Contemporanul » Lecturi » Act tulbure de narcisism (I)

Act tulbure de narcisism (I)

Lucian Vasiliu, în 1985, îl asocia cu stirpea poeţilor „alchimişti” şi „experimentalişti”, iar Laurenţiu Ulici, tot atunci, îl aşeza între Marius Robescu şi Matei Vişniec, „între nostalgia romantică şi reveria glacială”, „într-⁠o ambianţă de transparent şi obscur”.

Evident că titlul ales e o replică de semn întors la celebrul act clar de narcisism al lui Ion Barbu. Un clinamen, totodată, în sens lucreţian şi postmodern, dacă am lua ca reper filosofia repetiţiei şi diferenţei a lui Gilles Deleuze şi a altora. Trimiterea se face către un poet de „margine”, Corneliu Ostahie, care-⁠şi intitulează, nu întâmplător, cea mai recentă antologie Clinamen (Colecţia „Opera omnia”, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2013). L-⁠am numit „poet de margine” pe Corneliu Ostahie nu fiindcă despre el n-⁠ar fi scris critici şi scriitori importanţi. În secţiunea de „repere critice” a antologiei găsim texte semnate de Alex. Ştefănescu, Ioan Adam, Liviu Antonesei, M.N. Rusu, Cezar Ivănescu, Constantin Sorescu, Victor Atanasiu, Mihai Coman, Al. Călinescu, Lucian Vasiliu, Laurenţiu Ulici, Constantin Crişan, Traian T. Coşovei, Eugen Barbu, Ioan Lascu, Valeriu Bârgău, Aureliu Goci, Florentin Popescu, Paul Dugneanu ş.a. Din opiniile lor, reiese, cu argumente estetice şi impresioniste, prezenţa unui mare poet: „o forţă imagistică neobişnuită” (Constantin Sorescu), „unul dintre cei mai puternici poeţi ai generaţiei sale” (Victor Atanasiu), „o forţă a expresiei ieşită din comun” (Mihai Coman), „frazarea este amplă, iar oratorul – impecabil” (Ioan Lascu), unul dintre „cei mai temeinici poeţi încă tineri” (Valeriu Bârgău), „autor de mare rafinament imagistic”, „capabil de profunde meditaţii asupra realului” (Ioan Iacob), poet „mărturisitor, de mare gravitate, un fin ascultător al propriei interiorităţi” (Aureliu Goci), „poet original, unul dintre cei mai semnificativi ai generaţiei sale” (Paul Dugneanu) etc.

Cu toate acestea, remarcă Florentin Popescu, în cronica la antologia Muzeu straniu, apărută în 2011, la Editura Dacia XXI de la Cluj-⁠Napoca, numele lui Corneliu Ostahie nu e de găsit, nici în O istorie a literaturii române de latheodor-codreanu-SAM_2972 origini până în prezent (2006, ediţie definitivă) a lui Ion Rotaru (cu atât mai puţin în Istoria critică a literaturii române, de Nicolae Manolescu), dar nici în principalele dicţionare literare: de la Dicţionarul general al literaturii române (editat de Academia Română) până la Dicţionarul biografic al literaturii române al lui Aurel Sasu. Cel puţin, Dumitru Micu, ştiind de existenţa lui Corneliu Ostahie, recunoaşte că nu-⁠i cunoaşte opera, ca şi pe a altora, incluzându-⁠l într-⁠o listă de nume. (Istoria literaturii române de la creaţia populară la post­modernism, 2000, p. 432). Marian Popa, în schimb, ca un istoric literar care se respectă, îi dedică jumătate de coloană în monumentala Istoria literaturii române de azi pe mâine (ediţia a II-⁠a, 2009, II, p. 568), inclu­zân­du-⁠l în capitolul despre postmodernişti: Optzeciştii.

Într-⁠adevăr, prin naştere (19 septembrie 1951) şi prin debut în volum (după prezenţa în caseta Zece poeţi tineri, Editura Junimea, Iaşi, 1976, publică volumul Recif, în 1980), devenind asimilabil generaţiei ’80, cum îl şi recunosc mulţi dintre comentatorii săi. În realitate, Corneliu Ostahie n-⁠a urmat niciodată clişeele stilistice ale postmodernismului, singularizân­du-⁠se şi izolându-⁠se pe o altă cale poetică, scriind puţin, comparativ cu textualiştii, aproape încheindu-⁠şi opera până în 1989 (tocmai în momentul când aceştia se aflau în plină glorie, având puterea în cultură şi în politică!), după care şi-⁠a canalizat energiile către opera de critică plastică, profesată şi înainte. Să fie principala cauză a ignorării poetului, după 1989? Foarte probabil, dar nu e numai atât.

În total, a publicat cinci cărţi de poezie: Balans (Editura Junimea, 1976, în casetă), Recif (1980), Experienţe pe suflet viu (1983), Existenţa de probă (1985), Ochii corbului Poe (1989, toate patru la Editura Eminescu din Bucureşti). Antologiile din ultimii ani adună, practic, opera omnia, cum sună numele colecţiei de la Tipo Moldova. Văzându-⁠i exigenţele estetice, nu cred că dl Ostahie a avut de eliminat prea multe texte în antologia finală, Clinamen remarcându-⁠se printr-⁠o unitate stilistică şi valorică remarcabilă, încât antologia lui nu este o simplă colecţie de texte, ci o Carte. Probabil de aceea nici nu ţine să specifice anii de apariţie a volumelor din care antologhează, titlurile devenind părţi ale noii construcţii arhitectonice.

Dacă înainte de 1989 apartenenţa lui Corneliu Ostahie la postmodernism a fost pusă la îndoială doar sporadic, abia cronicile la antologiile din ultimii ani au constatat, decisiv, singularitatea în sânul generaţiei. În 1986, Eugen Barbu observa că volumul Recif din 1980 era „foarte departe de poezia derizoriului, a insignifiantului, a efemerului, a penibilului, a parabolei etc.” În 1983, Victor Atanasiu îl vedea coborând din „direcţia lirismului substanţial”, iar Al. Călinescu, un an mai târziu, îi punea metatextualitatea în filiera Leonid Dimov şi Mircea Ivănescu. Lucian Vasiliu, în 1985, îl asocia cu stirpea poeţilor „alchimişti” şi „experimentalişti”, iar Laurenţiu Ulici, tot atunci, îl aşeza între Marius Robescu şi Matei Vişniec, „între nostalgia romantică şi reveria glacială”, „într-⁠o ambianţă de transparent şi obscur”. În 1987, Valeriu Bârgău îi sublinia şi el „singurătatea” între confraţii de generaţie: „în poezia acestui autor nu întâlneşti nimic din atmosfera colocvială a majorităţii confraţilor săi”, profeţind că „poezia pe care o scrie aparţine viitoarei istorii a literaturii”. Aşadar, unei etape post-⁠postmoderniste, ca să utilizez un termen survenit după ce postmodernismul a dat semne de oboseală, pregătindu-⁠şi ieşirea din istorie. Aureliu Goci, în 2012, opta pentru fidelitatea lui Ostahie faţă de „un concept etern de poezie, reactivat în toate epocile de scriitorii adevăraţi”, mai apropiat de „misterul şi mitologiile iniţiatice”, „la modul expresionist”, nepunând „nicio miză pe spiritul ludic, nici pe afilierile la diferite grupuri de avangardă”. Recurgând la depistarea de afinităţi, nici Florentin Popescu nu le-⁠a putut găsi în rândul optzeciştilor, ci, mai degrabă, declarându-⁠l confin unui Ştefan Aug. Doinaş, în descendenţa lui Lucian Blaga, afinităţile expresioniste blagiene fiind invocate şi de Paul Dugneanu, în sensul unei poetici a ontosului, cu „sonorităţi din Emil Botta”.

După această scurtă incursiune în receptarea „generaţionistă” a lui Corneliu Ostahie, să vedem dacă autorul trece proba anticipată de Valeriu Bârgău, dacă poezia rezistă în contextul transmodernităţii, ca pariu poetic şi existenţial care l-⁠a determinat să abandoneze poezia la 38 de ani, dăruindu-⁠se criticii plastice. Revenirea în poezie cu cele două antologii este semn că d-⁠l Ostahie şi-⁠a autoevaluat creaţia de tinereţe, „reomologând-⁠o”. Această creaţie aparţine exclusiv perioadei comuniste, ca autentică formă de rezistenţă spirituală comparativ cu textualizarea şi ludicul simulacrelor care au avut succes în anii „epocii de aur”. Este grăitor că d-⁠lui Ostahie nici nu i-⁠a trecut prin gând să se revendice de la vreo „disidenţă autocronică” (precum i-⁠ar spune Paul Goma). El a ales tăcerea. Ce avusese de spus spusese până în 1989. A lăsat restul pe seama criticilor şi istoricilor literari, care nu prea l-⁠au observat. Un Marian Popa, înglobându-⁠l în sânul generaţiei ’80, depistează cu greu argumente: „intimist fiziologizând în sfera spiritului, probează reverii şi nelinişti câteodată împovărătoare, dar nu insuportabile; este indecis. Obscurizează, ocolind banalul”. Întâlneşte şi „cochetării” cu textualizarea, însă „Disolut, rilkeean, caută efectele sincerităţii cantitative”, „un mistic precoce”. Cuvântul-⁠cheie în „diagnosticul” criticului este obscurizează. Ceea ce vine pe urmele altora care au vorbit de clarobscur „ambianţă de transparenţă şi obscur, cu fineţe dozate” (Laurenţiu Ulici), de mister, de „mitologii iniţiatice” (Aureliu Goci), de „o metafizică a increatului, o plutire în incertitudine fiinţială” (Lucian Vasiliu), de „schimbarea rapidă de planuri, pe aglomerarea de imagini disparate” (Al. Călinescu).

Obscurizarea este trăsătura dominantă a imaginarului ostahian. L-⁠am putea plasa, de aceea, în zona stilistică a ermetismului lui Ion Barbu, minus dimensiunea canonică a acestuia prin care se arată paradoxul actului clar de narcisism. Corneliu Ostahie pare să revină la ermetismul de tip filologic al lui Mallarmé şi Valéry (Eugen Barbu, nu întâmplător, repera „o ţinută valéryană” în cantabilitatea versului său), ermetism filologic de care a ţinut să se delimiteze, tranşant, Ion Barbu. De aceea, am putea numi poetica lui Corneliu Ostahie act tulbur/obscur de narcisism, la antipodul celui barbian. Aceasta e prima mişcare clinamenică a scriitorului, constatată de el în finalizarea Cărţii, de vreme ce a ales titlul Clinamen, echivalent cu Jocul secund barbian. A evitat, astfel, să devină un simplu epigon al lui Ion Barbu, ascunzându-⁠şi bine intenţiile, de vreme ce criticii n-⁠au băgat de seamă barbianismul său care e de semn întors.

Sunt însă câteva semne comune la cei doi: ca tipuri antropologice de percepere a lumii (Gilbert Durand vorbea de structuri antropologice ale imaginarului), ambii sunt nişte vizuali, nişte geometri. Unul având vocaţia primă în geometrie/ matematică, celălalt în gustul pentru artele plastice. De aceea, părăsind poezia Ion Barbu s-⁠a desăvârşit vocaţional în matematică (Dan Barbi­lian), pe când Corneliu Ostahie s-⁠a „refugiat” în critica artelor plastice, fiecare după puterea propriului spirit, după capacitatea de încercare, cum ar spune Eminescu. (Comparaţia propusă nu are implicaţii axiologice, ci doar structurale). Urmarea: ambii poeţi îşi trag servele imaginarului din arhetipul mitic al lui Narcis. Aici intervine fenomenul numit de Lucreţiu clinamen, care explică cum e posibil ceva nou, o repetiţie cu diferenţă.

Clinamenul este echivalent cu o abatere, o alunecare din modelul arhetipal, care deschide calea creaţiei, a diversităţii lumii. Fără această abatere, spune Lucreţiu, în De rerum natura, atomii ar încremeni în „narcisismul lor”, ar cădea în ei înşişi, nemaicombi­nându-⁠se cu alţii. Ideea aceasta ar fi rămas necunoscută Europei medievale, atrage atenţia Stephen Greenblatt, până în anul 1417, când secretarul pontifical Poggio Bracciolini a descoperit, întâmplător, manuscrisul poemului lucreţian, considerat pierdut sau distrus. Restituirea cărţii lui Lucreţiu ar fi generat Renaşterea (vezi Stephen Greenblatt, Clinamen. Cum a început Renaşterea, trad. de Adelina Avramescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014), având o mare influenţă asupra lui Machiavelli, Giordano Bruno, Galileo Galilei, Montaigne, inflenţa perpetuându-⁠se până la Darwin, Freud, Einstein, Derrida. Conceptul de abatere a intrat în arsenalul poeticii structuraliste moderne, de regăsit şi la teoreticianul canonului occidental, Harold Bloom, care foloseşte termenul de clinamen spre a defini tendinţa scriitorilor de a se „abate” de la influenţa predecesorilor, refuzând, eminescian, epigonis­mul, prin aşa-⁠numita anxietate de influenţă.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest