Filmoteca

Antigona, războiul și moldovenii

Un film surprinzător, un fel de OZN cinematografic, vine din Republica Moldova pe ecranele noastre, după ce a câştigat Premiul de popularitate la TIFF. Carbon, lungmetrajul de debut al lui Ion Borş, apare într-un moment cât se poate de nimerit să medităm asupra războaielor fratricide şi asupra consecinţelor lor nefaste. Abordând un subiect dramatic, derivat din demantelarea Uniunii Sovietice, războiul nistrean cu secesioniştii şi schimbările radicale din viaţa moldovenilor, începând cu 1992, filmul nu apasă pe pedala tragicului, ci, dimpotrivă, include multe situaţii comice şi satirice, ceea ce i-a adus şi un neaşteptat succes local: încasările din distribuţie le-au depăşit pe ale megaproducţiei Avatar, Calea apei.

Povestea are în centru doi prieteni, pe Dima (Dumitru Roman) şi Vasia (Ion Vântu), care ajung să se confrunte cu armata secesionistă din Transnistria. Primul dintre ei ar vrea să se însoare şi să se aşeze la casa lui, dar cum nu posedă nimic, decide să se înroleze pentru a lupta cu secesioniştii, după ce află de la un jurnal de ştiri că va primi un apartament drept răsplată. Pentru a afla exact ce trebuie să facă, îl consultă pe Vasia, fost luptător în Afganistan, care primeşte cu ironie declaraţia lui că „vrea să-şi facă datoria de bărbat”. Lăsându-se totuşi convins să-l ajute, Vasia îl pregăteşte pentru armată, făcându-i rost de echipament, şi-l conduce spre tabăra militară, dar totul deraiază când găsesc printre buruieni un cadavru carbonizat. Tot Vasia e cel care decide că mortul trebuie neapărat îngropat creştineşte, după tradiţie, decizia sa declanşând o serie de evenimente tragicomice derulate în ritm dinamic.

Dacă râdem de soldaţii care se lasă cumpăraţi cu alcool şi fac mult caz de „masculinitatea” lor destul de brutală, probată în războaiele recente, păstrăm şi destulă luciditate pentru a remarca analogia cu măcelul declanşat acum de Rusia în încercarea de a supune Ucraina. Situaţiile de confruntare fratricidă sunt asemănătoare şi ele cu ceea ce se întâmplă azi. „Prieten sau duşman?” este întrebarea pe care şi-o pun deseori eroii din film, al căror efort de a înmormânta creştineşte cadavrul carbonizat este confruntat cu piedici la tot pasul.

Uneori opoziţia eroilor aminteşte de gestul Antigonei, eroina tragediei lui Sofocle, de a-şi îngropa fratele ucis luptând contra altui frate, în ciuda interdicţiei tiranului Tebei, Creon. În lungmetrajul Carbon interdicţia vine de la un primar carierist, care declară cadavrul inamic, arătând că el ştie că aparţine unui duşman secesionist. Deşi nu aflăm până la urmă dacă e adevărat sau nu ce susţine el pentru a se afirma în faţa superiorilor, ni se comunică prin dialog că Dima a reuşit totuşi să-l îngroape, sfidând ordinul dat cu gesturi teatrale. Probabil că cea mai hilară situaţie ostilă este aceea în care preotul nu răspunde cererii celor doi pentru că are de binecuvântat Mercedesul unui traficant local. Multe sunt detaliile „tranziţiei” ironizate de film: de la apariţia „capitalismului de cumetrie” la ştergerea inscripţiilor cu alfabet chirilic, de la pregătirea ceremoniilor cu miză electorală, după model sovietic, deşi se doresc opusul acestei influenţe, la găsirea drapelului tricolor oficial. O dizolvare generală a autorităţii şi o incertitudine la fel de generală privind identitatea sunt alte probleme post-sovietice pe care filmul le integrează eficient în naraţiune.

Deşi Ion Borş are în principal studii şi antecedente de actor, nu de regizor, el a apelat la o scenaristă competentă, Mariana Starciuc, pentru a articula o poveste plină de sens şi bine dozată. Şi dialogurile sună bine, ca, de pildă, „Cui îi trebuie acest război? De ce ne ucidem noi?”. Ion Borş a trecut în spatele camerei de filmat după ce a mai regizat un scurtmetraj, Plus minus unu, unde şi-a exersat mai ales abilitatea de a portretiza personaje memorabile, urmărind atent „arcul eroului”.

Intenţiile sale au fost inspirat materializate acum de o distribuţie româno-moldovenească din care l-aş evidenţia în primul rând pe Ion Vântu (interpretul lui Vasia), actor al Teatrului Dramatic din Târgu-Mureş. Şi Dumitru Roman, în rolul amicului său Dima, sau Alla Dontu (logodnica lui, mereu gata să-l critice) se achită bine de partitură, roluri savuroase interpretând Igor-Caras Romanov (sinuosul primar) sau Vitalie Vasilache (preotul lacom şi corupt).

Probabil că marele merit al filmului este acela de a discuta relaxat despre problemele insolvabile ale desprinderii de Uniunea Sovietică (sărăcia, compoziţia etnică dezechilibrată, dificultăţile integrării europene). Şi, desigur, de a pune eroii, dincolo de accidentele comice, în faţa unor dileme morale care le influenţează şi motivează deciziile şi acţiunile. Cum bine spunea realizatorul într-una din declaraţiile sale de presă, „războiul e doar un fundal, un pretext pentru a arăta cum răspund oamenii la propaganda care se infiltrează în viaţa de zi cu zi”.

Filmul trebuie privit şi ca o victorie a sistemului de producţie moldovenesc, care s-a stabilizat abia după 2016, când a fost creat Fondul cinematografic naţional pentru susţinerea producţiei autohtone. În plus, producţia a luptat şi cu numeroasele restricţii ale pandemiei, fiind realizată pe parcursul a doi ani, 2018-2020, reluând abia în 2022 procesele de post-producţie. Temerile noastre privind înţelegerea exactă a contextului de spectatorii străini şi de cei mai tineri au fost risipite de echipa filmului, prezentă la premiera bucureşteană, care ne-a povestit cât de bine a fost primit lungmetrajul în Spania sau la festivalurile la care a participat anul trecut. Sunt deja semne că filmul Carbon se bucură de o primire entuziastă şi în România şi că turneul pe care l-a început în ţară va mări cota sa de popularitate.

■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist

Dana Duma

Total 2 Votes
0

Dana Duma

Dana Duma, publicist, critic de film. Publica la Ideea Europeana monografia „Woody Allen Bufon si filosof”, carte distinsa cu Premiul Uniunii Cineastilor. „Woody Allen este un erou. Nu numai pentru ca multi il considera «ultimul mare comic american» dar si pentru eroica lui putere de a rezista in cadrul cinematografului dominant. In peisajul din ce in ce mai dezolant al comediei cinematografice, el reprezinta alternativa datatoare de sperante: inca se mai poate rade inteligent in salile de cinema, unde glumele «fiziologice» fac ravagii printre adolescentii hraniti cu hamburgeri si educati cu jocuri video. Cum sa nu-l simpatizezi pe ochelaristul comic american cand el este, in plus, cel mai european (in spirit) dintre cineastii de peste ocean? Desi unii socot ca Woody Allen ar satisface un gust mai sofisticat, adresandu-se celor care apreciaza umorul lui de «bufon literat postmodern», hazul sau cucereste mai degraba prin sinceritatea din care se naste: el este permanent alimentat de obsesiile personale ale regizorului-scenarist. Reteaua lor marcata de referinte autobiografice este tratata in paginile acestei carti ce urmareste parcursul exceptional al cineastului care, ajuns la ora celebritatii, incearca sa lupte cu imaginile-cliseu: «Au vazut ca port ochelari si au crezut ca sunt intelectual». Cand Allen primea, in toamna lui 2002, din mainile altetei sale don Felipe de Borbón, unul dintre prestigioasele premii «Principele de Asturias» si era condus, pe taram spaniol, intr-o caleasca regala, fragilul comic spunea, intimidat : «E o poveste cu zane». Reusita alleniana este, in peisajul cinematografului de azi, un fel de basm cu zane, care merita a fi povestit intr-o carte.” (Dana Duma). „Se pare ca lumea se imparte in buni si rai. Cei buni dorm mai bine, dar cei rai profita mai mult de orele de trezie”. (Woody Allen)

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button