Se spune că banii fac lumea să se rotească. În ciuda acestui fapt, banii sunt remarcabili de absenţi în literatura contemporană. Cum se face că…? La urma urmei, trăim într‑un timp care a devenit îndatorat într‑un mod care nu are nicio paralelă în istoria lumii. Unde sunt autorii timpului nostru care, precum Flaubert, Balzac, Austen, Bulgakov sau Dostoievski din secolul al XIX‑lea, descriu importanţa centrală a banilor în viaţa umană?
Odată cu globalizarea şi mişcările imprevizibile ale preţurilor pieţei financiare nu mai suntem la fel de responsabili pentru acţiunile noastre financiare. Nu ştim niciodată cine ia deciziile financiare reale peste capul nostru. Sau…? Tocmai această iluzie a rătăcirii pieţei financiare este ceea ce înfăţişează debutantul Agri Ismaïl în Hyper, un roman labirintic, povestit cu pricepere, în care lumea este o scenă pentru păpuşarii mai mult sau mai puţin vizibili ai timpului nostru: rechinii de la bursa internaţională, bănci, algoritmi.
Este de multe ori un vis paranoic, deşi autorul împinge constant paranoia. În centru se află o familie kurdă migrantă care pribegeşte prin Orientul Mijlociu. Tot ceea ce deţine familia s‑a transformat în câteva bancnote mototolite într‑un buzunar, dar au visuri mari pentru viitor. Mama împovărează copiii cu planuri grandioase şi, de asemenea, în cele din urmă reuşesc în cele mai creative moduri. Dar în curând vine anul 2008 şi prăbuşirea bursei internaţionale cu falimentul Lehman Brothers, descris cu o precizie aproape apocaliptică.
Uneori devin confuză din cauza salturilor în timp şi a personajelor care vorbesc unul în gura altuia, undeva la mijloc între o carte de Salman Rushdie şi un film înfiorător al rechinilor de la bursă. Cel mai simpatic este tatăl, Rafik, care de obicei citeşte cu voce tare din Capitalul lui Marx de parcă ar fi fost poezie de dragoste pentru adolescenţi. Cartea conţine relatări pline de umor despre finanţatori, anarhişti, escroci, eco‑activişti, cam girls şi indivizi murdari ce distrug pentru turiştii care caută imaginea perfectă a unui centru spectaculos al Dubaiului. Conţine şi reflecţii despre teoreticienii conspiraţiei, care cred că o persoană ca Bush, care nici măcar nu ar putea înghiţi un covrig, ar putea organiza un atac terorist pentru a răsturna Turnurile Gemene.
În cele din urmă, datoria, nu banii, este liantul social care îi leagă pe toţi. Datoria simbolică faţă de cei care îşi dau viaţa pentru idealuri mai înalte şi uneori chiar o pierd în acest proces. După ce am închis cartea, cred că doar cei care recunosc că sunt datori unul faţă de celălalt, în timp şi spaţiu, pot lupta războaie şi conflicte pe termen lung. Banii pot fi fictivi, dar datoria faţă de aproapele nostru este întotdeauna reală. Să sperăm că nu ne vom achita niciodată. Atunci de ce este economia atât de invizibilă în literatura contemporană? Economistul Thomas Piketty crede că acest lucru se datorează faptului că inflaţia care a venit odată cu secolul al XX‑lea a făcut ca preţurile şi valorile să se schimbe prea repede şi că apoi autorii, în nebunia lor pentru atemporalitate, au sărit peste preţuri.
Agri Ismaïl nu suferă de nicio fobie de bani, dimpotrivă. Să sperăm că va continua această saga de familie pasionantă, deşi cam vorbăreaţă şi dezordonată, pentru că mi‑ar fi plăcut să citesc despre economiile alternative ale vremurilor noastre precum bitcoin şi rolul important pe care îl joacă în mişcările sociale şi, mai presus de toate, problema datoriei.
Arta dificilă a gândirii libere
Carin Franzén, Gândirea liberă, libertine feminine şi un alt umanism, Editura Glänta, Göteborg, 2023; în librării din 29 septembrie 2023. Carin Franzén este profesor de literatură la Universitatea din Stockholm. La Carin Franzén gândirea devine o aventură plină de pasiune, care implică atât jocul cu măşti, cât şi lăsarea măştii să cadă. În Gândirea liberă, ea ne îndeamnă prin libertinele ei feminine nu doar să descoperim animalul, tiranul sau abisul din noi, ci şi să gândim liber.
Cum gândeşti liber? E poate cea mai importantă întrebare pe care ne‑o putem pune. Foarte puţini merg serios până la capăt cu această întrebare. Iluzia că gândim liber şi corect e poate cea mai puternică trăsătură a omului. Dar uneori se întâmplă ca gânditorul ocazional să ia în serios gândirea şi mecanismele ei incontrolabile, angajându‑se în „anamneză” – reminiscenţa cunoaşterii reprimate – prin psihanaliză, printr‑o excavare intelectuală a curentelor inconştiente de idei ale unei epoci.
O persoană care s‑a dedicat acestui subiect, ba chiar s‑a angajat şi la mult mai mult, este filosoful Carin Franzén. În Freethinking, female libertines, another humanism, abia apărută la Editura Glänta din Suedia, scriitoarea poartă cititorul într‑o anamneză uluitoare prin curentele subterane ale tradiţiei umaniste, mai exact libertinismul, care în secolul al XVII‑lea reprezenta liber‑gândirea sexuală şi intelectuală. Uneori aceste mişcări de gândire se suprapuneau, alteori nu. Libertinus vine din latină – „sclav eliberat” – şi era un termen calvinist de ocară pentru oamenii care s‑au abătut de la doctrina creştină. Franzén încearcă să salveze libertinismul din mormanul de gunoi al istoriei.
În loc să se concentreze asupra marchizului de Sade, Casanova şi Don Juan, care, odată cu condamnarea de către valul Metoo a abuzurilor sexuale, nu mai sunt văzuţi ca nişte eroi, ea intră în cultura salonului din anii 1600, care a pregătit Iluminismul şi Revoluţia Franceză. Franzén analizează cum femeile filosofi, poeţi şi artişti ai vieţii s‑au dedicat unei arte a libertăţii mult mai rafinate şi mai greu de atins: arta de a gândi împotriva curentului, adunând cei mai străluciţi intelectuali ai vremii în jurul lor şi doborând înfumurarea omului. Întâlnim libere gânditoare spectaculoase, care au subminat convenţiile sociale ale vremii cu o critică post‑umanistă a raţiunii avant la lettre: Margareta de Navarra, Regina Kristina a Suediei, Anne de Lenclos şi Antoinette Deshoulières; era fiica lui Gustav II Adolf, care a luptat victorios împotriva catolicilor germani. Ea a abdicat, s‑a convertit la catolicism.
Aceste femei neînfricate au încercat să creeze alte relaţii între animale, plante şi oameni, au avut o atitudine mai umilă faţă de „imperfecţiunea” umană, mai degrabă decât „ignoranţa” pe care Montaigne avea să şi‑o facă semnătură, au permis unei diversităţi de opinii să vorbească şi au criticat moralismul cu umor şi cu căldură. Referitor la critica puterii, Anne de Lenclos credea că în jocuri şi amuzamente toţi suntem egali. Franzén îşi creează propriul salon cu aceste femei, lăsând‑o pe fiecare să vorbească prin analize şi citate îndrăzneţe, care o feresc să nu sune prea mult ca o proiecţie personală prea speculativă. Unul dintre citatele mele preferate este „Învingem pasiunile doar când sunt slabe” al Reginei Kristina.
Gândirea lui Franzén devine, la femeile pe care le examinează şi la ea însăşi, o aventură plină de pasiune, ce implică atât jocul cu măşti, cât şi lăsarea măştii să cadă. „Când l‑ai eliberat pe om de măştile lui, cum şi unde te opreşti?” s‑a întrebat filosoful Roland Barthes. Franzén răspunde că regina Kristina s‑a oprit la Dumnezeu. Un alt capăt este abisul care se deschide în noi, iar cartea lui Franzén e plină de abisuri şi aporii uluitoare.
Eu însămi sufăr de o anamneză închizând cartea. Când studiam literatura franceză la Universitatea din Göteborg, am dat de o veche poveste satirică din secolul al XVII‑lea, al cărei autor sau titlu, din păcate, nu mi‑l amintesc (cei ce recunoaşteţi povestea, vă rog să mă contactaţi), care vorbeşte despre un regat ce era locuit de maimuţe, dar unde toate credeau că erau oameni. Într‑o zi, una dintre maimuţe dă peste o oglindă şi descoperă că este maimuţă. Apoi aruncă oglinda prinţului în stare de şoc, ceea ce mă duce cu gândul la o altă snoavă. Un om într‑un spital de boli psihice se plânge: „Aici toată lumea se crede Napoleon, deşi există o singură persoană care este Napoleon şi anume acela sunt eu”.
Foucault a susţinut că lectura textelor din trecut oferă nu doar o critică a noastră, ci şi un stimulent pentru schimbare. Din perspectiva puterii critice a lui Foucault, cartea lui Franzén nu este doar o reflecţie asupra timpului care a trecut, ci şi o invitaţie la crearea unei noi ordini sociale. Poate sună retoric, şi chiar este, dar aşa cum scrie Catherine Malabou, unul dintre scutierii intelectuali ai lui Franzén: „A fi critic înseamnă a avea capacitatea de a te inventa, de a‑ţi da propria formă”. Franzén ne invită nu doar să descoperim fiara, tiranul sau abisul din noi, ci şi să ne reinventăm, da, să gândim pur şi simplu liber.
■ Scriitoare, psihanalist şi redactor‑şef la Paletten Art Journal
Sînziana Ravini
