Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi » Constantin Tonu: Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu – personaje

Constantin Tonu: Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu – personaje

Nimbul de incertitudine care învăluie aceste două subiecte de discuţie limitează, în mod inevitabil, spaţiul de manevră în lucrările care se vor a fi academice: în studiile, monografiile şi articolele riguroase care urmăresc să pună în lumină adevărul istoric, bazându-⁠se, evident, pe fapte

Personalităţi complexe atât în ceea ce priveşte opera, cât şi biografia lor, Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu au transgresat postura comună de obiecte „mundane” ale discursurilor, căpătând anvergura de mituri. Două sunt episoadele (biografice) care au contribuit substanţial la acest fenomen, în măsura în care, stând sub semnul echivocului şi al controversei, au potenţat devenirea-⁠mit a maestrului şi cea a discipolului său genial, şi anume: relaţia lui Eliade cu Mişcarea Legionară şi, respectiv, asasinarea profesorului Culianu.

Nimbul de incertitudine care învăluie aceste două subiecte de discuţie limitează, în mod inevitabil, spaţiul de manevră în lucrările care se vor a fi academice: în studiile, monografiile şi articolele riguroase care urmăresc să pună în lumină adevărul istoric, bazându-⁠se, evident, pe fapte. În operele fictive însă, improbabilul şi posibilul constituie materia primă predilectă – întrucât, pentru luarea unei poziţii (îndeajuns argumentate) autorul nu mai este obligat să jinduiască la apariţia vreunei file de manuscris încă nedescoperite care să-⁠i consolideze teza, pentru că îi este oricând la îndemână posibilitatea justificarii ideilor enunţate prin licenţele inerente lumilor ficţionale – fapt valorificat în Ravelstein de către Saul Bellow, în Vizuina lui Norman Manea şi în Minoic de către Caius Dobrescu, romane în care îi întâlnim pe Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu în calitate de personaje; iar linia directoare a portretizării lor, prin care se încearcă relativizarea mitului este caricatura, cu nuanţele de rigoare: de la reproş şi incriminări, prin ironie, până la un ludic şi comic debordant.

În Ravelstein, publicat în anul 2000, roman scris sub forma unui memoriu – în care naratorul (alias Chick) povesteşte în amănunt, fără multă condescendenţă, viaţa prietenului-său-întru-divagaţii-⁠intelectuale-⁠zilnice Abe Ravelstein, filosof şi profesor universitar evreu (personaj construit pe baza lui Allan Bloom) – Mircea Eliade este uşor identificabil în personajul episodic Radu Grielescu. Savant cu renume, specialist în religie şi mitologie, Grielescu este evocat în dialogurile dintre Chick şi Ravelstein printr-⁠o retorică a reproşului care poate fi urmărită gradual, din perspectiva gravităţii faptelor care îi sunt atribuite. Ajuns la vârsta senectuţii, acesta a deprins, pe lângă mulţimea de ticuri enervante, un set de galanterii de suprafaţă pe care şi le etalează prin saloane în faţa doamnelor, scenariu pe care Ravelstein îl rezumă cu dezgust prin „rahatul de curtoazie şi de maniere de gentleman.”1 Despre trecutul lui Grielescu, de care el nu s-⁠a dezis niciodată, se aminteşte printr-⁠o serie de epitete: fascist şi nazist deoptrivă, „simpatizant al lui Hitler”2, naţionalist român ce a scris „despre sifilisul evreiesc care infestează înalta civilizaţie din Balcani”3, cu precizarea de rigoare că „el nu era un arian – era un dac”4, termeni perfect echivalenţi, adnotează autorul.

Nu este însă de ajuns doar atât pentru a-⁠i schiţa portretul robot lui Radu Grielescu; el este şi lipsit de orice etică, făcând uz de „prietenia” cu evreul Chick pentru a-⁠şi camufla antisemitismul, folosindu-⁠l, în acest fel, ca paravan. Totuşi, pe lângă aceste învinuiri aduse lui Eliade prin prisma lui Grielescu, cea mai nedreaptă incriminare, cum afirmă şi Sorin Antohi, este faptul că „savantul este acuzat direct de crimă.”5 Discutând despre moartea lui Ioan Petru Culianu, Ravelstein sugerează ideea că intelectualul român ar fi fost asociat cu asasinii tânărului său prieten, ucis într-⁠o cabină din toaleta bărbaţilor şi, de asemenea, că ar fi participat activ la alte măceluri asupra evreilor.

Dacă în romanul lui Saul Bellow Culianu apărea menţionat doar o singură dată, în Vizuina lui Norman Manea (roman din 2009) atenţia autorului e distribuită în mod egal atât asupra maestrului, sub numele de Cosmin Dima, cât şi asupra discipolului, prin personajul Mihnea Palade – ceea ce ne permite să observăm şi relaţia dintre ei. Acţiunea se petrece într-⁠o Americă a exilaţilor şi expatriaţilor (temă predilectă a lui Norman Manea), acolo unde tânărul Palade venise cu o bursă, tobă de carte şi plin de admiraţie oarbă faţă de marele Dima, care avea „o putere hipnotică asupra ucenicului vrăjit de magie şi mistere.”6 Numai că, din „admiratorul proaspăt venit din patrie”7, peste puţin timp, naratorul ni-⁠l prezintă pe Mihnea Palade ca pe „îndrăgostitul dezamăgit”8, în momentul în care discipolul află de trecutul de extremă dreapta al lui Cosmin Dima. Ironia şi reproşurile se revarsă nemilos asupra profesorului „amoral, deasupra profanului! În stratosfera ocultă, în Olimpul iluzoriu… un idiot, un copil, un monstru afabil!”9

Sesizăm însă şi aici raţionamente ratate şi exagerate, puse în act de amicul lui Palade, Peter Gaşpar, care, pentru „articolele idioate” scrise în tinereţe, îl face vinovat pe bătrânul Dima de faptul că „idioţii decişi să schimbe lumea”10 i-⁠au ucis o soră – idei aberante ca şi în cazul celor care-⁠l învinuiesc pe Marx de toate crimele comunismului sau pe Nietzsche de cele ale nazismului… Imprecaţiile lui Norman Manea din eseul din 1990 Felix Culpa, sunt reluate şi în acest roman, prin intermediul aceluiaşi Peter Gaşpar, care scrie o recenzie/ un articol dur despre un volum din memoriile lui Cosmin Dima, blamându-⁠l de „fascism, naţionalism, chestiile astea”11 şi care, la fel, a provocat scandal, însă mai mult în ţară (România) şi în literatura de exil; cu toate acestea, spune el, e „mai uşor să lupţi cu un cadavru… Dima nu discuta secretul.”12 Ca un Buddha al expatriaţilor, bătrânul profesor păstra o mistică tăcere asupra acelor ani: „Îşi ia andrelele; începe să tricoteze, tacticos şi absent, căciuliţa neagră, de noapte, contra frigului şi amintirilor. Aşa văd eu tăcerea cu care mă onorează…”13 Or, tocmai dârzenia tâmpă de a nu-⁠şi accepta păcatul e ceea ce le agasează cel mai mult pe personajele din Vizuina, iar în măsura în care sunt alter ego-⁠uri ale autorului, şi pe Norman Manea.

În ceea ce priveşte asasinarea lui Palade (Culianu), textul repetă parcă, pe scurt şi mai prost, studiul lui Ted Anton: Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, sugerând şi ideea unui omor pentru bani, şi cea a unei divergenţe cu gangsterii, şi implicarea unui student (căci ucigaşul ar fi trebuit să ştie foarte bine universitatea), dar punând accentul totuşi pe un motiv ideologic al crimei, Palade publicând în ultima vreme „texte tot mai iritate contra naţionalismului pe care Dima îl servise cândva şi contra poliţiei secrete comuniste, mereu activă.”14 Ironia nu-⁠l cruţă nici pe el, magia şi practicile oculte fiind privite ca un ce derizoriu şi redundant: „Palade aspira să influenţeze evenimentele terestre şi cosmice, după ce le scrutase codul. Obsedat de profeţii sociale, cataclisme personale, şarade sexuale, interoga astrele.”15

Caius Dobrescu, cu romanul postmodern din 2011, Minoic, face perfect trecerea de la caricatura gravă (romanul e subintitulat: thriller) la parodie, comic şi joc labirintic. În această încâlceală este „aruncat” Nicu Stoica datorită/din cauza unei burse intermediate de colegul său de facultate Dinu Dima (Culianu), împreună cu care au inventat, în anii studenţiei, un cod minoic. Poet neluat în seamă şi redactor la revista Lumea minunată a animalelor, Nicu se „trezeşte” în oraşul american Shebango, în care stranietatea şi haosul domină şi unde este aproape imposibil să discerni realul de ficţiune. Un joc al absenţelor şi prezenţelor parcurge întreg romanul. Dinu (Culianu), care ar fi trebuit să-⁠l întâlnească acolo, a dispărut misterios, comunicând cu Nicu doar prin scrisori (care de fapt nici nu sunt ale lui), în care îi dă instrucţiuni cifrate în codul lor minoic şi îl ghidează din umbră printr-⁠un traseu iniţiatic spre rezolvarea unei „chestiuni pe viaţă şi pe moarte.”16

Shebango este oraşul de cult al „zeului” Tidid Diomed Caraiani (Mircea Eliade), numit de către foştii săi studenţi Dio (Dumnezeu, în italiană). Mort de ceva vreme, acesta continuă să emane sacralitate şi să influnţeze destine prin intermediul pânzelor iniţiatice, ezoterice, pe care le-⁠a ţesut peste tot, cât şi prin intermediul manuscrisului adus de pe insula Jawa, marea Carte în care s-⁠ar conţine Secretul Universal şi pe care toţi vor să pună mâna. Cu ajutorul Cărţii – despre care se zicea că este otrăvită – se punea la cale şi moartea regelui Carol al II-⁠lea, plan la care contribuise şi idolul lui Caraiani, Milescu Istrate (Nae Ionescu); fascinat de acest „magician al ideilor”17, în tinereţe, Caraiani intrase în Mişcarea Legionară. În încercarea de a explica acel manuscris, Diomed Caraiani şi, mai apoi, Dinu Dima au scris câte un comentariu în alfabetul minoic – comentarii pe care Nicu trebuia acum să le desluşească, avizat fiind în domeniu. Ceea ce nu putea însă să elucideze Nicu Stoica era faptul dacă tot acel proces mistic-⁠detectivistic în care era implicat era ceva serios sau era doar o farsă din partea prietenului său pe care nu-⁠l văzuse de vreo 20 de ani.

Cert era că în tărăşenia respectivă erau implicate persoane, forţe, mituri şi conspiraţii care împânzeau întreg scenariul în care era inclus Nicu: Securitatea şi Comandorul (Pacepa), legionarii şi CIA, magia (albă sau neagră?) pe care o practica soţia lui Eliade (Elvira Caraiani, braziliancă, balerină şi vrăjitoare), discursurile politice ale lui Ceauşescu (despre care se credea că ar încifra locaţia ascunsă a întregii averi dobândite) şi Ordinul Hiperboreenilor – cu sediul prin zona Carpaţilor – inventat de fapt de către Milescu Istrate (Nae Ionescu) şi promovat cu succes de către Diomed Caraiani (Eliade). Toate aceste ţicneli şi „aiureli ocultistice ale lui Dinu”18, cum le numea Nicu, un roi de fapte absurde şi arbitrare cărora el trebuia să le găsească logica din spatele cortinei şi intenţia din mâinile păpuşarului trimit cu gândul la procesele şi jocurile mentale de care era preocupat Ioan Petru Culianu, idei pe care le-⁠a dezvoltat în toată opera sa. Pe de altă parte, întreg parcursul iniţiatic al lui Dinu trimite la scenariul clasic al cultelor de mistere care, la final, trebuia să se încheie cu epifania zeului: în speţă Dinu Dima, ceea ce aici însă nu are loc pentru că întreg procesul este lipsit de baza „ontologică” care ar trebui să-⁠l susţină şi care se vrea a fi logica lui; fapt pe care Nicu îl află abia la sfârşit: că prietenul său murise accidental în biblioteca-bunker pe care-⁠o crease Caraiani şi care rămase sub conducerea lui după moartea marelui guru universitar.

Cele două cadavre lăsate în urmă în Shebango, aflate în simbioză cu irealul, cu absurdul şi comicul a tot ce se petrecuse acolo cu sau din cauza lui Eliade (Caraiani) şi Culianu (Dinu) reprezintă un exemplu elocvent de condiţie necesară şi suficientă pentru relativizarea marilor mituri – aşa cum a ajuns mitul Eliade şi mitul Culianu –, însă nu spre a le trivializa, ci pentru a le da acel imbold necesar de vitalitate, păstrându-⁠le şi perpetuându-⁠le ambiguităţile necesare, într-⁠o zonă care este îndeajuns de laxă şi de permisivă pentru aşa ceva, un spaţiu devorator de posibil precum este romanul.

Note:
1. Saul Bellow, Ravelstein, Polirom, Iaşi, 2001, p. 120.
2. Idem, p. 139.
3. Idem, p.141.
4. Idem, p. 140.
5. Sorin Antohi, Saul Bellow, Ravelstein: ficţiune, memorie, istorie, în Saul Bellow, „Ravelstein”, Polirom, Iaşi, 2001, p. 278.
6. Norman Manea, Vizuina, Polirom, Iaşi, 2009, p. 37.
7. Idem, p.36.
8. Idem, p. 72.
9. Idem, p. 73.
10. Idem, p. 72.
11. Idem, p. 130.
12. Idem, p. 131.
13. Idem, p. 38.
14. Idem p. 76.
15. Idem, p. 39.
16. Caius Dobrescu, Minoic, Polirom, Iaşi, 2011, p. 92.
17. Idem, p. 137.
18. Idem, p. 206.

Salvează

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest