Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi » Bogdan Creţu: Ce se vede? Ale satului mari fete (Fragmente de jurnal estival)

Bogdan Creţu: Ce se vede? Ale satului mari fete (Fragmente de jurnal estival)

Tânăra, care abia s-⁠a întrupat tot dintr-⁠un poem călinescian (Vin din Liban mireasă), trece cuminte şi nevinovată pe lângă mine, mă priveşte timid şi mă salută respectuos: „Săru’ mânaaaa!” S-⁠a dus naibii totul! Adela, Lolita, Epitalam, muzeu, capodopere… Adio, Călinescu, trăim în Topîrceanu! Ale satului mari fete…

Iulie 2013. Ce se vede?

Mi s-⁠a reproşat amical, cu simpatie, dar implicit şi pe fond, că scriu prea des despre mine. Emil Brumaru a făcut-⁠o… Reproş perfect îndreptăţit, îmi dau seama. Şi, la drept vorbind, vizând un aspect total antipatic. Aşa că azi voi încerca să evit orice amprentă subiectivă prea accentuată. Nu se poate scrie decolorat, inodor, incolor. Nici proştilor nu le iese (de scris scriu şi ei şi încă mult! Uneori şi suportabil!). Dar se poate scrie păstrând o distanţă aseptică, igienică faţă de realitate; se poate scrie dezinfectându-⁠ţi permanent retina şi nelăsând exteriorul să-⁠ţi invadeze interiorul. Invers cred că e mai greu, deşi merită încercat. Se poate scrie uitând că orice se întâmplă în lumea fenomenală se înscrie într-⁠o logică poate neexplicită, dar nu imposibil de citit în pliurile livreşti ale realităţii. Realitatea are o poetică a sa, cunoscătorii o ştiu. Dar azi mi-⁠am propus să ignor tiparele. Să uit ce ştiu. Să nu mai văd pădurea, ci doar copacii. Copacii sunt foarte bogdan-cretu-reprezfrumoşi, la urma urmelor. E posibilă privirea neutră, pasivă, leneşă, care să excludă şi interpretarea lumii?

Ce se vede? E titlul unei cărţi din 1979 a lui Radu Petrescu. Michel Tournier a publicat o carte pe care a intitulat-⁠o, manifest, Jurnal extim. Opus, adicătelea, lui intim. Deşi caută de regulă să desluşească iţele încâlcite ale lumii dinăuntru, scriitorii au uneori curiozitatea să se uite şi doar afară. Merită încercat.

Deschid ochii. Mâna coboară reflex către telefon: 6:38. Lumină frumoasă, ca mierea, strecurată prin perdea. (Deja ceva e în plus…) Deschid Omul fără însuşiri al lui Musil şi îmi continuu relectura de unde am lăsat-⁠o azi-⁠noapte. Lucrurile se leagă. Din când în când, mă trezesc că lâncezesc de minute bune pe aceeaşi pagină şi că gândurile îmi fug aiurea. Mă încăpăţânez să le păstrez afară, deşi sunt obligat să le ascult foşnetul; devin conştient de tic-⁠tacul din creier şi asta nu-⁠mi place. Zgomotul acesta de fond e agasant, mai ales când am eu planurile mele de abandon în cele superficiale. Azi facem pluta… Ne robim simţurilor şi le acordăm încredere exclusivă. Realitatea este, aşa cum cred oamenii liniştiţi, doar ceea ce se vede. Oglinda şifonierului, în care mă enervează să mă zăresc dimineaţa. Mi se pare indecent. Oglinzile sunt, toate, indecente. Reiau, disciplinat, lectura. Kakanianul de rând, sastisit de atâta artă, blazat de atâta tihnă, încearcă să-⁠şi coloreze viaţa traducându-⁠şi-⁠o în figuri de stil. E amuzant, deci transcriu: „După toate aparenţele, zăpada îi este neplăcută în anumite împrejurări, astfel că o compară cu sânii strălucitori ai femeii, şi îndată ce sânii soţiei sale încep să-⁠l plictisească, el îi compară cu zăpada scânteietoare.” Curm citatul. Superficial mod de a estetiza realitatea! Nu ne place! Putem mai mult, bine că nu trăim în Kakania… Deşi ne poate destinde, la ceasul acesta matinal. Degeaba, mă surprind luând-⁠o iar pe arătură cu gândurile şi mă trezesc cu un zâmbet nostalgic şi tâmpiţel lăţit peste figură. Parcă nu sunt eu. Evit oglinda. Memoria, independentă, mă trimite la Borges: „oglinzile şi paternitatea sunt abominabile pentru cã multiplicã fiinţele omeneşti”… Nu analizez. Azi m-⁠am decis să rămân pe afară. Nu mai fugim de exterior. Fugim de interior. Ne mulţumim cu ce se vede.

Şi ce se vede? A naibii treabă, vine replica la Borges! Mai târziu decât de obicei, de vreme ce am avut răgaz să-⁠mi port gândurile pe toate coclaurile şi să citesc vreo 50 de pagini din Musil, dă buzna peste mine fiu-⁠miu, care mă anunţă, victorios şi puţin impacientat, că vrea să facă pipi. Îl duc la baie, îi iau între degete puţulica de care e atât de interesat de la o vreme şi i-⁠o ghidez cu tandreţe. Nimerim ţinta. În vremea asta, el se uită peste cap la mine şi-⁠mi declară că mă iubeşte muuult, mult de tot. Cobor la bucătărie. Pun ibricul pe aragaz, scot un chibrit, scapăr, aprind ochiul, două căni de apă, două linguriţe de zahăr, aştept să fiarbă, patru linguriţe cu vârf de cafea; amestec şi mă bucur de mirosul domestic şi liniştitor. Nu-⁠l interiorizez.

Micul dejun. Mă hrănesc, nu mănânc, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori.
Ies în curte. Ud muşcatele atârnate de acoperişul terasei. Ele replică prompt, ţârâind de la înălţime în acelaşi ritm cu al copchilului mai devreme; se abţin însă şi nu-⁠mi fac declaraţii. Oricum, nu le-⁠aş fi crezut.
Sună telefonul. E curierul, care trebuie să-⁠mi aducă romanul lui Robero Bolaño, Detectivii sălbatici. Abia aştept să-⁠l înfulec, mi-⁠a vorbit entuziasmat despre el R.V. şi eu am încredere în entuziasmul lui. Dar, ca să îmi curme un pic nerăbdarea, curierul mă întreabă: „Cum se ajunge pe strada asta, Marian Preda?” Marian Preda??? Îi explic pe unde vine, nu-⁠l corectez… Doar azi trebuie să las lucrurile să se întâmple, să dea buzna aşa cum vor ele peste mine.

Mă hotărăsc să ies puţin în oraş. Urc în maşină, sucesc cheia în contact şi e tot linişte. Mi-⁠a murit bateria.

Mă consolez rapid. Sunt lucruri mai grave decât ăsta. Am bicicletă.

Aş putea continua aşa la nesfârşit. Nu ştiu cu ce scop şi nu ştiu pe cine ar putea interesa. Nici pe mine nu mă prea interesează. Asta e ce se vede. Eu nu intervin.

Am, apuc să conchid nealertat, o viaţă destul de placidă vara; confortabilă în mediocritatea ei blândă. Sau cel puţin asta e ce se vede.

***
 Iulie 2015. Ale satului mari fete…

Locuinţa mea de vară e la ţară… De vreo săptămână încerc să mă aclimatizez undeva, pe lângă Buzău. Aşteptam de mult momentul de relaş, când ritmurile bezmetice de peste an se mai domolesc şi când, fără doar şi poate, trebuie să vină şi liniştea. Şi chiar vine, chiar dacă, fatalmente, ea seamănă nu a plictiseală (pentru că problema care mă hărţuieşte de ani buni e că nu am timp suficient, nu că nu am ce face cu el; se plictisesc repede copiii şi naivii, ca să nu spun proştii, care au impresia că în faţa lor se întinde eternitatea), ci a monotonie. Dar am ajuns să degust monotonia, să mă bucur de fiecare firimitură din ea. Pur şi simplu nu mă mai satur să fac întruna acelaşi lucru: să citesc, să scriu, să alerg după copchii, să mă plimb pe cele câteva uliţe asfaltate ale satului. Şi mai ales să asimilez ceea ce mişcă, tresare, mugeşte, rage, cântă, bate din pleoape ori face ţop-⁠ţop, buf, poc, hapciu în jur. Nu am nici o îndoială că e ridicolă preumblarea mea prin sat. Am crescut la ţară şi am rupt de ceva vreme contactul cu mirosurile lui specifice, cu zgomotele atât de familiare. Mă surprind că înghit cu lăcomie izurile de bălegar, de ţărână, de cal asudat, când mă apropii de câte unul şi-⁠i notez spasmul muşchiului în încercarea de a se apăra de toropeală şi muşte. Nu e nimic pitoresc în toată povestea, e mai curând vorba de o reacţie nostalgică: colecţionez senzaţii cunoscute din copilăria mea.

Dar nu poţi redeveni copil, oricât ţi-⁠ai dori. E greu (şi-⁠i şi păcat) să mă scutur cu totul de ticurile, tabieturile ori metehnele de orăşean. Ochiul meu detectează automat câte o siluetă graţioasă, de-⁠a locului. Că doar nu vă aşteptaţi să decupez din peisaj doar caii, vacile şi alte motive ale poeziei tradiţionaliste. Una dintre ele, cu un contur foarte frumos desenat, cu pantaloni scurţi şi tricou mulat, joacă tenis cu piciorul. Pătrăţica, mai precis, pentru cine e în temă. Mă opresc şi o contemplu cu bucurie, fără ca gestul meu să aibă nimic, dar nimic necurat în el. Sunt, mă amuz, un fel de Emil Codrescu. În nici un caz Humbert Humbert, care nu-⁠mi e agreabil ca personaj. (Lolita în schimb îmi este…). Fata chiar se pricepe, şutează şi cu exteriorul, plasează mingea parşiv, în colţ. Alături de ea, câţiva puştani, slăbănogi şi aduşi de spate, având probabil vârste apropiate, încearcă să-⁠i facă faţă. Cât dezechilibru! Îmi amintesc subit că, în metroul care mă ducea de la Ostia la Roma, am văzut o tânără abia ieşită din adolescenţă uimitor de frumoasă. Mai frumoasă decât orice statuie din muzeele urbei (concurenţa e uriaşă!). Sigur, nu era în stare să-⁠şi ducă şi să-⁠şi înţeleagă frumuseţea, feminitatea în pârg, dar micile gesturi o trădau că era conştientă de magnetismul ei. La un moment dat, un mucos ras pe jumătate de cap, cu cercei în ureche, cu o şapcă trântită pe o parte din scăfârlie, cu nădragii atârnându-⁠i de parcă susţineau un scutec plin, a început să o sărute agresiv, dar mecanic şi să o pipăie pe fund. Epata, se dădea mare, se simţea bărbătuş… Ea a reacţionat cu docilitate, o docilitate jumătate vinovată, jumătate tâmpă. Ceva mult prea brutal se întâmpla, primul meu impuls a fost să-⁠l iau la palme pe dobitoc. Şi nu era invidie la mijloc, ci pur şi simplu sentimentul unei armonii vandalizate. Simţul meu estetic s-⁠a simţit jignit. Sigur, m-⁠am controlat, mi-⁠am dat seama că cei doi formau un cuplu, chiar dacă inegal… Erau de aceeaşi vârstă. Cât dezechilibru! Fata care juca tenis cu piciorul mi-⁠a adus-⁠o subit în minte pe cea din metroul roman.

Aceeaşi nepotrivire, în fond…

Împăcat cu mine, scandez în minte câteva versuri călinesciene (ca să fiu pedant, dar şi precis, din Epitalam: „O, vino-⁠ncrezătoare în casa mea, tu, care,/ Ai şaisprezece ani,/ Nimeni de vârsta-⁠ţi darul de-⁠a te slăvi nu are,/ Toţi sunt nişte profani.// (…) Eu ştiu cum să te slăvesc cu palmele pereche,/ Precum în Vatican/ Un papă umanist, uimit de lumea veche/ Bronzul atenian. (…) Canoanele cunosc cum să te fac Hexarca/ Venerei cipriote/ Am comentat adânc pe marele Petrarca/ Şi pe bătrânul Goethe”). Mă amuz, declamând tacit din Călinescu şi pierzând, în coada ochiului, profilul atât de frumos care mi-⁠a înviat în minte strofe pe care le credeam de mult îngropate în labirintul cleios al creierului. Evit, în ultimul moment, o balegă. De cal, nu de vacă; nu ar fi fost o dramă… Ochiul agil iar fuge, expert şi păcătos, ca într-⁠un muzeu în care detectează, dintre sutele de tablouri, cele câteva capodopere şi fixează un desen frumos, perfect proporţionat, cu mişcări nestudiate, dar simetrice, desprinse parcă dintr-⁠un balet clasic. Tânăra, care abia s-⁠a întrupat tot dintr-⁠un poem călinescian (Vin din Liban mireasă), trece cuminte şi nevinovată pe lângă mine, mă priveşte timid şi mă salută respectuos: „Săru’ mânaaaa!”

S-⁠a dus naibii totul! Adela, Lolita, Epitalam, muzeu, capodopere… Adio, Călinescu, trăim în Topîrceanu! Ale satului mari fete…

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest