Contemporanul » Eseu » Vasile Muscă: Titu Maiorescu şi Friedrich Nietzsche

Vasile Muscă: Titu Maiorescu şi Friedrich Nietzsche

Nietzsche intuieşte cu profunzime în rivalitatea cu politicul şi ambiţiile sale una dintre cele mai mari ameninţări pentru cultură, pentru viaţa spiritului în general. Politica poate confisca o parte însemnată din energiile limitate de care dispune un popor, pentru a le deturna nefolositor în scopuri care nu sunt de primă importanţă pentru existenţa colectivităţii

Maiorescu concepe negativitatea raportării critice la realitate ca mijloc de realizare a creaţiei. „Uşoară sau nu, critica a fost şi va rămâne o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor. Înţelegerea răului este o parte a îndreptării.” Critica în înţeles maiorescian nu constituie un drept, ci reprezintă o obligaţie: „Românii, anticipând formele unei culturi prea înalte, au pierdut dreptul de a comite greşeli nepedepsite şi au fost depărtaţi din starea mai normală a dezvoltărilor treptate, pentru noi etatea de aur a patriarhalismului literar şi ştiinţific a dispărut. Critica, fie şi amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susţinerii şi propăşirii noastre, şi cu orice jertfe şi în mijlocul oricâtor ruine trebuie împlântat semnul adevărului.”

Critica maioresciană se cristalizează într-⁠o atitudine negativă faţă de datele realităţii naţionale obiective şi cu aceasta autorul ei se aşează în ipostaza adevărată a filosofului, aşa cum era aceasta gândită şi de Nietzsche.

***

Cum se explică această „coincidenţă” sau „corespondenţă”, fiindcă de o influenţă nu poate fi vorba în nici un sens. O posibilă explicaţie poate fi o origine comună în Goethe, care într-⁠un vers celebru din Faust îl lasă pe Mefisto să se prezinte ca o forţă a negativului ce produce pozitivul:
„Ein Teil von jener Kraft
Die stets das Bose will und stets das
Gute schaft” (Faust – 1335-⁠1336)

În traducerea lui Lucian Blaga sună:
„O parte sunt dintru acea putere
Ce numai răul îl voieşte
Însă mereu creează numai bine.”

Este ştiută admiraţia celor doi, şi a lui Maiorescu şi a lui Nietzsche, pentru Goethe. La noi, Al. Dima, L. Rusu, T. Vianu au dovedit prezenţa modelului goethean în personalitatea şi scrisul lui T. Maiorescu cu numeroase mărturii scoase mai ales din Însemnări zilnice (L. Rusu) care vizează îndeosebi îndemnul la formare personală sub semnul cunoaşterii de sine. În ceea ce îl priveşte pe Nietzsche, declaraţiile sale entuziaste de admiraţie şi respect pentru Goethe sunt, de asemenea, cunoscute. Profetul lui Zarathustra îl consideră pe autorul lui Faust în „Incursiunile unui inactual” din Amurgul idolilor ultimul eveniment german, de importanţă europeană – „Goethe, nu un eveniment german, ci unul european” (Amurgul idolilor; „Incursiunile unui inactual”, 49). Desigur, în cultul lor pentru Goethe şi Maiorescu şi Nietzsche îl cunoşteau bine pe Faust şi puteau să se lase inspiraţi de pasajul menţionat în legătură cu convertirea negativului într-⁠o putere pozitivă.

***

Spiritul critic ca elementul cel mai profund definitoriu al lumii moderne şi-⁠a găsit împlinirea sa supremă în criticismului kantian. Cei mai avizaţi interpreţi ai criticismului au pus în evidenţă lărgirea limitelor acţiunii critice prin gândirea lui Kant. Datorită acestuia dezvoltarea Iluminismului atinge punctul în care se depăşeşte pe sine (W. Windelband): critica în numele raţiunii (raţiunea critică) îşi fixează obiectul în raţiunea însăşi (critica raţiunii). Din instrument al criticii, raţiunea devine scop şi obiect al ei. Această schimbare de roluri în scenariul culturii moderne face din Kant, după cunoscuta expresie a lui H. Rickert, adevăratul filosof al culturii moderne („Kant als Philosoph der moderne Kultur”) Filosofia kantiană a servit ca instrument teoretic de delimitare între valorile fundamentale care alcătuiesc câmpul vast şi variat al culturii omeneşti (ştiinţe, arte, filosofie, religie, drept, etică etc.) Fiecare dintre acestea urmează să fie aşezată în specificul ei care îi asigură autonomia şi independenţa dezvoltării sale. Fiecare regiune valorică funcţionează după propriile sale reguli în limitele propriului specific. În cultura noastră, rolul acesta de a despărţi între ape l-⁠a împlinit Titu Maiorescu, părintele spiritului critic românesc.

Pentru un popor tânăr, aflat pe la jumătatea secolului al XIX-⁠lea în plină bătălie pentru cucerirea formulei proprii de modernitate, alegerea unui drum drept care să-⁠i asigure dobândirea adevărului ca principal indicator al „noii direcţii” este hotărâtoare. În acest proces intervine vocaţia de creator de cultură a filosofului, aşa cum o înţelegea într-⁠un interesant paralelism şi Nietzsche. Un drum greşit ales îndepărtează de adevăr, cu cât înaintezi pe el, adânceşte în eroare. Cultura europeană modernă începând chiar de la Descartes, a întreţinut obsesia drumului bine ales, capabil să asigure prin el însuşi adevărul. Pentru a distinge între imperativul absolut al adevărului, specific „noii direcţii” şi eroarea în care se scaldă „vechea direcţie” este necesară intervenţia spiritului critic ca instanţă supremă. Poziţia lui T. Maiorescu este una radicală, ce nu admite concesii de nici un fel. Eroarea de a construi înaintând pe un drum greşit care se abate de la linia dreaptă corectă este cea mai gravă pentru un popor aflat la începutul istoriei sale moderne. În viziunea maioresciană, în acest caz, este de preferat să stai pe loc decât să înaintezi producând alte devieri de la linia dreaptă. „Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţei omeneşti; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, şi dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei, că în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune resistentă se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul” („În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, 1868). Nu putem profita în vederea progresului nostru de forma exterioară dacă aceasta chiar favorabilă este artificială: orice formă împrumutată trebuie să se înrădăcineze în solul unui fond interior sănătos care înainte de toate trebuie să aibă întipărită o amprentă naţională. „Noua direcţie în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţământ natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor, ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional” („Direcţia nouă în poezia şi proza română”, 1872). Avea dreptate G. Călinescu să vadă în autorul Criticilor pe primul teoretician al specificului naţional! Pentru a evita risipa inutilă a energiei naţionale oricum dată într-⁠o cantitate finită – idee la care Maiorescu nu poate renunţa -⁠ este necesară intervenţia exerciţiului critic. Critica este chemată nu doar să denunţe impostura, falsul, eroarea, dar constituie şi o premisă necesară în vederea îndreptării lor. „Curajoasa veghere a unei critice neobosite formează – crede Maiorescu – la suprafaţa vieţii intelectuale o pătură destul de puternică pentru a apăra şi menţine în întunericul ce li se cuvine acele producte stricăcioase. La noi însă ele se răzleţesc în toată voia şi ameninţă a falsifica judecata publicului şi a îneca lucrurile cele bune” („Direcţia nouă…”) „Direcţia nouă” promovează progresul de care românii au nevoie pentru a se alinia în rând cu popoarele civilizate ale Europei, crede Maiorescu.

Un al doilea caz de „corespondenţă” sau chiar „coincidenţă” care merită luat în discuţie: În primăvara lui 1874, Maiorescu, în „Prefaţa” la Criticele sale, aşează un text cu valoare de manifest pentru „noua direcţie”, pe care tocmai o lansase. nu vom cita textul în întregime, fiind convinşi că este binecunoscut, ci doar un fragment necesar consideraţiilor de faţă – „Puterile unui popor, fie morale fie materiale, au în orice moment doar o cantitate mărginită. Averea naţională a românilor este astăzi o cifră fixă, energia lor intelectuală se află asemenea într-⁠o câtime fixată. Nu te poţi juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitalul întreprinderii de cultură într-⁠un popor.” Şi concluzia: – „Ai un singur bloc de marmură; dacă îl întrebuinţezi pentru o figură caricată, de unde să mai poţi sculpta o Minervă?” (Iaşi; martie, 1874).
Maiorescu procedează în spiritul general al criticismului: înainte de a ne angaja în actul cunoaşterii este necesară o cercetare prealabilă a capacităţii de cunoaştere a omului pentru a determina printr-⁠o analiză apriorică valoarea şi valabilitatea cunoştinţelor omeneşti. Este ca şi cum ai vrea să înveţi să înoţi fără a te arunca în apă, va spune Hegel. În manieră asemănătoare, criticistă în fondul ei, vrea să procedeze T. Maiorescu, în privinţa energiilor spirituale de creaţie ale unui popor, în situaţia noastră poporul român. Acestea fiind limitate, trebuie cheltuite în mod planificat pentru a evita investiţiile eronate sau inutile.

În Amurgul idolilor sau cum se filosofează cu ciocanul, apărut în 1889, găsim următorul text al lui Nietzsche, de o izbitoare asemănare cu cel maiorescian – „Să facem un calcul aproximativ -⁠ scrie Nietzsche – cultura germană nu numai că e limpede că se află în declin, dar nu lipsesc din suficient motive pentru asta. Până la urmă nimeni nu poate cheltui mai mult decât are: asta-⁠i valabil pentru fiecare în parte, asta-⁠i valabil pentru popoare. Dacă te cheltuieşti pe putere, pe marea politică, pe economie, pe relaţii internaţionale, pe parlamentarism, pe interese militare, dacă îţi consumi în această direcţie cuantumul de raţiune, seriozitate, voinţă, autodepăşire ce-⁠l reprezinţi, atunci el va lipsi în cealaltă parte.” (Amurgul idolilor… „Ce le lipseşte germanilor”, 4).

„Cultura şi statul – continuă Nietzsche – să nu ne amăgim în această privinţă – sunt antagonişti. Ambii trăiesc şi se dezvoltă unul pe seama celuilalt. Toate marile epoci de cultură sunt perioade politice de declin: ceea ce e mare în sensul culturii a fost nepolitic ba chiar antipolitic” (Ibidem). Observăm că Nietzsche denunţă virulent utopia hegeliană a pactului dintre puterea politică şi cultură, ideea statului ca instituţie de cultură promovată intens în epoca wilhelmină. Nietzsche intuieşte cu profunzime în rivalitatea cu politicul şi ambiţiile sale unul dintre cele mai mari ameninţări pentru cultură, pentru viaţa spiritului în general. Politica poate confisca o parte însemnată din energiile limitate de care dispune un popor, pentru a le deturna nefolositor în scopuri care nu sunt de primă importanţă pentru existenţa colectivităţii. Nietzsche reproşează germanilor excesul din interesul lor pentru cele politice. Pasiunea pentru forţa politică a făcut ca Germania – „Dichter und Denker Land” să agite deviza războinică „Deutschland uber alles”. „Germanii – scrie Nietzsche – sunt acum plictisiţi de spirit, germanii privesc acum spiritul cu neîncredere, politica le absoarbe tot interesul serios pentru chestiunile cu adevărat spirituale” (Amurgul idolilor, „Ce le lipseşte germanilor”, 1). În epoca maximei efervescenţe a vieţii politice de la noi, în democraţia interbelică, Mircea Eliade, capul noii generaţii, reproşa şi el faptul că românii risipesc o cantitate mult prea mare a energiei naţionale înspre sfera politicului.

Aceste pasaje luate din Amurgul idolilor, care au apărut în volum în 1889, nu au putut fi scrise, desigur, după această dată. Textul citat din Maiorescu face parte din „Prefaţa” la ediţia din 1874 a Criticelor, aşadar, cu cincisprezece ani înaintea celui al lui Nietzsche. O „influenţă” a lui Maiorescu asupra lui Nietzsche este exclusă din raţiuni care nu merită să fie luate în discuţie. Este vorba de o simplă coincidenţă, deci, care nu se cere explicată în mod special. Nietzsche s-⁠ar fi putut adresa în acelaşi timp atât românilor, cât şi germanilor, datorită asemănărilor dintre ţările lor.

Aşa cum spuneam în titlul consideraţiilor noastre, este vorba de a semnala doar „coincidenţe” şi „corespondenţe”. Dar „coincidenţe” şi „corespondenţe” semnificative care dovedesc un lucru esenţial: în vastul „imperiu al spiritului”, cum ar zice Hegel, peste timp şi spaţiu cei aleşi se întâlnesc nu doar prin influenţe, ci şi în „coincidenţe” şi „corespondenţe” semnificative.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Vasile Musca

vasile.musca@contemporanul.ro'
Vasile Muscă (n. 1 iunie 1944, Dudeștii Vechi, jud. Timiș) este un om de cultură și filosof român, profesor univesitar la Facultatea de Istorie și Filosofie Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, șef al Catedrei de Istoria filosofiei antice și medievale. Titlul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest