Contemporanul » Film » Călin Căliman: Filme româneşti la cineclubul „Film”

Călin Căliman: Filme româneşti la cineclubul „Film”

O mică bijuterie metaforică, inspirată din lumea filmului, în care personajele de bază sunt înşişi membrii echipei de filmare, în frunte cu regizorul Alexandru Tatos, cu operatorul de imagine Florin Mihăilescu

Lunar, de trei ani încoace (cu excepţia lunilor de vară), Cinemateca Română, în colaborare cu revista „Film”, organizează, în sala „Eforie”, cineclubul revistei „Film”, în cadrul căruia au loc proiecţii speciale cu filme româneşti ale anilor trecuţi (prezentate în copii noi sau restaurate, şi însoţite de discuţii cu invitaţi). Din ianuarie 2015 (când s-⁠a desfăşurat prima reuniune a cineclubului) până astăzi au avut loc aproape 20 de astfel de întâlniri cu filme româneşti de altădată, şi, cred că nu greşesc, cineclubul şi-⁠a creat un public fidel, care aşteaptă, lună de lună, întâlnirea cu un film românesc al anilor trecuţi, însoţită de dialoguri cu realizatori care au învins timpul sau cu critici de specialitate. În ce trei ani de activitate ai cineclubului (împlinjţi luna trecută) au fost prezentate 18 filme româneşti, în următoarea ordine cronologică: O lacrimă de fată (Iosif Demian, 1981), S-⁠a furat o bombă (Ion Popescu Gopo, 1961), Mere roşii (Alexandru Tatos, 1976), Moromeţii (Stere Gulea, 1987), Reconstituirea (Lucian Pintilie, 1970), Directorul nostru (Jean Georgescu (1955), Domnişoara Aurica (Şerban Marinescu, 1986), Iacob (Mircea Daneliuc, 1988), Nunta de piatră (Mircea Veroiu, Dan Piţa, 1971), Trecătoarele iubiri (Malvina Urşianu, 1979), Anotimpuri (Savel Stiopul, 1964), Să mori rănit din dragoste de viaţă (Mircea Veroiu, 1984), La capătul liniei (Dinu Tănase, 1983), Secvenţe (Alexandru Tatos, 1982), Ţărmul n-⁠are sfârşit (Mircea Veroiu, 1961), Dincolo de barieră (Francisc Munteanu, 1965), Faust XX (Ion Popescu Gopo, 1966), Un om în loden (Nicolae Mărgineanu, 1979). În discuţiile cu spectatorii au fost angrenaţi regizorii Stere Gulea, Dinu Tănase, Laurenţiu Damian, Nicolae Mărgineanu, operatorii de imagine Vivi Drăgan Vasile, Florin Mihăilescu, Doru Mitran, monteurul Mircea Ciocâltei, cântăreaţa şi actriţa Marina Voica, actorii Dan Condurache, Ion Dichiseanu, Dorel Vişan, Anca Irina Ionescu, criticii Ioan-Pavel Azap, Dana Duma, Mihai Fulger, Marilena Ilieşiu, Anca Ioniţă, Magda Mihăilescu, Cristian Tudor Popescu, Călin Stănculescu, Titus Vîjeu şi subsemnatul, scriitorul şi publicistul Bedros Horasangian, jurnalistul şi editorul Emil Stanciu… După cum se poate vedea „cu ochiul liber”, filmul românesc a fost prezent la modul reprezentativ în cadrul cineclubului „Film”, iar dialogul cu spectatorii a avut piloni de susţinere solizi şi generoşi (din păcate puţini dintre regizorii de odinioară au supravieţuit, marea majoritate s-⁠au îndreptat spre ceruri). La ultimele cinci filme din lista de mai sus aş vrea să mă refer mai pe larg, ţinând seama şi de faptul că au existat câteva motive speciale care au dus la programarea lor…

Secvenţe, aşadar, de Alexandru Tatos, un film a cărui premieră a avut loc în noiembrie 1982. O mică bijuterie metaforică, inspirată din lumea filmului, în care personajele de bază sunt înşişi membrii echipei de filmare, în frunte cu regizorul Alexandru Tatos, cu operatorul de imagine Florin Mihăilescu, prezenţi în trei „secvenţe” distincte, una în noaptea unui An Nou, alta într-⁠o prospecţie la un restaurant de provincie şi cea de a treia pe un platou de filmare. Acesta ar fi unul dintre motivele speciale de care aminteam: filmul ne prilejuieşte întâlnirea pe ecran cu toată echipa de realizatori ai filmului, şi în primul rând cu regizorul Alexandru Tatos care ne-⁠a părăsit cu mai bine de un sfert de veac în urmă. La cineclubul „Film” a fost invitat directorul de imagine Florin Mihăilescu, am avut prilejul să spun şi eu câteva vorbe despre film şi despre Alexandru Tatos, dar mărturisesc, n-⁠am prea avut loc de operatorul Florin Mihăilescu, care a fost de-⁠a dreptul captivant prin toate relatările sale despre Alexandru Tatos, despre Omul Tatos, despre Regizorul Tatos, despre Prietenul Tatos, despre momente particulare din timpul filmărilor, despre „Jurnalul” lui Tatos, unde sunt relatate detaliat dificultăţile intervenite pe parcursul filmărilor, despre relaţia echipei cu ceilalţi interpreţi ai filmului, printre care Mircea Diaconu, responsabilul restaurantului în care se petrece prospecţia, un personaj tragico-⁠comic, căruia echipa de realizatori îi pune la cale o farsă, sau Geo Barton, în rolul unui figurant pe platoul de filmare. Publicul a primit cu interes acest film de acum 35 de ani, care rămâne una dintre capodoperele regizorului Alexandru Tatos, eminentul regizor al generaţiei ‘70 care ne-⁠a părăsit, n-⁠o să uit niciodată acest lucru, în zilele în care se înălţau la ceruri eroii Revoluţiei Române din decembrie ’89…

Ţărmul fără sfârşit, apoi, filmul regizorului Mircea Săucan, produs prin anul 1961, dar un film care n-⁠a avut niciodată o premieră în România! Nu este acesta un motiv special să-⁠l vedem astăzi, măcar la Cinematecă? Invitată specială a fost apreciata cântăreaţă de muzică uşoară Marina Voica, cea care, la 19 ani, avea rolul principal în originalul experiment cinematografic al regizorului Mircea Săucan, jucând alături de regizorul documentarist Eugen Popiţa, care a cochetat şi cu actoria în anii vieţii sale. Împreună cu regizorul Laurenţiu Damian, criticul Mihai Fulger şi actriţa Marina Voica, am spus şi eu, la spectacol, câte ceva despre Mircea Săucan şi filmul său în două personaje, la spectacol a participat şi Iulia Blaga, autoarea unei monografii palpitante consacrate regizorului Mircea Săucan. În cuvântul meu am amintit şi punctul de vedere despre acest film al regretatului critic George Littera, punct de vedere pe care-⁠mi permit să-⁠l citez în continuare, chiar dacă este mai amplu: „În singularul, ambiţiosul Ţărmul n-⁠are sfârşit, efortul de înnoire are drept ţintă, înainte de orice, construcţia epică. Regizorul destramă brutal urzeala naraţiunii tradiţionale, dându-⁠ne un tipic «film fără story», în sincronie cu experienţele întreprinse de cinematograful mondial la începutul anilor ’60. Voit elementară, angrenând personaje creionate în fugă şi în termini net metaforici, «povestea» (întâlnirea întâmplătoare dintre un băiat şi o fată pe ţărmul mării şi scurta lor idilă) nu reprezintă decât pretextul unui poem – delicat ca o boare – al stărilor sufleteşti inefabile, nu alcătuieşte decât o simplă ramă a reflecţiei pe teme filosofice”.

Dincolo de barieră, un film de Francisc Munteanu, cu premiera în noiembrie 1965, ecranizare a piesei „Domnişoara Nastasia” de G.M. Zamfirescu. Cazul special al acestui film este constituit de faptul că interpreta Domnişoarei Nastasia de atunci, Anca Irina Ionescu, după acel rol, interpretat tot la 19 ani, n-⁠a mai făcut film niciodată, a făcut o frumoasă carieră universitară, a devenit o reputată slavistă şi, în altă ordine de idei, a tradus, din limbi de largă circulaţie ca engleza, franceza, italiana, rusa, spaniola, zeci de romane (aproape două sute), ale unor autori precum L.N. Tolstoi, A.P. Cehov, H. Sienkiewicz, S. Vraceanski, B. Pasternak, J. Clavell, Anais Nin, Irving Stone, William Faulkner, Robert Ludlam, Winston Churchill, Richard Nixon, Lucien Bodard, François Mauriac, Bernardin de Saint Pierre, Alexandre Dumas ş.a. Protagoniştii filmului de ascum 52 de ani, Anca Irina Ionescu (Nastasia) şi Ion Dichiseanu (Vulpaşin) au derulat amintiri din zilele filmărilor, au vorbit despre concepţia regizorală (Francisc Munteanu a mutat, întrucâtva, centrul de interes al intrigii de pe tragedia Domnişoarei Nastasia spre drama lui Vulpaşin), despre propria carieră profesională. În cadrul discuţiilor s-⁠a conturat idea că valoarea acestui film a crescut în timp, aceasta datorită, în primul rând, valorilor perene ale piesei care a stat la baza filmului (dramaturgia românească interbelică a cunoscut o perioadă de vârf, prin texte de Camil Petrescu, „Suflete tari”, „Jocul ielelor”, „Danton”, „Mitică Popescu”, Lucian Blaga – „Meşterul Manole”, „Zamolxe”, „Daria”, Mihail Sebastian – „Jocul de-⁠a vacanţa”, „Steaua fără nume”, „Ultina oră”, George Ciprian –„Omul cu mârţoaga”, „Capul de răţoi”, Mihail Sorbul –„Patima roşie”, G.M.Zamfirescu –„Domnişoara Nastasia”, Victor Ion Popa –„Muşcata din fereastră”, „Ciuta”, „Tache, Ianke şi Cadîr”, Gib Mihăescu –„La Grandiflora”, şi alte câteva), şi, în al doilea rând, întâlnirii cu tinereţea interpreţilor (mai joacă în film Silviu Stănculescu, Ana Szeles şi maestrul rolurilor mici, Mihai Constantinescu)…

Faust XX, de Ion Popescu Gopo, o comedie S.F. a cărei premieră a avut loc în decembrie 1966. Filmul a fost programat în anul în care se împlineau şase decenii de la importantul „Palme d’Or” cucerit de Gopo la Cannes (pentru Scurtă istorie) şi în luna (noiembrie) în care Gopo ne părăsea, cu 28 de ani în urmă, împingând în garaj maşina fratelui său. Pentru a prezenta filmul a fost invitat criticul, jurnalistul şi scriitorul Cristian Tudor Popescu, şi gazdă a fost, deasemenea, redactorul-⁠şef al revistei „Film”, criticul prof. univ. dr. Dana Duma. Filmul – reprezentativ pentru capacitatea inventivă a regizorului – a fost primit cu interes de publicul Cinematecii. Joacă în film Emil Botta (Profesorul), Iurie Darie (Asistentul), Jorj Voicu (Mefisto), Stela Popescu (Emma), Ewa Krzyzewska (Margareta), Ion Iancovescu (Tatăl asistentului), Nicolae Secăreanu (Inspectorul), Puiu Călinescu (Melech), Valeria Rădulescu (Cântăreaţa), Constantin Lungeanu (Decanul), Mircea Crişan (Locotenentul de miliţie)…

Un om în loden, de Nicolae Mărgineanu, un film a cărui premieră a avut loc în aprilie 1979. Este vorba despre primul lung metraj al regizorului Nicolae Mărgineanu, care avusese până atunci o prodigioasă carieră de operator de imagine. Un policier, gen destul de puţin frecventat de cineaştii noştri. Cum s-⁠a spus şi la Cineclub, unde au fost invitaţi să vorbească despre film criticii Titus Vîjeu şi subsemnatul, şi unde a participat la dialogul cu publicul însuşi regizorul Nicolae Mărgineanu, acest prim policier al regizorului rămâne cel mai valoros policier al cinematografiei naţionale, alături de filmul Şapte zile de Mircea Veroiu, rămâne un film de reală modernitate, cu un suspans intens, prilejuit de romanul poliţist „Moartea vine pe bandă de magnetofon” de Haralamb Zincă. Mi s-⁠a părut foarte inspirată programarea acestui film la cineclubul revistei „Film”, seara respectivă rămânând – printr-⁠un valoros film de artă de acum 38 de ani, despre realizarea căruia a vorbit inspirat regizorul Nicolae Mărgineanu – un eveniment artistic memorabil, de neuitat. Performanţi, şi interpreţii filmului: Victor Rebengiuc, Ovidiu Iuliu Moldovan, Constantin Diplan, George Constantin, Mircea Albulescu, Sanda Toma, Draga Olteanu-Matei, Florina Luican, Gheorghe Visu, Andrei Finţi, Tănase Cazimir…

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Calin Caliman

Calin Caliman, critic de film, ziarist, născut la Braşov în data de 17 mai 1935. Absolvent al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti (1957), apoi al IATC „I.L. Caragiale”, secţia teatrologie – filmologie. Din anul 1959, redactor la revista Contemporanul, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest