Contemporanul » Lecturi » Mirel Taloş: Vin tractoarele

Mirel Taloş: Vin tractoarele

Ghiţă se duse în continuare la şcoală. Nimeni nu era atât de iresponsabil să-şi ia copilul de la şcoală pentru a-l feri de comunism. Viitorul e viitor, comunismul e comunism.

Părea ca însăşi Discordia trecuse peste sat şi învrăjbise oamenii în privinţa noii Gospodării Agricole Colective. Niciodată sătenii nu fuseseră atât de împărţiţi. Pentru unii, puţini ce-i drept, doi-trei, Gospodăria Agricolă Colectivă era o adevărată venire a Împărăţiei Cerurilor, în vreme ce pentru alţii, mai mulţi, cei mai mulţi, părea o adevărată Apocalipsă. Partidul angajase toate energiile în convingerea sătenilor că nu există viitor fără Gospodăria Agricolă Colectivă. Zvonurile care circulau alimentau teama oamenilor faţă de această arătare hidoasă. Se spunea că în unele sate cei care nu au vrut să semneze au fost duşi de miliţie şi s-au întors după câteva zile arătând ca după o vizită în iad, mărturisind ca semnaseră pentru intrarea în Gospodărie, dar tăcând mâlc cu privire la zilele în care lipsiseră. Altul spunea că în cutare sat cineva şi-a împuşcat caii cu arma de vânătoare, refuzând să-i vadă luaţi la Gospodărie. Oamenii erau ameninţaţi cu concedierea unei rude, cu exmatricularea din şcoală a copiilor. Se vorbea de oameni arestaţi şi pe care nu i-a mai văzut nimeni niciodată. Oamenii erau însă îngroziţi de ce le povestise Petre. Prizonier la Stalingrad, unde luptase în armata maghiară, Petre văzuse la faţa locului gospodăriile comuniste, colhozurile. Era cel mai îndreptăţit să spună o părere despre Gospodărie…

– Veţi roboti fără să aveţi niciun folos!

Perspectiva de a munci fără a te bucura de roadele pământului era înspăimântătoare. Era o întoarcere la vremurile feudale. Teama se întări în sufletele oamenilor. Din ce îşi vor asigura traiul?

– Veţi munci impreună şi veţi mânca împreună, la cazan! Aşa e în Rusia! La cazan! Grijania lor de comunişti!

Vocile copiilor din clase sunau cristalin răzbătând uşor prin ferestrele şcolii astfel încât din uliţă trecătorii îi auzeau:

Privesc, din Doftana, prin gratii de fier
Departe, în zare, un petic de cer

Învăţătoarea primise sarcina de la Partid sa arate copiilor viitorul de aur, al lor şi al părinţilor lor, dacă vor accepta intrarea în Gospodăria Agricolă Colectivă. Luase aceasta sarcină ca pe o adevărată misiune istorică, mai ales că ea însăşi credea cu toată puterea în venirea comunismului.

– Bunicule, viitorul e al comunismului, spuse Ghiţă, repetând obsesiile doamnei învăţătoare, obsesiile tovarăşului Achim, ale celorlalţi.
– Pământul meu e al meu, spuse bătrânul înjurând. De mâine nu te mai duci la şcoală. Grijania lor de comunişti.

Ghiţă se duse în continuare la şcoală. Nimeni nu era atât de iresponsabil să-şi ia copilul de la şcoală pentru a-l feri de comunism. Viitorul e viitor, comunismul e comunism. Doar comuniştii erau destul de iresponsabili să ameninţe oamenii că şcoala nu îi va mai primi pe copii, dacă se opun Gospodăriei…
– Statul are grijă de voi, vă învaţă. Voi şi părinţii voştri trebuie să credeţi în învăţătura Partidului. Trebuie să facem împreună Gospodăria Agricolă. Să mai cântăm o dată Internaţionala…

 

Veniţi, voi oropsiţi ai vieţii…

Întâlnirea din sat cu tovarăşii de la Partid era anunţată pentru duminică după-amiază. Oamenii se duseră cu speranţa că vor fi ascultaţi, că vor conta, că îi vor convinge pe tovarăşi că nu îşi doresc nicio Gospodărie. Se strânsese aproape întreg satul. Tovarăşul Achim era însoţit de un secretar de la judeţ, masiv şi rigid, genul de persoană care nu acceptă părerile contrare. Toată lumea vorbea, cei care pledau pentru Gospodărie erau doar câţiva şi nu făceau faţă argumentelor, dar nici nervilor proprietarilor.

– Stimaţi săteni! În toată ţara Partidul Muncitoresc a desfiinţat proprietatea chiaburilor, a exploatatorilor. În loc vom pune proprietatea colectivă, în care toate pământurile intră în Gospodării Agricole, iar dumneavoastră vă veţi bucura de roadele pământului ce va fi lucrat cu mijloace mecanizate…

– Cum îmi luaţi voi mie pământul, dacă eu nu vreau să intru în Colectiv? întrebă un ţăran mai curajos.
– Vreţi, nu vreţi, acesta este viitorul!
– Te-am întrebat cum îmi iei pământul dacă eu nu vreau să-l dau!
– O să vrei, răspunse tovarăşul de la judeţ nervos.

Achim simţi că situaţia se tensionează şi interveni pentru calmarea spiritelor. Tovarăşul de la judeţ se întoarse fără să salute şi se îndreptă spre maşină. Achim încercă docil să ţină pasul cu el, explicându-i că toţi vor accepta de bunăvoie, că nu vor fi probleme, că îşi va îndeplini sarcinile date de partid şi până la sfârşitul anului Gospodăria va fi pusă pe picioare.

– Nu eşti în stare să duci treaba la bun sfârşit. Mâine sunt aici cu miliţienii, să vedem noi care e ăla de-mi stă în cale.

Maşina plecă în trombă. Achim rămase în mijlocul drumului, în praful lăsat de maşină, umilit. Se întoarse spre ţărani, care priviseră scena cu satisfacţie, ca pe o victorie, mică şi trecătoare, ce-i drept, împotriva răului.

– Am vrut să ne înţelegem cu buna. Nu aţi vrut. Să vă văd acum ce veţi face!
– Noi avem ce face, răspunse o voce ironică din mulţime. Vom lucra pământul nostru. Tu nu ai ce face, pentru că nu ai pământ, şi nu ai ce lucra. Intră tu în Gospodărie!

Un grup de trei miliţieni şi secretarul de partid intră în fiecare casă. Mesajul lor era simplu. Dacă proprietarul nu acceptă intrarea în Gospodărie, urma: rechiziţionarea animalelor pentru cote, exmatricularea definitivă a copiilor din şcoală, suspendarea pe viaţă de la plata pensiei, arestarea. Unul cate unul, oamenii cedară. Cu cât cedau mai mulţi, cu atât rezistenţa celor rămaşi era mai mică. Ultimii cedară foarte uşor; voiau să se termine odată. Doar Chelement refuză cu curaj. Nu! Niciodată! Câteva săptămâni nu îl găsiră acasă, femeia lui spunea că nu ştie unde e. A reapărut după câteva luni, l-a luat Miliţia, apoi Securitatea, dar nu a semnat. Apoi a dispărut din nou. Au cedat ei, într-un final şi l-au lăsat in pace. Avea o pivniţă secretă unde stătea ascuns cu lunile…

Toate carele, plugurile şi celelalte utilaje agricole tradiţionale erau strânse în mijlocul satului, aruncate unele peste altele, precum un rug. Tovarăşul Achim împreună cu doi miliţieni intrase din casă în casă, notându-şi cu atenţie ce avea fiecare ţăran în gospodărie. Fiecare a trebuit să-şi aducă singur carul şi celelalte utilaje la rugul din sat. Pentru ţărani era chinuitor să ducă la distrugere lucrurile care însemnau propria lor viaţă, dar parcă asta nici nu mai conta de vreme ce deja semnaseră pentru cedarea pământului la Gospodărie. Toată această operaţiune a durat o zi întreagă în care satul a fost, pe toate uliţele lui, o forfotă de nedescris, pe care o punea în mişcare teama.

– Nu veţi mai avea nevoie de care şi de pluguri! Vin tractoarele! Ele o să muncească pământul pentru noi, striga tovarăşul Achim pe uliţă.

Focul fu aprins de tovarăşul Achim însuşi. Din partea Partidului, el răspundea de această misiune, de care era mândru şi pe care o dusese la îndeplinire cu răspundere ireproşabilă, credea el. Oamenii priveau cum focul cuprinse încet, încet, toate carele şi plugurile. Era un foc ce mistuia un mod de viaţă, o ordine a lucrurilor, o istorie a familiilor, sudoarea multor generaţii. Pentru tovarăşul Achim însă, focul acesta era focul purificator al comunismului, arderea unei ordini vechi a lucrurilor, venirea Lumii Noi. Oamenilor li se spusese că trebuie să stea acolo pe toată durata acestei procesiuni, şi stăteau, de frică. O lume întreagă ardea de vie, cu sufletele ţăranilor cu tot.

În urma focului au rămas toate părţile de fier ce făceau parte din care şi pluguri: resteie, cuie de jug, pante de jug, verigi, previte, rafurile roţilor, bucşe, morocoaje, cuie de osie, foite, ciorozle, tălpile jugurilor, cormane de plug, cuţite de plug, bârse. Încăpăţânate, tari, ferme, bucăţile de fier nu s-au lăsat nimicite nici de ura tovarăşului Achim şi nici de focul mistuitor al comunismului. Săptămâni întregi au rămas acolo, în cenuşă, şi nimeni nu s-a atins de ele, de frică. Ploaia şi vântul au făcut ca, de la un timp, bucăţile de fier să fie tot mai vizibile. Au trecut câteva luni si fiarele erau tot acolo. Rezistente. A trecut un an, fiarele erau tot acolo, dar tractoarele nu apăruseră. Apoi, într-o zi, cineva şi-a făcut curaj şi a luat din grămada de fiare tot ce îi trebuia pentru a-şi face un car nou. Nu l-a luat nimeni la rost. În câteva zile toate fiarele au fost luate, din devălmăşia în care zăceau, de foştii lor proprietari. Apoi, unul câte unul, în sat au reapărut carele. Tractoarele nu au mai venit niciodată.

Uniformele blestemate

De prin sat, de undeva, băieţii făcuseră rost de două uniforme militare nemţeşti complete, de ofiţer, imediat după retragerea frontului. Vatra satului fusese din fericire ferită, dar în toată partea dinspre Valea Agrijului avuseseră loc lupte grele. Încleştarea durase câteva zile, fiind angajate şi arme grele. Oamenii se retrăseseră toţi în partea opusă zonei de lupte, adăpostindu-se prin casele şi şurile celor care locuiau în acea parte a satului. Armele grele făceau un zgomot sacadat şi înspăimântător, destul de puternic pentru a fi auzit chiar şi de acolo. Simion a fost singurul care s-a apropiat destul de mult de zona de luptă şi a putut să relateze câte ceva din nemaivăzuta încleştare. Pe înserat, prin locuri ştiute doar de un om al locului, s-a furişat pe coama unui deal de unde avea o vedere perfectă asupra zonei de luptă. Prin aer se vedea traseul gloanţelor; taberele duceau o luptă statică, de uzură. Pesemne nici unii, nici alţii nu au rezerve prea puternice, gândi Simion, care făcuse armata la Cluj, la începutul anilor 30. S-a întors şi le-a povestit tuturor ce se întâmpla. Într-un final, ruşii au primit întăriri atât de mari, încât ungurii şi nemţii au fost copleşiţi. Retragerea s-a făcut într-o graba atât de mare, încât învinşii au lăsat pe câmp toate lucrurile pe care nu le-au putut lua. Arme, de toate felurile, inclusiv tunuri, cai morţi, muniţie şi un camion de aprovizionare, aproape plin. În urmărirea adversarilor, ruşii nu au mai stat să recupereze lucrurile de pe câmpul de luptă, astfel că sătenii au făcut singuri curăţenie pe terenurile lor. Toate armele au fost strânse la Ion în curte, în aşteptarea cuiva care să le preia. Soldaţii morţi au fost îngropaţi într-o parte a cimitirului, cu o slujbă scurtă. Cât despre lucrurile din camion, au fost împărţite între săteni: conserve, pâine, haine de toate felurile. Aşa au ajuns cele două uniforme militare nemţeşti la Petre şi Liviu.

Cum nemţii se retrăseseră de câteva zile deja, băieţii nu vedeau ce probleme ar mai putea avea purtând uniforma unei armate străine care plecase. Fiind destul de înalţi deja pentru vârsta lor, uniformele le veneau bine. Le îmbrăcau mândri, mai mult de impactul pe care îl aveau asupra oamenilor, decât de nevoie. Pantaloni, veston şi chiar şi cămaşă. Când apăreau împreună mergeau ţanţoşi, milităroşi, şi nu-şi scăpau interlocutorii din ochi, aşteptând cu satisfacţie orice privire admirativă. Le stătea bine şi cea mai mare satisfacţie le-o dădea o privire complice a unei fete. Pentru asta merita să le poarte tot timpul, chiar dacă deseori era prea cald în ele.
– Nu e bine să purtaţi uniformele astea nemţeşti… au umplut lumea de morminte…
– Lasă, bade Gheorghe, ce o să se întâmple?

Băieţii se treziseră de dimineaţa bună. Coasa merge uşor dimineaţa, până dă soarele. Odată ce se încălzeşte afară şi iarba se usucă, coasa merge greu şi nu mai are spor. Se îmbrăcară amândoi în hainele militare, îşi luară merindea în spate, coasele pe umăr şi porniră spre şes. Ziua se arăta frumoasă, războiul trecuse de sat, ocupanţii plecaseră şi toate păreau să meargă spre bine.

Băieţii luară brazde consecutive. Începu Petre, înainta câţiva metri, apoi Liviu lua brazda următoare, în spatele lui. Le plăcea să împingă coasele deodată, în acelaşi ritm. Ritmul făcea ca totul să pară un cântec popular. Iarba era plină de rouă şi coasele tăiau uşor. Cel mai important era că o mişcare simultană îi făcea să perceapă totul ca o joacă a ritmului. Era mult mai eficient aşa. Odată ajunşi în celălalt capăt, se uitară în urmă şi fură mândri de eficienţa dovedită. Dacă o pot ţine tot aşa, pe la zece vor fi gata. Înainte de a se încălzi prea tare.

Nu se auzeau decât greierii şi sunetul ascuţit al coaselor secerând iarba.

Luară o binemeritată pauză pentru a-şi astâmpăra setea. Îşi dădură jos vestoanele şi rămaseră în cămăşile militare şi pantalonii ţanţoşi, de ofiţer german, mai largi până la genunchi şi strânşi brusc la intrarea în cizmă. Lăsară coasele jos şi îşi lua fiecare ulciorul. Bilele sunau înlăuntru, apa era la fel de proaspătă ca şi scoasă din fântână. Din depărtare începu să se audă un sunet neobişnuit. Cu fiecare clipă se auzea tot mai tare, semn că se apropia. Se uitară amândoi curioşi înspre drum, dar nu se zărea nimic. Petre fu primul care ridică ochii spre cer, ghicind că e vorba de un avion. Din depărtare venea, aproape pe deasupra câmpului lor, un avion militar. Îl priviră admirativ. Liviu fluiera de admiraţie. De cate ori poţi vedea un avion, atât de aproape? O dată în viaţă. Zbura foarte jos şi când fu deasupra lor putură citi câteva litere inscripţionate în partea din spate. Erau ciudate. Avionul trecu de ei şi păru că se îndepărtează. Îl urmăriră în zare. Pe cerul senin, precum fundalul unui tablou, silueta lui era admirabilă. Băieţii regretară că nu îl pot admira mai mult. După câteva sute de metri, pilotul întoarse avionul şi îl puse din nou în linie cu parcela lor. Pe măsură ce se apropia se lăsă mai aproape de pământ. Băieţii erau încântaţi de spectacol şi bănuiră că pilotul vrea să le arate măiestria, lor, că altcineva nu era pe câmpul pustiu…

Primele gloanţe scormoniră pământul, aruncând cât colo mici brazde de ţărână şi iarbă. Băieţii căzură seceraţi, aproape deodată. Nici nu avuseseră timp să-si dea seama ce se întamplă. Avionul se pierdu în zare. După câteva sute de metri, făcu aceeaşi manevră de întoarcere. Se alinie cu corpurile celor doi, deja nemişcate în iarbă. Când se apropie de ei, mitraliera ciopârţi ce mai rămase din ei şi din frumoasele uniforme nemţeşti…

O tragedie ca aceasta nu se întâmplă des în viaţa unui sat. Moartea unui tânăr este o dramă cumplită. La dispariţia celor doi tineri cel mai mult durea nu moartea, ci absurdul situaţiei care îi dusese la moarte. Boala poate ucide şi în final e acceptată, un accident poate ucide, şi în final e acceptat, dar o moarte absurdă este cu adevărat chinuitoare, pentru toţi.

Ancheta autorităţilor a fost scurtă, lucrurile erau limpezi. Pilotul sovietic acţionase în condiţii de război, asupra a doi soldaţi ai armatei germane… Nu i se putea reproşa nimic.
Familia a înmormântat două corpuri ciopârţite.

Badea Gheorghe a fost cel care a avut tăria să spună lucrurilor pe nume..:
– Le-am spus eu să nu poarte uniformele alea blestemate…

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest