Contemporanul » Film » Călin Căliman: Ofensiva filmului documentar

Călin Căliman: Ofensiva filmului documentar

Anul cinematografic 2015 a conţinut, apoi, câteva documentare de lung metraj româneşti despre care merită să se vorbească mai pe larg. M-⁠aş opri la trei dintre ele.

Anul cinematografic 2015 a fost marcat de o remarcabilă ofensivă a filmului documentar, şi m-⁠aş referi aici, cu precădere la evenimentele legate de creaţia naţională, fără a neglija, însă, prezenţa unor prestigioase documentare internaţionale pe ecranele noastre. Încă din primăvară, Festivalul de film documentar „One World Romania”, un festival de film dedicat drepturilor omului ajuns la ediţia a 8-⁠a, „în memoria lui Vaclav Havel”, a cuprins 42 de filme documentare din 28 de ţări, majoritatea în premieră românească, grupate în câteva secţiuni tematice, „Demo+/-⁠craţie”, „Tovarăşe capitalism”, „Războaie Calin-afis-nr-10-2015contra naturii”, „Adulţi de nevoie”, „Traume”, „Focus:Africa”, prilejuind spectatorilor bucureşteni, convocaţi pe aşa-⁠zisul „kino-⁠maidan”, de fapt în prestigioase săli de cinema bucureştene, întâlniri cinematografice importante cu filme documentare prestigioase ale lumii. Da, „kino-⁠maidanul”, în accepţiunea organizatorilor, nu este nicidecum o periferie părăsită, este un spaţiu public în care oamenii se adună să vorbească despre problemele lor de viaţă, să fie împreună. „Vrem ca One World Romania să devină acea intersecţie unde oamenii se întâlnesc cu cinematograful documentar, iar ideile scapă din ţarcul noţiunilor de-⁠a gata” spun iniţiatorii acestei generoase manifestări cinematografice, şi, fără teama de a greşi, credem că organizatorii şi-⁠au atins ţelurile. Trofeul „One World Romania” a revenit, la ediţia din 2015, filmului documentar Pixadores de Emir Escandari, povestea unor tineri din zone marginale ale oraşului Sao Paulo, a căror artă e alimentată de furie, lipsuri şi disperare. Dar – aşa cum spuneam, pentru că aş vrea să urmăresc cu precădere evenimentele privitoare la documentarul românesc – Festivalul „One World Romania” a cuprins şi benefice iniţiative privitoare la cinematografia naţională. Atunci s-⁠a editat, de pildă, DVD-⁠ul intitulat „Sahia vintage I”, conceput şi îngrijit de criticul de film Adina Brădeanu, un compendiu cinematografic alcătuit din documentare memorabile ale unor documentarişti cu destine (nu numai cinematografice) foarte diferite, dar importanţi într-⁠o anume fază evolutivă a studioului „Sahia Film”. Respectivul DVD cuprinde opt filme de referinţă, precum Reportaj de la Steagul Roşu de Alexandru Sîrbu (pe un scenariu de Eva Sîrbu, despre un cartier nou din… Oraşul Stalin, cum se numea pe vremea aceea Braşovul), Cazul D de Alexandru Boiangiu (un original film-⁠anchetă care ne duce, prin forţa lucrurilor, gândul, la sublima elegie a singurătăţii Umberto D de Vittorio de Sica), Scrisoare din Oraşul Nou de Titus Mesaroş (scrisoarea unui copil, „vrăjit” de minunile urbanizării în comuna sa natală, Nehoiu), Pentru strănepoţi, încă ceva despre Bucureşti de Paula şi Doru Segall (o altă scrisoare, cu mult umor, adresată de „un grup de cetăţeni ai Studioului Alexandru Sahia”, nouă, cetăţenilor Capitalei din veacul XXI), Aflaţi despre mine… de Adrian Sârbu (un alt film cu pretext epistolar, care observă viaţa în cămin a „nefamiliştilor”, strămutaţi în Bucureşti din diverse sate de pe cuprinsul României), Pe unde-⁠am fost şi-⁠am colindat de Laurenţiu Damian (un documentar filmat pe un şanrier din judeţul Gorj, unde muncitorii habar n-⁠aveau la ce lucrează), Oameni care povestesc de Ovidiu Bose Paştina (un film de „protecţia muncii” transformat într-⁠un exerciţiu estetic de înaltă clasă), Va veni o zi de Copel Moscu (un film cu adevărat tulburător care a stat sub obroc vreme de cinci ani de zile – între 1985 şi 1990 – pentru că, vorbind despre un combinat avicol din Bacău, propunea, indirect, analogia cu societatea românească a epocii, care, prin decret prezidenţial, criminalizase contracepţia). Cum spuneam, este vorba despre o iniţiativă foarte binevenită, care, dacă va continua, ar fi bine să includă (în „Sahia vintage” II sau III) filme precum Stuf de Titus Mesaroş (poate cel mai valoros documentar realizat la „SahiaFilm” de-⁠a lungul anilor), Cântecele Renaşterii de Mirel Ilieşiu („Palme d’Or” la Cannes în 1969), superba metaforă Romanţe aspre de Slavomir Popovici, documentare de excepţie precum Şcoala de la Meri de Jean Petrovici, Caii de dimineaţă de Nicolae Cabel, Maria lu’ Pascu de Felicia Cernăianu, O echipă de tineri… de Ada Pistiner sau Nelinişti de Anita Gârbea, un film din 1994 care vorbeşte cu multă forţă de convingere despre „neliniştea” societăţii de tranziţie româneşti în epoca respectivă, şi, totodată, despre efectele benefice ale „libertăţii de creaţie” asupra creaţiei de filme documentare româneşti.

Anul cinematografic 2015 a conţinut, apoi, câteva documentare de lung metraj româneşti despre care merită să se vorbească mai pe larg. M-⁠aş opri la trei dintre ele, originalul documentar al Oanei Giurgiu Aliyah DaDa, incitantul film al lui Sinişa Dragin Pădurea, şi „filmul de suflet” Armenopolis, semnat de cuplul Izabela Bostan Kevorkian şi Florin Kevorkian. Experimentata producătoare Oana Giurgiu şi-⁠a relevat şi vocaţia de regizor documentarist, realizând filmul Aliyah DaDa, o incursiune personală, foarte bine documentată şi inteligent expusă, în istoria evreilor din România. În anul 1882, o comunitate mică din Moineşti (oraşul lui Tristan Tzara) pornea spre Ţara Sfântă, unde întemeia una dintre primele colonii evreieşti din Palestina. Acesta este punctul de plecare al naraţiunii cinematografice din acest valoros documentar, şi de atunci până astăzi, cum o spune întreg filmul, drumul evreilor către Israel se împleteşte strâns cu istoria României moderne, într-⁠o relaţie complexă, de iubire şi ură, imposibil de cuantificat vreodată. Această relaţie, când absurdă, când paradoxală dintre români şi evrei este înfăţişată de regizoare ca un tablou suprarealist, construit vizual printr-⁠o serie de seducătoare colaje fotografice, în care se îmbină contextul istoric cu amintiri şi istorii individuale. Povestea este decupată vizual în stil dadaist (de unde şi titlul filmului), ca un tribut şi un omagiu adus iluştrilor iniţiatori ai curentului, Tristan Tzara şi Marcel Iancu, doi evrei iluştri cu rădăcini puternice în România. Filmul abordează subiecte delicate, cum ar fi apropierea României de Germania nazistă, persecuţia evreilor din vremea respectivă, pogromul de la Iaşi, perioada legionară, implicarea evreilor în construcţia Partidului Comunist, sau înţelegerile economice secrete, din perioada comunistă, dintre România şi Israel. Deşi, cum spuneam, delicate, aceste subiecte sunt tratate de regizoare cu mult discernământ, cu rigoare şi fără nicio ostentaţie, autoarea găsind mereu interlocutori care aveau multe de spus (printre care regizorul Andrei Călăraşu, pe care autoarea l-⁠a prins cu puţină vreme înaintea stingerii sale, şi două dintre protagonistele filmului, implicate în întâmplări de odinioară, scriitoarea Nava Samel sau supravieţuitoarea unor calin-afis-nr-10-2015-1evenimente istorice dramatice, Hana Benyamini) şi bazându-⁠se pe consultanţi de bază (Costel Safirman din Israel şi Bujor T. Rîpeanu din România)… M-⁠a cucerit şi documentarul reputatului cineast sârb afirmat în România, Sinişa Dragin, Pădurea, care tratează cu multă seriozitate, dar şi cu accente umoristice, ironice, o temă aparte. În anul 1947, marele conducător al poporului sârb Iosif Broz Tito, aflat într-⁠o primă vizită de prietenie în România, primea drept cadou un tablou, „Crângul desfrunzit” de Ion Andreescu. În documentarul său, Sinişa Dragin urmăreşte strădaniile istoricului de artă Radu Bogdan, care, peste ani, încearcă să regăsească acest tablou, să-⁠i afle destinul. Din ce motive o asemenea tentativă s-⁠a dovedit foarte complicată şi riscantă? Din simplul motiv că, aşa cum bine o ştim, şi cum filmul ne-⁠o reaminteşte, relaţiile României cu Iosif Broz Tito au fost foarte oscilante în anii care au urmat. Din „mare prieten” al poporului, preşedintele sârb a devenit, pentru o vreme, din pricina reacţiilor sale anti-⁠staliniste, o „coadă de topor”, pentru ca, după moartea generalissimilului, „trădarea” lui Tito să fie repede uitată. Povestea din documentarul lui Sinişa Dragin devine de-⁠a dreptul pasionantă, chiar dacă – sau tocmai pentru că – autorul foloseşte premeditat hiperbola, acreditând înspre final ideea că microfoanele descoperite în tabloul lui Andreescu (şi implicit strădaniile eminentului critic Radu Bogdan de a descoperi soarta repectivului tablou) au schimbat întrucâtva cursul istoriei. Filmul de o oră Armenopolis de Izabela Bostan Kevorkian şi Florin Kevorkian ne introduce în istoria armenilor din România, spunând povestea singurului oraş baroc de pe meleagurile noastre, Gherla, fondat de coloniştii armeni care au emigrat de-⁠a lungul secolelor din Armenia în jurul Mării Negre. Autorii s-⁠au documentat cu minuţie şi au parcurs cu emoţie şi smerenie întreaga istorie a acestui adevărat oraş-⁠muzeu. Muzica lui Capriel Dedeian, înzestrat compozitor român de origine armeană, înnobilează demersul monografic al documentariştilor. Mărturisesc că am văzut filmul într-⁠o avanpremieră bucureşteană organizată la Cinemateca Română, unde filmul a fost prefaţat de ilustrul om de cultură Bedros Horasangian, care s-⁠a dovedit a fi un „ghid” ideal în călătoria cinematografică întreprinsă de cineaşti în trecutul Gherlei. Pentru că vorbim despre cuplul – cel puţin cinematografic – Kevorkian, să spunem şi faptul că filmul lor Armenopolis a repurtat şi distincţii internaţionale – printre care Premiul Special la Festivalul Internaţional de Film Etnografic de la Zlatna – şi să mai spunem că în anul 2015 au mai realizat două valoroase scurt metraje documentare, Armenian Soul şi Recunoaşte 1915, pe care le-⁠au prezentat şi în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Erevan.

Filmul documentar a ocupat, deasemenea, locuri importante în multe din feluritele festivaluri de film organizate în România, printre care tradiţionalele „Next” şi „Anonimul”, „F.I.F.E.” Zlatna, „Divan-⁠Film Festival”, „RO-⁠IFF” Vama Veche şi, în acest sezon tomnatic, la prestigiosul festival „Astra” din Sibiu, consacrat exclusiv filmului documentar.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Calin Caliman

Calin Caliman, critic de film, ziarist, născut la Braşov în data de 17 mai 1935. Absolvent al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti (1957), apoi al IATC „I.L. Caragiale”, secţia teatrologie – filmologie. Din anul 1959, redactor la revista Contemporanul, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest