Contemporanul » Lecturi » Andrei Marga: Dezbaterea în jurul Chinei

Andrei Marga: Dezbaterea în jurul Chinei

Crearea acasă a unei baze de operare am avut-⁠o în vedere, la scara ţării mele, şi am propus-⁠o, la rândul meu în 2012, de pildă, în cazul lui Constantin Brâncuşi sau Liviu Rebreanu. Promovarea externă a unei culturi fără bune organizări interne nu dă decât rezultate festiviste. Nu mai vorbesc despre nevoia folosirii unui concept integrativ al culturii.

Ascensiunea globală a Chinei este însoţită de reacţii. Unele amintesc de începutul secolului al XX-⁠lea, când europenii şi-⁠au dat seama că evoluţia lumii începe să depindă de SUA. Scrierile lui Mathew Arnold, Robert Aron, Oswald Spengler sau Hermann Keyserling sunt mărturie. Atunci se critica americanismul A-Marga-Ascensiunea-globala-a-Chinei-cop-1ca stil de viaţă – mai ales după Primul Război Mondial, în urma căruia Europa a pierdut centralitatea în lume. Acum, se reacţionează la ofensiva Chinei în spaţiul economic şi cultural.

Unele reacţii vin evident din schimbarea de statut. China a încetat să mai depindă de asistenţă externă şi, după 1978, a devenit o supraputere. Ea a recâştigat, într-⁠un fel, statutul pe care l-⁠a avut în secolele XVII-⁠XVIII, acum însă pe fondul lumii globalizate. Ca economie, China se află astăzi doar în urma SUA, cu o prezenţă ce se extinde continuu în Asia, Africa şi America de Sud, chiar şi în Europa şi America de Nord, şi cu un rol politic crescând, capacitatea militară plasând-⁠o după SUA şi Rusia. Unde este concurenţă, apar reacţii felurite.

Erik Israelewicz, un economist (L’arrogance chinoise, Bernard Grasset, Paris, 2011), a analizat transformarea „modestiei” proverbiale a chinezilor, în condiţiile unui succes istoric impresionant, în „încredere în sine” şi „mândrie naţională”. Deşi, în cele din urmă, a interpretat această transformare ca emergenţă a „aroganţei naţionaliste”, analiza sa rămâne reprezentativă pentru reacţia la ascensiunea economică a Chinei. Nu insist aici asupra acestei analize, ci mă opresc în dreptul dezbaterii ce are ca obiect promovarea culturii chineze.

Din 2004 încoace, acţiunea culturală internaţională a Chinei are ca protagonist Hanban – fundaţia guvernamentală ce coordonează reţeaua Institutelor Confucius. Reţeaua însăşi a atins dimensiuni singulare. După zece ani de la înfiinţare, deci, în 2014, ea dispunea de 475 de institute, la care se adăugau 851 de clase Confucius, amplasate în 126 de ţări. Doar în SUA funcţionează 100 de unităţi, în Coreea de Sud 28, în Africa de Sud 9, în Germania 20, în Marea Britanie 134, în Rusia 23, în Franţa 19, în Italia 45, în Australia 60, în România 8. Reţeaua operează în baza solicitărilor universităţilor şi instituţiilor gazdă şi promovează limba, cultura şi cunoştinţele despre China. În reţea activează, pe durate variate, peste 35.000 de dascăli de chineză proveniţi din China, la care se adaugă forţe de pe plan local de multe mii de oameni. În acest moment, sunt înscrişi în programe de învăţare a limbii în jur de trei milioane de studenţi, cu tendinţa creşterii rapide, iar 282 de programe de învăţare a chinezei sunt incluse în curricula universităţilor respective. Nu de mult a fost instalat sistemul global Confucius Institute Online, iar 26 de Institute Confucius de pe glob au trecut la statutul pretenţios de „institute model”, ce presupune, din partea universităţii gazdă, un nivel înalt de angajare (ca infrastructură, preluare a personalui chinez, înscriere în curriculum etc.) şi dezvoltare a sinologiei.

Pe măsură ce dimensiunile neobişnuite ale reţelei Hanban au prins contur, au început reacţii. De pildă, într-⁠un raport al serviciilor secrete canadiene s-⁠a scris: „Beijing este pe cale să câştige nu doar pieţele economice, ci şi inimile şi minţile oamenilor pe glob, ca mijloc de consolidare a puterii” (The Cronicle, 27 mai 2007). S-⁠a creat imaginea după care reţeaua Hanban este folosită „în speranţa promovării a ceea ce se consideră a fi superioritatea culturală a Chinei” (Der Spiegel, 28 iulie 2010). Profesori de tibetană de la Columbia University au interpretat nediscutarea subiectului Tibet de către Institutul Confucius de la faţa locului ca afectare a libertăţii academice (Columbia Spectator, 11 noiembrie 2011). Un student în chineză de la Queensland University of Technology a declarat că „Institutele Confucius se înţeleg cel mai bine ca instrument al diplomaţiei culturale a Chinei de a exercita şi de a susţine puterea flexibilă [am tradus în acest fel aici soft power] chineză pe plan global” (The Sydney Morning Herald, 20 februarie 2011). Într-⁠o comisie a Congresului american, în 2012, Steven W. Mosher a acuzat că Hanban ar fi condus din instituţii ce ar avea drept scop „subminarea, cooptarea şi, în cele din urmă, controlarea discursului academic occidental cu privire la subiectele ce privesc China”. Angajarea Institutelor Confucius la nivel de universităţi ar fi calea de a lua sub control viaţa instituţiilor gazdă.

Un antropolog din Chicago, Marshall Sahlins, a acuzat că Hanban ar fi „o organizaţie pedagogică internaţională, un instrument prin care partidul controlează statul” (în The Nation, 29 octombrie 2013). Apoi, critica s-⁠a lăţit (vezi Ion Mărcuş, The Times Higher Education, 4 aprilie 2014) în acuzarea promovării punctului de vedere propriu asupra Taiwanului. Mai nou, se invocă răspunsul dat de Hillary R. Clinton în Senatul american la întrebarea: de ce China are în SUA peste 60 de Institute Confucius, iar A-Marga-Ascensiunea-globala-a-Chinei-copSUA în China abia patru institute echivalente? Răspunsul Secretarului de Stat american sună elocvent: „Guvernul chinez asigură fiecărui centru un milion de dolari pentru lansare şi acoperă în plus cheltuieli operaţionale ce depăşesc $ 200 000 pe an. Noi nu avem în buget aceste sume de bani” (The Washington Times, 8 aprilie 2010).

Există, desigur, anumite stări de lucruri pe care criticii reţelei Hanban le speculează. Este adevărat, de pildă, că politica generală a Chinei urmează astăzi strategia unei „soft power”. Mai mult, Institutele Confucius operează direct în campusurile universitare, spre deosebire de Alliance Francaise, Goethe Institut, Cervantes sau British Council, care operează prin înţelegeri cu statele respective. Reţeaua institutelor chineze este condusă de un consiliu internaţional – la care particip, de asemenea, ca senior consultant de­sem­nat – în care intră şi demnitari ai statului chinez (un vice-⁠prim ministru, miniştri şi rectori chinezi) şi întruchipează în domeniul promovării culturii opţiuni ale Chinei. În practică, în funcţie de posibilităţile de la faţa locului, spectrul acţiunilor Institutelor Confucius este mai larg sau mai restrâns. În cazul ultim, s-⁠a creat impresia că bogăţia culturii Chinei a fost redusă programatic la opera chineză şi la dansul tradiţional, deci la un fel de „culturtainment”, încât s-⁠ar fi produs „o comprimare a civilizaţiei chineze în numele unei forme digerabile” (Lionel M. Jensen, Inside Higher Education, 4 ianuarie 2012). O critică venită dinăuntrul Chinei se referă la multiplicarea de Institute Confucius în aceeaşi ţară, în locul concentrării pe mai puţine, cu eficacitate sporită (Tao Xie and Benjamin I. Page, Journal of Contemporary China, 2013).

Trebuie menţionat însă că sunt şi pledoarii din afara Chinei în favoarea Institutelor Confucius. Unii analişti au arătat că „proiectul Institutelor Confucius poate fi văzut, la un nivel, ca încercare de a creşte învăţarea limbii chineze şi ca apreciere a culturii chineze, dar, la alt nivel, este parte a unei mai largi proiecţii a acelei soft power prin care China încearcă să câştige inimile şi minţile pentru scopuri politice” (James Paradise, Asian Survey, 49, 4, 2009). S-⁠a recunoscut că partea chineză „s-⁠a îngrijit să nu încurajeze aceste centre de limbi să acţioneze ca promotori făţişi ai punctelor de vedere politice ale partidului şi prea puţine lucruri sugerează că ar face-⁠o”, chiar dacă există o preocupare de a promova în exterior o anumită imagine a Chinei (The Economist, 20 ianuarie 2011). Într-⁠un mod încă nelămurit, în unele ţări reacţia la Institutele Confucius a apărut după ce, la faţa locului, unii au folosit alocaţii chineze (The Sunday Times, 20 mai 2012), alţii nu. Cunoscătorii au argumentat că Hanban nu este parte a strategiei soft power a Chinei actuale, ci mai curând a „paradigmei comunicative (communicative paradigm)”, prin care cultura chineză este adusă la „conversaţia culturală globală” (Randolph Kluver, Communication, Culture & Critique, 7, 2, 2014). Analişti germani au arătat răspicat că, în fapt, orice instituţie educaţională şi culturală, din aproape orice ţară, este finanţată prin decizii ale partidelor politice, iar acum unele dintre aceste instituţii sunt finanţate prin decizii ale partidului care conduce China (Jorg Meinhardt Rudolph, Deutsche Welle, 25 ianuarie 2012). Iar dacă este vorba de finanţare, bugetul anual al Hanban a fost de $145 milioane în 2009, încât este falsă susţinerea după care ar fi o finanţare excesivă (Maria Wey – Shen Siow, Asia Pacific Bulletin, 91, 2011), rămânând adevărat că bugetul a crescut la $ 278 milioane în 2013 (The Economist, 13 septembrie 2014). În 2014, Hanban a folosit ceva peste $ 300 de milioane, la care a adăugat contribuţii de peste $ 413 milioane, venite din cele 126 de ţări în care operează. Peste toate, este concludent faptul că, de la înfiinţarea primului Institut Confucius în SUA, la University of Maryland (2004), „nu a existat nici o plângere că institutele [chineze] ar sta în calea libertăţii academice în campusurile americane” (Peter Schmidt, The Cronicle of Higher Education, 17 septembrie 2010);

Care este opinia părţii chineze? Presa din Beijing a argumentat că „din când în când, activitatea Institutelor Confucius are parte de neînţelegeri” (China Daily, 1 decembrie 2012) şi a pus întrebarea: nu cumva, în logica folosită de criticii Institutelor Confucius, şi alte institute culturale de reprezentare naţională din alte ţări pot fi socotite institute de propagandă? „China nu a fost prima care a organizat asemenea institute şi nici nu are monopolul asupra promovării culturale peste hotare” (Chang Liu, China Daily, 12 august 2010). În reproşul că Institutele Confucius ar fi „un braţ al statului chinez şi ar promova agende politice ale acestuia”, agenţia de presă oficială a Chinei a văzut „intoleranţă faţă de culturi exotice şi preconcepţii tendenţioase ce vizează să defăimeze şi să izoleze partidul comunist chinez” (Xinhua Statement, 23 iunie 2014). Ministerul de Externe al Chinei a arătat că „toate Institutele Confucius din Statele Unite se află acolo deoarece au fost solicitate de universităţi americane, conform propriei lor voinţe. Noi le-⁠am asistat, asigurând profesori şi manuale la cererea părţii americane, dar nu am interferat vreodată în libertatea academică” (Wall Street Journal, 5 decembrie 2014).

Să observăm însă un fapt. În 25 septembrie 2014, foarte puternica University of Chicago, care întreţine un institut propriu în Beijing, a comunicat public decizia de a închide Institutul Confucius din cadrul ei, după controversa suscitată de antropologul deja menţionat. În această situaţie, Xu Lin, Directorul General al Hanban, a trimis o scrisoare Preşedintelui University of Chicago. Scrisoarea consta dintr-⁠un singur rând: „Dacă instituţia Dumneavoastră decide să ne retragem, voi fi de acord („If your school decides to withdraw, I will agree to it”). Imediat după primirea scrisorii, renumita universitate americană a comunicat oficial că reînnoieşte contractul cu Hanban şi va continua să asigure funcţionarea Institutului Confucius în cadrul său (Inside Higher Education, 26 september 2014), punând astfel capăt controversei.
Acestea fiind faptele puse în joc şi ştiind cum operează institutele culturale din străinătate, nu putem să nu ne punem întrebări şi să formulăm constatări.

Nu cumva, de fapt, impresionează nu ceea ce fac sau nu fac Institutele Confucius, ci dimensiunile neobişnuite ale reţelei Hanban şi eficienţa acţiunilor? Dar, trebuie acceptat, acestea sunt dimensiunile şi potenţialul Chinei. Iar eficienţa ţine de ideea nouă, fără îndoială profundă, a funcţionării institutelor, pe cât posibil, direct în universităţi.

Oricum, nu reacţia de defăimare este potrivită în faţa progresului solid al reţelei Hanban. Acum, de exemplu, deciziile adoptate în reuniunea de la Qufu, din 1 august 2015, vor marca un nou pas spre consolidare prin constituirea Asociaţiei Alumni la nivel global, prin organizarea sistemului de burse de doctorat, prin extinderea „studiilor chineze” realizate de specialişti din diferite ţări, prin constituirea fondului chinez („The Chinese corner”) în biblioteci din lume. În faţa eficienţei neobişnuite a acţiunilor, nu acea reacţie este răspunsul înţelept. Ca ilustrare, în urmă cu mai puţin de un an, la reuniunea de la Changchun (Jillin), s-⁠a discutat proiectul „institutelor model” (care presupun angajarea suplimentară, cu infrastructură, personal, curiculum, a universităţilor gazdă), pentru ca, la această oră, procesul de convertire a Institutelor Confucius din diferite ţări în „institute model” să fie în plină desfăşurare. Nu o reacţie superficială este soluţia când sesizezi cât de serioasă este în China preocuparea de a crea acasă institute de cercetare a confucianismului (începând cu cel dătător de ton, din Qufu, oraşul natal al lui Confucius), ca bază pentru operarea cu succes în exterior. Nu o asemenea reacţie este soluţia când vezi cât de integrativă este conceperea culturii – care nu este redusă la dans, operă, literatură, creaţii plastice, ci include şi celelalte domenii ale vieţii societăţii (tehnicile, ştiinţa, spiritualitatea religioasă, filosofia etc.). Nu poţi să nu apreciezi exigenta selectare a personalului trimis în diferite ţări şi pregătirea sistematică pe care acesta o urmează din vreme.

În treacăt fie spus, crearea acasă a unei baze de operare am avut-⁠o în vedere, la scara ţării mele, şi am propus-⁠o, la rândul meu în 2012, de pildă, în cazul lui Constantin Brâncuşi sau Liviu Rebreanu. Promovarea externă a unei culturi fără bune organizări interne nu dă decât rezultate festiviste. Nu mai vorbesc despre nevoia folosirii unui concept integrativ al culturii (cum se poate observa în Andrei Marga, Sincronizarea culturii române. Un proiect, Editura Tribuna, Cluj-⁠Napoca, 2013), care este singurul competitiv astăzi. Iată doar două idei ce vor trebui reasumate cândva şi în România, fiind folosite cu succes de alte ţări.

Oricum am privi lucrurile, promovarea culturii propriei ţări la scara la care se face de către Institutele Confucius este naturală, iar interesul larg pentru acţiunile lor este firesc, fiind vorba de o cultură de mare pondere. Împrejurarea că finanţarea Institutelor Confucius este generoasă, rămâne o chestiune internă a Chinei. Volumul banilor puşi în joc este explicabil având în vedere succesele recente şi, de ce nu, interesele, inclusiv economice şi politice ale unei ţări cu o enormă capacitate productivă, ca şi prezenţa ei cu investiţii voluminoase în economiile diferitelor ţări.

Putem exprima în diverse feluri relaţia institutelor cu autorităţile, dar, de fapt, aceasta este strânsă oriunde. În unele ţări, institutele sunt parte a ministerului de externe ori agenţii, poate fundaţii, sub controlul guvernului sau cel puţin în coordonarea acestuia. Institutele de reprezentare naţională nu operează altfel. De aceea, există totdeauna un focus al acţiunilor. De pildă, într-⁠un institut spaniol, focusul nu este Catalunia, ci altceva, într-⁠unul francez, nu atacurile teroriste, într-⁠unul britanic, nu reacţia la imigranţi etc. Evident că nici un subiect nu trebuie ocolit şi, dacă se cere, trebuie discutat. Dar, din simpla indisponibilitate de a discuta rezultă o opţiune în spectrul acţiunilor, poate o limitare voluntară, dar nu se poate deduce că este afectată libertatea academică.

Chestiunea influenţării cetăţenilor ţării gazdă este prea complicată ca să poată fi abordată cu precizie, iar institutele sunt făcute pentru a răspândi informaţii şi concepţii. Cine le măsoară în toate ramificaţiile? Poate fi însă aceasta o problemă într-⁠o lume deschisă a schimbului liber de opinii? Iar dacă este vorba de o parte nevăzută a activităţii, cum acuză vehement unii critici, atunci este vorba de chestiuni ce rămân imposibil de abordat exact. Ele ţin de servicii secrete, orice am face. În orice discuţie, însă, faptele în materie trebuie stabilite cu acurateţe. Iar simplele prezumpţii şi ipoteze nu sunt propriu-⁠zis argumente.

Mai trebuie observat că reacţiile la Institutele Confucius sunt în fond cu totul marginale. Nici unul dintre intervenienţi nu este printre principalele voci din universităţile gazdă şi, cu atât mai puţin, din acele câteva ţări (SUA, Australia, Canada, Suedia). Intervenienţi, atâţia câţi sunt, au fost puşi mai nou în legătură mediatică spre a da senzaţia unei mulţimi şi pentru a exercita presiuni. Deloc întâmplător, însă, marile publicaţii (vezi, de pildă, The Economist, Der Spiegel) sunt rezervate în redarea dezbaterii, chiar dacă privesc uneori ideologic întreaga situaţie (cum face The Economist din 25 iulie 2015).

Cu reacţiile amintite, suntem aduşi în faţa unui şir de întrebări. Nu cumva s-⁠a ajuns ca unele voci să nu mai ţină seama de criteriile raţionale de evaluare pe care le datorăm culturii formate pe baza moştenirii iudeo-⁠greco-⁠romane în care trăim? Nu cumva schimbul de idei liber şi argumentat pe bază de fapte, întreţinut de-⁠a lungul istoriei de către această cultură este înţeles superficial? Nu cumva prezumţiile devin argumente şi ipotezele se transformă ilicit în teoreme şi teorii întregi? Nu cumva unele reacţii de genul celor evocate mai sus cultivă orizontul nefast al împiedicării discuţiei?

Îmi amintesc ceea ce s-⁠a petrecut la Universitatea la Sapienza de la Roma în 2008. Papa a fost invitat atunci de covârşitoarea majoritate a profesorilor şi studenţilor să susţină un discurs la o aniversare. Invocând ataşamentul la ştiinţă, o mână de fizicieni au declanşat o acţiune de protest faţă de venirea Papei Benedict al XVI-⁠lea a cărui viziune despre lume şi cunoaştere era de notoritate universală şi a cărui intervenţie în „cazul Galilei” a fost lămuritoare. În această situaţie, Papa a decis să nu mai susţină discursul pregătit, dar l-⁠a publicat (vezi Allargare gli orizzonti della rationalita. I discorsi per l’Universita di Benedetto XVI, Paoline, Milano, 2008, pp. 91-⁠106). În discurs, Papa a pledat pentru căutarea nelimitată de vreo dogmă a adevărului şi schimbul liber de idei. S-⁠a putut observa ceva paradoxal: papalitatea a devenit avocatul schimbului liber de idei, iar micul grup de fizicieni, militantul împiedicării discuţiei!

În fapt, şi astăzi, precum odinioară, cultura noastră, occidentală în substanţă, câştigă teren nu prin închiderea discuţiei, ci prin cultivarea discuţiei argumentative. Este vorba despre discuţia în care adevărul propoziţiilor, justeţea interacţiunii cu celălalt, veracitatea vorbitorului şi inteligibilitatea expresiei merg mână în mână. Un guvern, o ţară, o economie, o politică pot fi la un moment dat în defensivă. Nu este însă deloc în defensivă raţionalitatea occidentală bine înţeleasă, care a modificat benefic viaţa oamenilor în ultimele secole şi de care ne bucurăm şi astăzi. Altfel spus, ştim din istorie că nu „zidurile” – chinezeşti sau berlineze sau australiene – dau rezultate durabile, ci deschiderea spre informare şi schimb liber de idei. Probe concludente în acest sens sunt chiar succesele istorice ale SUA, ale Europei unite şi ale Chinei de după 1978.

Desigur, nu tot ce este legat de China este fără probleme, iar chinezii sunt primii care o spun. Ei spun cel mai limpede că ţara are nevoie de dezvoltare în toate planurile – tehnologic, economic, administrativ, cultural, politic. Mai presus de orice, contează şi va conta apetitul greu de concurat al chinezilor spre învăţare din experienţele mai bune. Mi se pare un indicator concludent întreţinerea de către China însăşi a unei dezbateri lucide asupra democraţiei chineze. Ampla analiză a lui Zhang Mingshu din What Kind of Democracy Do Chinese People Want (China Intercontinental Press, Beijing, 2014) este o ilustrare în acest sens. Volumul contrazice impresia formată la distanţă că despre democraţie în China se discută doar ideologic, propunând o analiză factuală, în cea mai bună tradiţie a sociologiei. Volumul atestă preocuparea indiscutabilă de a asuma situaţiile fără reţinere şi de a angaja analize cu deplină răspundere. Tema „deschiderii spre lume”, cu care Deng Xiaoping a făcut istorie, este asumată în profunzime. Orizontul abordării democraţiei, subiect socotit delicat oriunde în lume, este dat de aserţiunea: „cheia pentru a rezolva aceste probleme [ale democraţiei, nn] este aderarea la emanciparea minţii şi la reformă, precum şi deschiderea şi învăţarea din reuşitele civilizaţiei politice umane” (p. 346), la care orice om raţional subscrie. Desigur, nu este singura optică asupra democraţiei ce se manifestă în China de astăzi, dar este curentul care se impune.

În lume sunt însă luări de poziţie edificatoare cu privire la importanţa cooperării cu China. De pildă, Primul Ministru al Marii Britanii îndemna studenţii să înveţe limba chineză, iar universităţile britanice să o includă în lista limbilor de mare circulaţie pe care le ofertează. În Germania, la noul interes pentru rusă, de după 1990, s-⁠a adăugat valul unui interes pentru chineză, iar curricula universităţilor este indicatorul. În politica generală, rămâne grăitor faptul că Secretarul de Stat American a făcut prima călătorie la Beijing şi a afirmat că, împreună, SUA şi China pot rezolva problemele majore ale omenirii. Preşedintele Rusiei a declarat că Rusia şi China îşi pot depăşi dificultăţile acţionând sub semnul unei „abordări globale” ce nu presupune politici de bloc. Iar preşedintele Chinei a scos în relief faptul că, în câţiva ani, fiecare al patrulea pământean va fi chinez, încât şi chinezii şi ceilalţi oameni au nevoie de cunoaştere reciprocă.
În orice caz, sub ochii noştri, are loc schimbarea lumii. Una dintre alternativele de evoluţie este cea a unei lumi diversificate, cum ne spun analiştii, de la Henry Kissinger şi Helmut Schmidt, la Fareed Zacharia şi Gerard Chaliand. Desigur, fiecare om va putea continua să apere valorile la care ţine şi este dreptul lui imprescriptibil să o facă. Dar izolarea în noi dogme nu îl avantajează şi nu avantajează niciodată nici una din părţile aflate în discuţie. (Fragment din Andrei Marga, Note pentru discursul susţinut la Qufu, 1 august 2015).

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Andrei Marga

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005. Herbert Marcuse. Studiu critic , [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest