Contemporanul » Lecturi » Mircea Platon: Introducere la ctitorii de țară

Mircea Platon: Introducere la ctitorii de țară

Avanpremieră editorială
Mircea Platon, Elitele şi conştiinţa naţională,
Editura Contemporanul, 2017

România are tot ce îi trebuie pentru a fi o naţiune bine întocmită. Doar că firele sunt conectate greşit. E ca şi cum ai avea o moară de vânt pe care ai băga-⁠o sub apă, aşteptând apoi să-⁠ţi alimenteze cu energie o fabrică de conserve în care tu ai vrea să fabrici ciorapi. Potenţialul României e ignorat şi risipit din cauză că subansamblele României sunt conectate anapoda de o pseudo-⁠elită care nu înţelege să ajute la structurarea personalităţii naţionale a românilor. Şi această structurare începe de la buna noastră aşezare în raport cu potenţialul identitar, cultural şi modelator de acţiune pe care ni l-⁠au lăsat strămoşii.

Nu e zi lăsată de la Dumnezeu în care să nu aud rostită, cu lehamite şi ridicări din umeri, formula „aşa sunt românii…”: „leneşi”, „hoţi”, „neserioşi”, „murdari”, „buni de nimic”. Formula pare a fi devenit un soi de Crez etnologic pe care îl rostesc, într-⁠un glas, în genunchi şi cu faţa către Apus, şi şoferii de taxi, şi intelectualii de portbagaj. În genere, cu cât un om e însufleţit de mai puţine idei sau principii, cu cât tinde mai mult către nimicul moral şi/sau intelectual, cu atât e mai zgmotos în a afirma că românii, că toţi ceilalţi români în afară de el şi de cimotia şi cumetrii lui, nu sunt buni de nimic. Mârlănimea genuină şi cea intelectuală (adică cea la puterea a doua) par a avea nevoie, pentru a se menţine în viaţă, de adrenalina pompată în inima lor de muşama de veşnica forfecare a propriului popor.

Paradoxal, pe vremea când marea majoritate a românilor trăiau în case de chirpici şi se rugau în biserici de lemn demontabile (şase ţărani demontau în trei ore bisericuţa-⁠Lego pentru a fugi cu ea în vreo poiană de la munte, acolo unde nu puteau sui tătarii), în vremurile în care boierilor şi ţăranilor li se tăiau nasurile, li se ardeau bisericile, li se răpeau copiii şi erau jupuiţi sau afumaţi de vii, tenorul discursului public al acelor vremuri – aşa cum ne apare el din cronici sau documente, din însemnări de pe cărţi şi din fresce – pare a fi fost mai degrabă unul al volniciei. Sigur, sentimentul biblic al ontologicei „zădărnicii a zădărniciilor” şi cel politic al omului „sub vremuri” împiedicau anumite entuziasme. Dar gândul nu se pierdea în întunericul zădărniciei, ci străpungea până la limanul învierii1, îndemnând la smerenie activă, la lepădare de zădărnicii, la acţiune pe direcţii esenţiale, deci la recunoaşterea – adică implicit la identificarea – liniilor de continuitate ale existenţei omului şi neamului său. Sentimentul Ecleziastic al zădărniciei cerea omului să acţioneze în concert cu strămoşii şi cu Dumnezeu. Într-⁠o lume a tuturor şubrezeniilor – dacă nu veneau turcii sau tătatrii să-⁠ţi dea foc la casă, conac, sat sau recolte, dacă nu fugeai la leşi, austrieci sau cazaci, atunci venea ciuma sau norul de lăcuste –, ordinea ciclică a naturii, continuităţile de clan şi tradiţia sau pomenirea liturgică asigurau un sistem de repere existenţiale care îndemnau la acţiune prudentă, dar constantă pe câteva direcţii esenţiale.

Abia de când s-⁠au aciuat în blocuri de beton, abia de când îşi fac veacul prin aparent definitivele cuşti mamut al mallurilor, acolo unde se revarsă infinitul lucrurilor de prisos, abia de când s-⁠au instalat mai confortabil între cadrele ne-⁠naturale ale „imperiului de piaţă/de consum” euro-⁠atlantic, par unii români a se fi abandonat complet defetismului. Dacă ciclul reînnoirii naturii – cu frunza care cade pentru a lăsa copacii să înmugurească primăvara următoare, cu iarba care se trece pentru a da din nou colţ la anul – obişnuia românul şi cu un orizont al speranţei naturale, sugerându-⁠i un ciclu al renaşterilor istoric-⁠naturale (pe lângă cele întru Duh), rafturile coşciug ale mallurilor, cu marfa lor de plastic în veşnic ambuteiaj, par a sugera o stază generalizată şi a induce sentimentul că nu putem stăvili – oricât l-⁠am cumpăra pentru a-⁠l consuma şi astfel a-⁠l face să dispară – mâlul morţii consumeriste care se revarsă înspre noi. Faţă cu această deşertificare lentă a universului nostru interior şi exterior, nu putem să ne simţim decât înfrânţi, buni de nimic, incapabili de rezistenţă.

Şi asta pentru că nu mai ştim cum putem structura realitatea noastră interioară şi exterioară, pentru că nu mai înţelegem cum anume realitatea interioară poate deveni şi realitate exterioară – prin faptă – şi cum realitatea exterioară poate deveni realitate interioară – prin gând. Trăim pradă simulacrelor haotice din jurul nostru; care devin „noi”, un „noi” instinctual. Acest lucru se întâmplă pentru că aşteptăm ca lumea simulacrelor din jurul nostru să se ordoneze de la sine. Dar dacă natura are un mod intrinsec de a se ordona, „Piaţa” nu are. „Piaţa” nu are un ADN, nu are principii structurante.

A aştepta ca românii lăsaţi pradă acestui nou stil de viaţă să se structureze de la sine e fie un semn de naivitate, fie unul de ticăloşie, atâta vreme cât România a ajuns să fie împânzită de reţele organizate şi finanţate de sus în jos, de la diversele centre imperiale înspre periferiile coloniale, reţele care acţionează pentru a rescrie întreaga societate românească. În genere, dar mai ales în acest context, societatea românească trebuie reaşezată pe liniile ei de forţă de sus în jos. A aştepta ca noua „emigraţie interioară”, vagranţii debusolaţi care cutreieră preriile pârjolite de aer condiţionat ale mallurilor din dorinţa de a se simţi „civilizaţi” sau „vestici”, să se organizeze de la sine, să devină altceva decât „români leneşi, neserioşi, hoţi ş.a.m.d.” e o iluzie malignă. Reţeaua de ONG-⁠uri, păienjenişul de edituri, reviste, websituri, posturi de radio şi de TV, instituţii, institute şi „experţi” în varii domenii (de la nutriţie, la educaţie) care acţionează la toate nivelele şi uneori pe bani publici pentru a rescrie naţiunea română ca şi turmă de consumatori/forţă de muncă subalternă trebuie să îşi găsească o contrapondere nu doar în rezistenţa pasivă a unor români, ci în structuri instituţionale – de la reviste şi bănci, la canale mediatice, investiţii publice şi institute de cercetare – care să ajute la re-⁠articu­larea sau verticalizarea conştiinţei naţionale a românilor. Conştiinţă care nu se poate structura de jos în sus şi care, pentru ca românii să revină de la stadiul de „naţionalitate genetică”, amorf-pasivă, la cel de „personalitate naţională”, are nevoie de împreună-⁠lucrarea elitelor naţionale cu poporul.

Singurele Românii „de succes”, în care s-⁠a trăit mai bine, mai cu rost, care au devenit deci obiectul nostalgiilor, sunt cele în care a predominat sentimentul naţional: de la România boieresc-⁠monarhică a anilor 1859-⁠1947, la scurtul interludiu al dezgheţului „naţional-⁠comunist” de la cumpăna anilor 1960-⁠1970. Infrastructura instituţională şi efervescenţa culturală ale acestor două epoci nu îşi au corespondent în România post-⁠decembristă.

Am lucrat la studiile cuprinse în această carte încercând să ofer exemple ale modului în care elitele României vechi, de până la 1948, s-⁠au implicat în procesul de articulare a personalităţii naţionale. Am încercat să restitui segmente de ADN cultural românesc pentru a atrage atenţia asupra imenselor resurse pe care le ignorăm, deşi ar putea juca rolul apei vii astăzi, când bătălia cu diverşii zmei cu dronă ne-⁠a cam ostenit. Avem un trecut, o moştenire culturală pe care o ignorăm. Şi avem moduri de acţiune, modele de edificare a naţiunii române pe care le ignorăm. Le ignorăm şi pentru că personalitatea noastră naţională a fost descompusă de acizii consumerismului şi ideologiilor vestice, şi pentru că deşertul interior produs de aceste ideologii şi obişnuinţe de viaţă-⁠consum cer asumarea de măşti şi false identităţi. Când nu mai ştii cine eşti pentru că nu mai ştii cine ţi-⁠au fost strămoşii, îţi inventezi o identitate pe baza mărcilor de blugi pe care îi porţi.

România are tot ce îi trebuie pentru a fi o naţiune bine întocmită. Doar că firele sunt conectate greşit. E ca şi cum ai avea o moară de vânt pe care ai băga-⁠o sub apă aşteptând apoi să-⁠ţi alimenteze cu energie o fabrică de conserve în care tu ai vrea să fabrici ciorapi. Potenţialul României e ignorat şi risipit din cauză că subansamblele României sunt conectate anapoda de o pseudo-elită care nu înţelege să ajute la structurarea personalităţii naţionale a românilor. Şi această structurare începe de la buna noastră aşezare în raport cu potenţialul identitar, cultural şi modelator de acţiune pe care ni l-⁠au lăsat strămoşii. Pentru că, dincolo de discuţiile pseudo-savante despre noutatea conceptului de naţiune şi modernitatea miturilor naţionale „inventate” de elitele burgheze în contextul dorinţei lor de a unifica piaţa internă pe fundalul colapsului ordinii feudale şi al eclipsării creştinismului ca ortodoxie publică, dincolo, deci, de aceste ideologeme care încearcă să discrediteze ideea naţională aşezând-⁠o pe o anumită treaptă a unui evoluţionism cultural care prevede trecerea sau ascensiunea de la faza naţională la cea supranaţională şi suprastatală2, se cuvine să reţinem un lucru. Şi anume că, în esenţă, după cum spunea Iuliu Haţieganu, „naţiunea însemnează unitate de generaţii. Patria însemnează unitate de viitor”3. Şi unitatea de generaţii nu trebuie dovedită dinspre astăzi spre ieri, de vreme ce a fost deja săvârşită de ieri spre azi. Locuim în această continuitate, suntem deja aşezaţi în ea. Trebuie doar să o recunoaştem şi să ne punem la lucru în lumina ei.

Dincolo de discuţiile pseudo-⁠savante despre noutatea conceptului de naţiune şi modernitatea miturilor naţionale „inventate” de elitele burgheze în contextul dorinţei lor de a unifica piaţa internă pe fundalul colapsului ordinii feudale şi al eclipsării creştinismului ca ortodoxie publică, dincolo, deci, de aceste ideologeme care încearcă să discrediteze ideea naţională aşezând-⁠o pe o anumită treaptă a unui evoluţionism cultural care prevede trecerea sau ascensiunea de la faza naţională la cea supranaţională şi suprastatală, se cuvine să reţinem un lucru. Şi anume că, în esenţă, după cum spunea Iuliu Haţieganu, „naţiunea însemnează unitate de generaţii. Patria însemnează unitate de viitor”. Şi unitatea de generaţii nu trebuie dovedită dinspre astăzi spre ieri, de vreme ce a fost deja săvârşită de ieri spre azi. Locuim în această continuitate, suntem deja aşezaţi în ea. Trebuie doar să o recunoaştem şi să ne punem la lucru în lumina ei.

Iată, de exemplu, ce scrie în pisania bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş ridicate de Sfântul Voievod Neagoe Basarab: „Adusu-⁠mi-⁠am aminte domnia mea, cum că mulţi împăraţi întru împărăţiile acestea s-⁠au sălăşluit, ci puţini pe cea cerească o au moştenit. De aceia dar iată şi eu m-⁠am sârguit nu numai a cârmui această împărăţie, ci şi a iubi pre Domnul din tot sufletul, fapte bune făcând. Drept aceia am cunoscut şi noi că aceşti foşti înaintea noastră stăpânitori, acestea ascultându-⁠le s-⁠au fericit, lăsând deşertăciunile pământeşti pământenilor, iar pentru ei împărăţia cerului dobândind… Aceste dar, văzându-⁠le şi noi, şi de dorinţă şi osârdie fiind conduşi către sfintele şi dumnezeieştile biserici a le zidi, înălţa şi înfrumuseţa, precum le-⁠au durat şi înălţat şi înfrumuseţat, făcându-⁠se ctitor ai noştri întru sfinţi răposaţi moşi şi strămoşi, asemenea şi noi urmând pilda lor, şi dorinţă şi osârdie având către această sfântă şi dumnezeiască biserică […] pe care am găsit-⁠o domnia mea la Curtea de Argeş dărâmată şi neîntărită; şi prin harul demnezeiesc şi îndemnul acestei Prea cinstite Maici a Domnului s-⁠au deschis ochii inimii noastre şi am hotărât această mai sus pomenită biserică din temelii a o zidi şi a o înălţa şi a o întări şi i-⁠am mai dăruit sate şi ţigani şi bălţi cu peşte şi dijmă de la vămi şi vase de aur şi de argint şi mărgăritare şi pietre nepreţuite”4. Aşadar ctitor e cel care ia o ţară (sau o biserică) „dărâmată” şi „neîntărită”, adică lăsată de izbelişte şi o (re)construieşte din temelii asigurându-⁠i şi cele necesare traiului, cu gândul la ctitoriile moşilor şi la cei ce vor să vină. Un ctitor adevărat e cel care gândeşte şi construieşte o ţară la toate nivelele. Elita de astăzi deconstruieşte şi răz-⁠ sau dez-⁠gândeşte ţara la toate nivelele şi îi răpeşte mijloacele de trai, adică suveranitatea şi resursele. E o elită nemilostivă, după cum o dovedeşte şi tonul ei veşnic dispreţuitor la adresa „vulgului”5.

Neagoe, unul dintre ctitorii arhetipali ai neamului românesc, gândeşte deja generaţiile viitoare şi se închină smerit voievozilor care îi vor urma, dar în acelaşi timp îi leagă să nu lase ctitoria sa de râsul străinilor şi în sălbăticie, adăpost animalelor, cuib adică de patimi şi de instincte necontrolate de către raţiunea luminată de sentimentul datoriei şi iubirii faţă de Dumnezeu şi oameni: „Drept aceia, în numele Domnului Dumnezeu […] rugăm şi implorăm noi pe acela care, după a noastră petrecanie, îl va alege Domnul Dumnezeu să fie uns urmaş al smeritei domniei mele, stăpân a toată Ţara Ungrovlahiei: mare, singur stăpânitorule şi de Dumnezeu iubitule domn şi unsule, te rugăm noi pentru această din nou zidită biserică, pe care o am înălţat în cinstea şi slava stăpânului Hristos, ca pe aceasta să nu o laşi să fie spre pustiire, ascultând pe unii răi grăitori către tine, şi să nu se atingă mâna ta de comorile ei, nici vasele să le iei, ci încă altele domnia ta după putere să adaugi, pentru ca să nu fie spre batjocura limbilor străine şi locuinţă a animalelor şi a păsărilor şi a şerpilor sau a tâlharilor, ci fii către ea milostiv şi întocmitor, şi păzitor, şi monahilor locuitori într-⁠însa bine făcător”6.

„Lupta împotriva corupţiei” nu e un comandament ideologic, ci decurge firesc din grija pe care o are ctitorul pentru zidirea sa, e parte a unui mod de viaţă, a unei tradiţii, a perpetuării unui anumit mod de a locui, de a descăleca o ţară: „Dacă voieşti mâna ta să se atingă a lua, adu-⁠ţi aminte că nu trebuie şi nu vei fi ispitit, că dacă vei gândi că iei de la Preacurata Maica Domnului, nu vei lua […] Şi iarăşi amintim egumenilor şi călugărilor, aici sălăşluitori că dacă cineva din boieri şi din dregători va voi să aducă ale lor averi şi vase pentru ca să le ascundă în mănăstire, fie chiar şi de orice frică, atunci egumenul şi călugării să nu le ieie, ca să nu fie averi străine în mănăstire şi să nu cadă pentru aceasta mănăstirea în nevoi. Iar egumenul şi călugărul care va primi avere străină să o ascunză în mănăstire, să fie blestemat şi afurisit”7.
În această pisanie, Neagoe ne indică deja modul în care se întrupează orice realitate spirituală, în care se zideşte orice ţară, dinastie, biserică: cu sentimentul unităţii de generaţii întru adevăr, cu smerenie şi dragoste faţă de moşii şi strămoşii noştri care, ca şi Neagoe, ne-⁠au gândit înainte de a apuca noi să-⁠i răzgândim. A locui într-⁠o ţară înseamnă a locui în gândul strămoşilor tăi, a locui în rugăciunile lor. Unitatea de generaţii şi de viitor nu e decât unitatea scării alcătuite din treptele rugăciunii noastre pentru cei duşi şi viitori. Locuim în căuşul rugăciunii strămoşilor. Cât timp vom nesocoti acest lucru vom rătăci prin pustiile postmodernităţii ca nişte damnaţi. Pentru că, de fapt, o naţiune nu e decât rezultatul sedimentării istorice a iubirii de aproapele. Masochismul naţional-⁠identitar al românilor, plăcerea cu care se autodenigrează românii astăzi nu e decât rezultatul activităţii a două-⁠trei generaţii de elite nemilostive, sadice, care prosperă pe baza energiei eliberate de un popor în descompunere.

Introducere la vol. Elitele şi conştiinţa naţională de
Mircea Platon, în curs de apariţie la
Editura Contemporanul, 2017

Note:

1. „O, mare nevoe şi greutate! Unde iaste acum frumuseţea obrazului? Iată, s-⁠au negrit. Unde iaste rumeneala feţei şi buzele cele roşii? Iată, s-⁠au veştejit. Unde iaste clipeala ochilor şi vederile lor? Iată, să topiră. Unde iaste părul cel frumos şi pieptănat? Iată, au căzut. Unde suntu grumazii cei netezi? Iată, s-⁠au frântu. Unde iaste limba cea repede şi dăsluşită? Iată au tăcut. Unde suntu mâinele cele albe şi frumoase? Iată, s-⁠au deznodat. Unde sunt hainele cele scumpe? Iată, s-⁠au pierdut. Unde iaste înflorirea statului? Iată, au pierit. Unde suntu unsorile şi zulufiile cele cu miros frumos? Iată, s-⁠au împuţit. Unde iaste veselia şi dăzmirdăciunile tinereţilor? Iată, au trecut. Unde suntu părerile şi nălucirile omeneşti? Iată, să făcură ţărână, că ţărână au fost. Însă nu-⁠ţi duce gândul şi cugetul până la moarte şi la îngropare, ce de acolo să treci şi să gândeşti de înviiare, şi să crezi că, cum zac acuma în mormântu, aşa vor să să scoale” (Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, ed. Dan Zamfirescu & Gheorghe Mihăilă, Curtea de Argeş: Editura Eparhiei Argeşului şi Muscelului, 2009, p. 155).
2. Am scris mai pe larg despre dezbaterea ştiinţifică asupra naţiunii în articolul „Naţiunea modernă : invenţie modernă sau realitate premodernă” publicat în Contemporanul.
3. Citat în Ion Onuc Nemeş, Astra în satul meu. De la Comuna Viitorul la Satul-⁠model (Sibiu: Astra Museum, 2015), 224.
4. Textul pisaniei e reprodus după Trilogie: Mioriţa, Legenda Meşterului Manole, Luceafărul (Curtea de Argeş: Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, 2013), 55. Cartea, apărută cu binecuvântarea şi „purtarea de grijă” a IPS Calinic, cuprinde şi textul pisaniei Sfântului Voievod Neagoe Basarab, şi rar văzutele fresce din Sala Manole a Palatului Mitropolitan. Am văzut Sala Manole şi am vizitat complexul Palatului Mitropolitan cu aprobarea IPS Calinic, pe care nu-⁠l cunosc personal, dar ale cărui energie cărturărească şi grijă faţă de patrimoniul istoric al eparhiei le-⁠am admirat fără rezerve la faţa locului.
5. Neagoe Basarab îşi îndemna fiul în mod diferit: „Dreptu aceia, iubitul mieu fiiu, să fii milostiv tuturor oamenilor şi tuturor gloatelor, care ţi le va da Dumnezeu pre mâna ta, pentru care însuşi Domnul Dumnezeul nostru şi mântuitorul Iisus Hristos ş-⁠au vărsat sfântul sânge al său […] Iată că suntem datori, noi ceşti puternici, să ajutăm celor slabi şi să-⁠i îndreptăm, şi să nu facem atâta în voia noastră, cât în voia vecinului şi săracului şi a neputernicului, că aşa zice marele Pavel.” (Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, 5, 15).

 

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest