenarului Marii Uniri (1918-⁠⁠2018)
Mari scriitori români – criminali de război?!

Modele

„Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcini de patru ori milenare,
aceasta este mândria şi aceasta este puterea noastră.”
Nicolae Iorga, Enciclopedia României: originea, firea şi destinul neamului românesc.

Portretul unui intelectual se dezvăluie mai lesne prin comparaţie, punându-⁠l alături de o figură de acelaşi ştaif. E cazul lui Mircea Vulcănescu, căruia îi putem întocmi o fişă biografică prin asemuire cu Constantin Noica. Cei doi s-⁠au cunoscut în 1929, la o conferinţă a Asociaţiei Studenţilor Creştini Români, întâlnirea fiindu-⁠le mijlocită de Mihai Polihroniade, un amic comun amândurora. Vulcănescu, născut în 1904, era cu cinci ani mai în vârstă decât „Dinu“, cum îi spuneau amicii lui Noica. Primul era deja o vedetă, în vreme ce Noica nu făcea deloc valuri. Cauza stătea în discrepanţa de temperament. Mircea, sociabil şi exploziv, era mereu în ofensivă, copleşindu-⁠şi prietenii cu o avalanşă de asociaţii scânteietoare. Dinu, retractil, cu o ţinută discretă, atins de o modestie aproape spăşită, de parcă şi-⁠ar fi cerut iertare pentru detaliul de a fi existat, era cuminte şi onctuos.

Îi vom găsi împreună în multe împrejurări, începând cu gazetăria de dreapta, al cărei oficiu îl vor săvârşi amândoi în felurite publicaţii, de la „Axa“ până la „Ideea europeană“. Se vor apropia până într-⁠atât încât Mircea îi va fi naş de cununie lui Dinu la Sinaia în 1930, când Noica se va însura cu Wendy Muston, o englezoaică ai cărei părinţi făceau comerţ cu obiecte de menaj în România. Liantul dintre ei va fi nu numai lumea ideilor, dar mai cu seamă persoana lui Nae Ionescu, al cărui farmec le va inspira, după moartea profesorului, ideea înfiinţării unei asociaţii culturale purtându-⁠i numele, sub egida căreia să-⁠i fie publicate cursurile în cadrul revistei „Izvoare de filosofie“. Proiectul va fi dus la capăt de Noica după război, dar în absenţa lui Mircea, căruia apartenenţa la guvernul condus de mareşal avea să-⁠i fie fatidică. Va fi caterisit din viaţa publică şi, din 1946, va intra în hrubele închisorilor din ţară. Până atunci, pe Nae Ionescu cei doi aveau să-⁠l viziteze aproape săptămânal în ultimii doi ani de viaţă ai profesorului, la vila din Băneasa, unde mergeau să-⁠l asculte în cursul cinei. În timpul dictaturii regale (1938-⁠1940) profesorul nu numai că se afla sub interdicţie de semnătură, dar nici cursurile nu-⁠i mai era dat voie să le ţină.

Spre sfârşitul războiului, Noica găzduia la casa de vară din pădurea Andronache un soi de seminarii filosofice, unde Arşavir Acterian, Alexandru Dragomir şi Vulcănescu îşi ciocneau spiritele în cursul unor polemici aprinse. Discuţiile nu erau defel atinse de blândeţe curtenitoare, deseori ajungându-⁠se la altercaţii drastice, cum s-⁠a întâmplat în cursul dezbaterii privind relaţia dintre A şi non–A, când Mircea şi Dinu s-⁠au certat trei zile, polemica începând la Sinaia şi terminându-⁠se la casa Andronache. Fireşte cearta nu depăşea niciodată pragul unei controverse amicale, numai că discuţia atingea accente patetice. Beligeranţii nu glumeau, pentru ei cultura nu era loc de paradă, ci prilej de a arăta o seriozitate mergând până la încrâncenare. Pedagogic vorbind, Vulcănescu a fost pentru un timp asistentul lui Dimitrie Gusti, în schimb lui Noica, chiar dacă şi-⁠a dorit mereu o carieră universitară, destinul nu i-⁠a surâs.

Gândirea celor doi asculta de reguli cu totul diferite. Vulcănescu gândea arborescent, întinzându-⁠se pe mai multe direcţii, dădea multe citate, folosea autoritatea altor autori, în vreme ce Noica se înşuruba în temă, gândea fără referinţe şi nu dădea citate. Vulcănescu vroia să-⁠şi cucerească auditoriul, dorinţa de a epata furându-⁠i de sub ochi finalul. Nu ştia în cursul prelegerii unde va ajunge cu asociaţiile de idei. Noica, dimpotrivă, nu căuta să se impună, dar ştia de la început ce concluzii va trage. Vulcănescu era ipotetic şi dubitativ, Noica era implacabil şi imperativ. Primul era interogativ, fără idei fixe, al doilea era omul certitudinilor prestabilite. Unul cerceta fără convingeri iniţiale, celălalt desfăşura o panoplie de nuanţe verificate.

Social vorbind, o prăpastie i-⁠a separat pe cei doi. Vulcănescu a făcut carieră, Noica a avut oroare de aşa ceva. Unul a ajuns director general la Direcţia Vămilor, al doilea nu a depăşit rangul de bibliotecar. Prin decretul regal de pe 10 mai 1940, Vulcănescu a primit ordinul „Coroana României“ cu grad de ofiţer, pe când Noica a fost toată viaţa în afara onorurilor oficiale. Politic, amândoi au fost pe aceeaşi orbită: în februarie 1938, Mircea şi Dinu au votat împotriva Consituţiei „octroyate“ de Carol al II-⁠lea. Cum votul se făcea la vedere, represaliile nu au întârziat: Vulcănescu a fost silit să-⁠şi dea demisia din direcţia vămilor, iar lui Noica i s-⁠a refuzat paşaportul pentru Franţa. Până în 1938, simpatiile lor ideologice au coincis, casa lui Vulcănescu fiind deschisă liderilor legionari, de la Victor Vojen până la Zelea-⁠Codreanu. De altfel, Vulcănescu va apărea ca martor în procesul Nicadorilor în primăvarea lui 1934 (după asasinarea premierului I.G. Duca în decembrie 1933), pledând în favoarea legionarilor. Abdicarea regelui şi formarea statului naţional legionar îi va împinge pe cei doi prieteni pe alte făgaşe: în septembrie 1940, Vulcănescu, făcând parte din echipa de negociere a guvernului român, pleacă la Budapesta spre a stabili condiţiile de cedare a Ardealului, în vreme ce Noica devine redactor-⁠şef la ziarul „Bunavestire“. După înlăturarea legionarilor de la putere, Noica se retrage la Sinaia, în vila socrilor, iar Vulcănescu îşi începe munca de subsecretar de stat la Finanţe. Se vor vedea ultima oară în Bucureşti, în 1946, cu puţine zile înainte ca Vulcănescu să fie închis la Uranus.

Sub aspect fizic, cu greu poţi găsi doi oameni mai diferiţi: Mircea era planturos până la obezitate, dornic de viaţă, copios de gurmand, ba chiar plezirist. Dinu era uscăţiv, de-⁠a dreptul gracil, cu înclinaţii ascetice. Mircea curios de toate, avea o natură de „afierosit“, risipindu-⁠se într-⁠o puzderie de activităţi (traduceri, conferinţe, articole, seri dansante, jocuri mondene), Dinu era meticulos şi anahoret, zgârcit cu timpul pe care şi-⁠l petrecea cu semenii. Culmea e că pleziristul era cel cu vână creştină, în timp ce Noica, lipsit de sensibilitate religioasă, nu se topea de dragul lui Hristos. Peste ani, într-⁠o scrisoare pe care Horia Stamatu avea să i-⁠o trimită la Freiburg lui Paul Miron, poetul îl numea pe Dinu Noica drept un „naţionalist fără Dumnezeu“. Chiar aşa era Noica, un autohton cu reazem în limbă, dar fără proptea în transcendent.

Se subînţelege că nimic nu-⁠l recomanda pe Vulcănescu pentru moartea martirică de care va avea parte. Dinu Noica, deşi rămas de timpuriu fără un rinichi, în urma tuberculozei renale pe care o contractase în tinereţe, va trăi mult şi va muri pe un pat curat de spital la Sibiu. Vulcănescu, tot bolnav de tuberculoză, va muri ca o peripsema mundi, ca o lepădătură criminală aruncată pe o brancardă sordidă la infirmeria din Aiud. Suferea de caşexie şi de miocardită acută. Noica va fi înmormântat într-⁠un cadru mirific, pe un platou împrejmuit cu brazi, în apropierea unui schit din lemn. Celălalt va fi aruncat ca un gunoi într-⁠o groapă comună, la Râpa Robilor, fără a primi umbra simbolică a vreunei cruci.

Sub unghi cultural, Dinu Noica a avut obsesia operei, făcându-⁠şi din publicarea cărţilor un ţel obligatoriu, pentru a cărui atingere nici o concesie nu era îngăduită. Vulcănescu nu a trăit cu superstiţia operei, dovadă că în timpul vieţii, în afara Dimensiunii româneşti a existenţei, o carte încropită din fragmente şi conferinţe ţinute la Ateneu sau la sala Dalles, pe celălalte titluri le-⁠a publicat din obligaţie profesională, tomuri seci, de sociologie şi economie, până într-⁠atât de fade că nu le poţi aşeza în categoria operei cu bătaie umanistă. Restul cărţilor i-⁠au apărut după moarte, precum gazetăria culeasă de Marin Diaconu sau mărturia Nae Ionescu aşa cum l-⁠am cunoscut.

Retrospectiv, destinul amândurora a fost frânt: închisoare sfârşind cu moartea în cazul lui Vulcănescu, închisoare urmată de excludere socială în cazul lui Noica. Şi totuşi, fiecare s-⁠a împlinit în chip propriu: Noica prin operă, Vulcănescu prin moarte. Unul s-⁠a impus filosofic în tiparul culturii latice, celălalt şi-⁠a întocmit capodopera în matca sacrificiului pentru aproapele.

Cine l-⁠a întrecut pe cine? Întrebarea e ineptă: fiecare se cere a fi judecat după acea parte a spiritului în care a excelat. Dinu Noica a fost un posedat al conceptelor subtile, adică un filosof, Mircea Vulcănescu a fost un smintit al morţii hristice, adică un creştin. A-⁠i supune aceloraşi criterii de judecată înseamnă a-⁠i mutila. Să-⁠i lăsăm atunci în forma nudă a măreţiei lor idiopatice.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest