Contemporanul » Eseu » Adriana Teodorescu: Ritualizări thanatico-literare

Adriana Teodorescu: Ritualizări thanatico-literare

O perspectivă cultural-⁠antropologică asupra riturilor morţii

Riturile sunt menite să regleze trecerea omului din fiinţă în corp pur (1), în cadavru, elaborând cultural alteritatea – altfel radicală (2), intolerabilă – a cadavrului şi oferind posibilitatea unei comunicări în binomul alcătuit dintre cei vii şi cel mort, un binom devenit non-⁠relaţional (3). Mai mult, riturile, spune Douglas Davies, sunt mijloace prin care se asigură şi se promovează identitatea post-⁠mortem: „Riturile morţii au la fel de mult de-⁠a face cu chestiuni legate de identitate şi continuare socială, pe cât au cu faptul, foarte practic, al putrezirii corpurilor şi transformarea lor într-⁠o formă de agresiune a văzului şi mirosului celor vii”(4). Dacă considerăm că acesta este un microcosmos al societăţii (5), ne dăm seama că riturile seManastirea-de-la-Hancu-foto pot defini ca adevărate instrumente socio-⁠culturale prin care societatea încearcă reaşezarea cadavrului în sfera corpului, în vederea refacerii semnificaţiilor alterate ale comunităţii umane.

Astfel, dezordinea reprezentată de către cadavru, de la poluarea efectivă, abjectă (6), până la traumele induse imaginarului individual şi social, este normalizată de către rituri. Acest lucru este valabil şi pentru societăţile actuale în care, într-⁠adevăr, există o amplă transformare a riturilor, uneori mergând până la atrofiere, dar conservând ritualitatea ca principiu, ca dimensiune umană necesară (7). De altfel, Michel Vovelle preferă să nu intre în heideggerianism-⁠ul de tip numai omul moare, animalul piere (8), şi precizează că diferenţa, poate nu mare, dar semnificativă, între om şi celelalte specii este grija de a nu-⁠şi abandona morţii (9).

Două romane thanato-⁠ritualice

Riturile morţii, constituind parte a unei realităţi antropologice inevitabile, pot fi observate, de-⁠a lungul timpului şi indiferent de spaţiu, în majoritatea operelor literare care înfăţişează moartea, indiferent că e vorba despre specii ale genului liric, dramatic sau epic, despre literatura pentru copii sau forme ale scriiturii biografice. Avem de-⁠a face, până la urmă, cu o dublă consecinţă: a faptului că literatura este, în ciuda gradelor de abatere de la realitate, în pofida unei certe auto-⁠referenţialităţi (10), o manieră de reprezentare a realităţii, de captare a ei, având nu doar un rol estetic, ci şi o funcţie de cunoaştere (11) şi una supra-⁠estetică, ontologică (12) şi, apoi, a faptului că această realitate este tuturor distribuită, neocolind pe nimeni şi, în acelaşi timp, scăpând întotdeauna, cu obstinaţie, unei reprezentări fără rest şi unei gândiri fără obstacol (13).

În cele ce urmează, ne vom concentra atenţia asupra a două romane în care riturile funerare de trecere beneficiază nu doar de o reprezentare marginală sau accidentală, ci constituie nucleul vertebrant al naraţiunii şi al logicii textuale. În plus, sunt două romane a căror legătură ar putea fi catalogată drept primejdioasă. Primul este Pe patul de moarte (14), a scriitorului american William Faulkner, iar cel de-⁠al doilea, Ultima comandă (15), aparţine lui Graham Swift, romancier englez. Primul roman apare în anii 30, iar cel de-⁠al doilea în 1996, an în care câştigă prestigiosul Booker Prize. Totuşi, această celebritate este umbrită de acuzaţiile de plagiat cu care Swift a fost nevoit să se confrunte în 1997. Lui i s-⁠a imputat tocmai preluarea masivă, fără nici o semnalare, a ideilor din romanul faulknerian, mai precis a intrigii, a atmosferei şi a stilului (16). Dar, departe de a fi o adaptare umilă a romanului lui Faulkner, Ultima comandă este, într-⁠adevăr, după cum recunoaşte şi autorul său, o replică, un ecou peste timp al operei faulkneriene, tot aşa cum ceea ce le uneşte – adică un mod similar de a trata literar moartea şi riturile aferente ei, este şi ceea ce le diferenţiază, subtil, aşa cum moartea însăşi procedează cu fiecare dintre noi.

Marele numitor comun:
ritualizarea estetico-⁠literară a morţii

Articulaţiile textuale ale celor două romane sunt eminamente thanatice. În ambele subiectul este, general vorbind, moartea. Numai că moartea, ca un veritabil obiect glisant cum o numea Louis-⁠Vincent Thomas, suferă de o opacitate şi de o inconsistenţă funciare, astfel că subiectul este, în fond, raportarea celor vii la moarte în contextul dispariţiei proaspete a unei fiinţe dragi şi riturile prin care ei încearcă să gestioneze această situaţie dificilă.

Ambele romane surprind moartea unei persoane şi acţiunile pe care apropiaţii le fac pentru a duce la îndeplinire ultima dorinţă a decedatului. În Pe patul de moarte, cel mort este Addie Bundren, soţia lui Anse Bundren, mamă a cinci copii, ce doreşte să fie înmormântată într-⁠un alt oraş decât cel în care a murit, mai precis în Jefferson, iar în Ultima comandă e vorba de Jack Dodds, măcelar londonez, tatăl adoptiv al unui băiat şi tatăl biologic al unei fete cu handicapuri grave, ce a lăsat, drept ultim ordin, ca cenuşa lui să fie risipită în mare, la Margate. Atât în romanul faulknerian, cât şi în cel al lui Swift, testamentul nescris al decedaţilor va fi îndeplinit, iar în drumul spre spaţiile în care trebuie dusă materia corporală postumă se dezvăluie întreaga complexitate a relaţiilor dintre cei rămaşi în viaţă şi diferite trăiri legate de cel mort, ce pun în lumină forme personale ale doliului. Ambele tehnici narative sunt poliedrice – personajele prezintă, alternativ, ca naratori, propria lor viziune asupra realităţii de dinainte şi de după pierderea suferită, relevându-⁠se gradul de acceptare a acesteia – , dar strategia narativă faulkneriană este mai greu de descâlcit decât cea a lui Swift şi ordonarea temporală mai dificilă. Important este însă că cele două opere pot fi privite ca un cumul de reprezentări ale unor rituri funerare. De la cele personale, intime ale personajelor, fii, fiice, prieteni, rude, soţi şi soţii care reiterează, în drumul lor, momente petrecute împreună şi clarifică, uneori dureros, imaginea celui mort, până la cele publice, identificabile în setul de ritualuri funerare clare: realizarea sicriului şi înmormântarea, la Faulkner, respectiv incinerarea şi, mai ales, împrăştierea cenuşii, la Swift. Tot o formă de ritual, mai degrabă unul inconştient, funcţional însă pentru cititorul care îl descoperă, este şi faptul că, la Swift, un personaj din familia mortului rămâne acasă: Annie, soţia lui Jack. Semn că drumul dorit de mort, pe care cei vii pornesc, nu îi include decât temporar. Altfel, continuitatea are mai multă forţă decât ceea ce o fisurează.
Într-⁠un anumit sens, putem spune că, în măsura în care o operă literară conţine reprezentări ale morţii de o astfel de anvergură, făcând din moarte un subiect predilect, aducând la lumină comportamente umane în relaţie cu ea şi ilustrând forme ritualice de inserare a morţii şi a celui mort într-⁠un context semantic, acea operă devine chiar ea un mediu ritualic (la polul receptării, dar şi la cel al creării, al poiesis-⁠ului). Acest lucru este vizibil mai cu seamă în cazul unor opere de inspiraţie biografică, în care experienţa pierderii celuilalt este prezentată asumat personal. Un exemplu ar putea fi Jurnalul de doliu al lui Roland Barthes (2009). Specific acestor opere este că moartea este simultan reţinută şi îndepărtată pentru ca, prin şi peste aceste două operaţii, să se convertească – datorită, în parte, şi funcţiei cathartice a artei şi, pe de altă parte, datorită unei vecinătăţi congenitale, uneori subordonatoare, cu moartea (17) – în ceva diferit, dar care poate da seama de ea: moartea estetică, literară. Cele două romane nu doar conţin, ci sunt, ele însele, forme ritualice ale morţii.

Polimorfismul percepţiei morţii celuilalt sau
despre un conţinut ritualic diferenţiat

Riturile în care personajele sunt angrenate, deşi comune – toţi se întâlnesc pentru a-⁠i plânge pe morţi, toţi merg pe acelaşi drum spre împlinirea ultimei lui dorinţe – nu au forţa să egalizeze, să uniformizeze modul în care fiecare percepe moartea celuilalt. De fapt, ritualitatea autentică şi puternică este cea care respectă această diferenţă şi nu se transformă în ritualizare a ritului însuşi. Conţinutul semnificantului ritualic trebuie să rămână unul al fiinţei. În acest sens, cărţile par o demonstraţie a vigurozităţii riturilor.

În cartea lui Swift, polimorfismul percepţiei morţii celuilalt este mai cuminte decât la Faulkner. Practic, fiecare personaj – că e vorba de Vince, fiul lui Jack, de Lenny, prietenul de pahar al lui Jack, mânios pe el din cauza relaţiei pe care Vince a avut-⁠o cu fiica sa, ori de mult mai calmul Ray – resimte, în drumul ritualic, în mod distinct şi specific, pierderea suferită. La Faulkner, procesele ce au loc sub veşmântul ritualic sunt mult mai acute şi vizează nu doar semnificaţiile imediate ale lumii, ci şi transformarea subteranelor realităţii. De pildă, Vardaman, cel mai mic dintre copiii lui Addie, nemaiputând suporta starea de cadavru a mamei – trec multe zile până ce ei ajung la destinaţie, iar cadavrul din sicriu miroase – realizează, mental, o adevărată re-⁠semnificare a mamei moarte, spunând şi forţându-⁠se să o considere peşte: „Mama mea nu-⁠i în ladă. Mama mea nu miroase-⁠n halu’ acesta. Mama mea este peşte” (p. 120). O formă extremă, patologică, de resemantizare, urmare a unei senzaţii de asfixiere sub ritualul impus al drumului spre Jefferson suferă Darl. Acesta încearcă să dea foc localului unde se află corpul putrezind al mamei, pentru a-⁠l incinera. Familia, ca să nu fie pedepsit de autorităţi, îl denunţă ca fiind nebun, iar şiretenia cărţii este că, spre final, nu suntem siguri că Darl nu este într-⁠adevăr nebun.

Tot de polimorfismul percepţiei asupra morţii celuilalt şi de o diferenţiere maximală a conţinutului ritualic ţine şi prezentarea, în cele două opere, a perspectivei mortului. De nicăieri sau din sicriu – adevăratul spaţiu e mereu unul interior la Faulkner – Addie îşi povesteşte viaţa. În cadrul selecţiei pe care ea o face din întâmplările vieţii sale, moartea este discret, dar permanent prezentă. Naşterea copiilor, îndrăgostirea de Anse, toate sunt prezentate de Addie ca precipitatoare spre moarte. În plus, moartea este o lecţie pe care ea o primeşte de la părintele său: „îmi amintesc doar cum obişnuia tata să spună că raţiunea existenţei este să te pregătească pentru a putea sta mort timp îndelungat” (p. 102). În Ultimele ordine, Jack Dodds are un penultim capitol, scurt, numai al lui. Tot atopic, Jack foloseşte cuvinte care ţin de meseria lui de măcelar, dar care conţin o poetică – una murdară, scufundată – a cenuşii, a corporalităţii reziduale: „important e ce rămâne. Trebuie să înţelegi că ce intră în prăvălie nu e tot aia cu ce iese de-⁠aici (…) Trebuie să fii întotdeauna atent la resturi, întotdeauna. Ce trebuie să înţelegi tu e natura mărfii. Care e perisabilă” (p. 377). Perspectiva mortului, pusă în scenă de cele două opere, evidenţiază faptul că solitudinea morţii este acutizarea unei solitudini a vieţii. Cu alte cuvinte, moartea apare ca o perspectivă a vieţii şi, iată, şi invers: viaţa ca perspectivă a morţii.

Elementul ce introduce nuanţe.
Raportul cadavru-⁠cenuşă

S-⁠a vorbit mult despre înstrăinarea de rituri pe care incinerarea o implică şi despre dificultatea doliului în acest caz (18). În acelaşi timp, s-⁠a arătat că incinerarea va putea fi mai bine elaborată cultural dacă se dezvoltă rituri noi, specifice (19). Prin punerea în paralel a celor două cărţi putem observa că, deşi într-⁠una corpul celui mort este cadavru care putrezeşte într-⁠un sicriu, iar în cealaltă cenuşă care-⁠şi aşteaptă, într-⁠o urnă, aruncarea în mare, avem de-⁠a face cu nuanţe, mai mult decât cu manifestări ale unor diferenţe extreme. Comportamentul celor din jur este, în ambele cazuri, direcţionat în primul rând de suferinţa provocată de moartea unei fiinţe dragi, şi abia după aceea de starea şi tipul de prezenţă a corporalităţii sub semnul morţii. Care, lucru valabil şi la Faulkner, şi la Swift, este problematică. Nu doar în sensul comun al termenului, ca orice cadavru, ci suplimentar. Este un reziduu care rezistă în lumea celor vii şi care trebuie suportat. Addie trebuie dusă la Jefferson şi pe drum, datorită încurcăturilor ce au intervenit, putrezeşte, iar Jack, purtat în cutia lui, devine împovărător pentru Lenny, care e la un pas să verse cenuşa într-⁠un alt loc, iar Vince se simte ispitit să guste din ea. Acesta este un indiciu al necesităţii despărţirii de cel mort şi al dificultăţii riturilor personale – dacă vedem sub acest unghi dorinţa lui Addie, respectiv a lui Jack – în raport cu cele consfinţite de comunitate.

Nuanţele rezultate din raportul cadavru-⁠cenuşă există însă şi sunt următoarele. Cenuşa lui Jack provoacă celor din jur sentimentul de inconsistenţă: „E ca praful alb, seamănă cu piperul, dar vântul îl risipeşte în nefiinţă” (p. 205), „ce înseamnă «să împrăştii?» (…) Spune-⁠mi, ce înseamnă «a împrăştia»?” (p. 204), în vreme ce mirosul cadaveric a lui Addie sfidează simţurile şi raţiunea copiilor săi şi a celor întâlniţi în cale, motiv pentru care, aminteam şi mai sus, Darl are, la un moment dat, tentativa de a-⁠i da foc. Mai mult, Darl şi Vardaman au senzaţia că mama lor este blocată în sicriul ei, păstrând o formă chinuitoare de viaţă. Addie este mereu în pericol de a muri încă o dată, prin pierderea corpului său. Spre exemplu, Vardaman plânge când sicriul este prins în flăcări şi se bucură când este recuperat de Jewel. Şi la Faulkner, şi la Swift, se poate observa o dureroasă părere de rău după cel mort, derivată nu numai din absenţă şi din semnificaţiile pe care aceasta le comportă, ci şi direct din această corporalitate dereglată a decedatului. O părere de rău după împuţinatul, altădată atât de marele Jack şi alta după Addie, care nu mai are unde să se retragă, pe care toată lumea o poate, din cauza mirosului, percepe. Concomitent există şi o teamă generată de această corporalitate. O teamă pe care ritualul ultim o va curma: „Şi-⁠mi dau seama ce vrea să spună: ca să nu se lipească Jack de noi, ca să nu ne trezim cu Jack lipit de mână. Dar eu nu mi-⁠am luat batista, nici prin cap nu mi-⁠a trecut. Tocmai azi nu m-⁠am gândit la batistă (…) îmi dau seama că n-⁠o să fie uşor, cu urna udă în mână” (p. 388), după care „cenuşa adusă de mâinile mele, care a fost Jack, care se vântura odinioară pe aici, e dusă de vânt, e vânturată de vânt până ce se face vânt, iar vântul Jack sau din ce-⁠om fi făcuţi”. De cealaltă parte, după ce Addie e îngropată, Anse îşi pune dinţii mult doriţi şi le-⁠o prezintă fiilor săi pe noua doamnă Bundren. Viaţa reintră în normalitate.

Concluzii. Ritualitatea literaturii

Edgar Morin susţine că nici măcar în cazul grupurilor arhaice, oricât ar fi ele de primitive, nu se găsesc situaţii în care morţii să fie abandonaţi (20). Practic, cultura, prin credinţele, riturile şi alte forme simbolice ale sale, reuşeşte să încorporeze moartea, chiar alături de semnul ei cel mai cumplit, cadavrul sau corporalitatea împuţinată radical, care e cenuşa, şi să îl rupă de sensul său elocvent, acela de distrugere şi de absenţă. În această direcţie, Douglas Davies observă că ceea ce fac credinţele şi riturile umane este înainte de toate o contrazicere a ochiului (p. 6). Ca şi acestea, literatura neagă, într-⁠o certă măsură, moartea, dar e o negaţie ce are, dincolo de efectul său terapeutic, cel puţin două funcţii: una de integrare a morţii într-⁠un sistem de semnificaţii ontologice şi estetice, şi una de cunoaştere. O cunoaştere ce poate servi antropologilor şi altor specialişti ai riturilor şi morţii şi care, la limită, poate fi înţeleasă ca element al unui ritual pre-⁠funerar.

Note:
1. Despre ambivalenţa riturilor funerare, de reţinere şi de separare: Louis-⁠Vincent Thomas, Rites de mort. Pour la paix de vivants, Fayard, 1985.
2. Luce Aulniers, „Deuil et funérailles”, în Serge Bureau (ed.), Aujourd’hui, la mort, Radio-⁠Canada Chaine Culturelle FM, Québec, 1996; Glennys Howarth, Death & Dying. A Sociological Introduction, Polity Press, 2007, p. 104.
3. Patrick Baudry, La place des morts. Enjeux et rites, Armand Colin, Paris, 1999, pp. 46-⁠54.
4. (trad. n.) Douglas J. Davies, Death, Ritual and Belief. The Rethoric of Funerary Rites, Continuum, London, New York, 2002, p. 6.
5. Mary Douglas, Purity and Danger. An Analysis of Concept of Pollution and Taboo, Routledge, London and New York, 2002 [1966].
6. Julia Kristeva, Powers of Horror: An Essay on Abjection, Columbia University Press, New York, 1982.
7. Nu sunt puţini cei care demonstrează că, dacă vechile rituri sunt pe cale de dispariţie, ritualitatea este departe de a fi secat şi produce în continuare forme noi, care însă nu au atins pragul de vizibilitate necesar pentru catalogarea lor ca atare de către cercetători. Michel Hanus, La mort aujourd’hui, Frisons-⁠Roche, Paris, 2000, Marie-⁠Frédérique Bacqué (ed.), Mourir aujourd’hui. Les nouveaux rites funéraires, Odile Jacob, Paris, 1997.
8. Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, traducere de G. Liiceanu şi C. Cioabă, Humanitas, Bucureşti, 2006 [1927].
9. Michel Vovelle, „La mort dans l’histoire (entretien)”, în Serge Bureau, Aujourd’hui, la mort, p. 19.
10. Auto-⁠referenţialitatea literaturii a fost un concept susţinut de către structuraliştii şi post-⁠structuraliştii francezi ca urmare a dezvoltării lingvisticii saussuriene, a antropologiei lui Levi-⁠Strauss, şi ca răspuns la excesul de realism din epocă şi la interpretarea literaturii ca subordonată – valoric, ca sens – realităţii.
11. Matei Călinescu, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, traducere de V. Stanciu, Polirom, Iaşi, 2003.
12. Hans-⁠Georg Gadamer, Adevăr şi metodă, traducere de G. Cercel, G. Kohn, C. Petcana şi L. Dumitru, Editura Teora, Bucureşti, 2001 [1960].
13. Louis-⁠Vincent Thomas, Mort et pouvoir, Payot & Rivages, Paris, 1999, p.7. Vladimir Jankélévitch, La mort, Flammarion, Paris, 1977, p. 357.
14. William Faulkner, Pe patul de moarte, traducere de H.-⁠F. Popescu şi P. Goma, Editura Univers, Bucureşti, 2002 [As I lay dying, 1930].
15. Graham Swift, Ultima comandă, traducere de P. Creţia şi C. Poenaru, Polirom, Iaşi, 2009 [Last Orders, 1996].
16. http://www.independent.co.uk/news/uk/home-news/a-swift-rewrite-⁠or-⁠a-⁠tribute-⁠1271831.html, consultat ultima dată în 12.06.2014. http://www.independent.co.uk/news/the-sound-and-the-fury-⁠1273239.html, consultat ultima dată în 12.06.2014.
17. Maurice Blanchot, La part du feu, Gallimard, Paris, 1949, pp. 305-⁠345. Françoise Dastur, Moartea. Eseu despre finitudine, traducere de S. Borş. Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 85-⁠95 [1994]. Michel Picard, La littérature et la mort, Presses Universitaires de France, Paris, 1995.
18. Cf.: J.-⁠D Urbain, „La cendre et la trace. La vogue de la crémation”, in Frédéric Lenoir, Jean-⁠Philippe de Tonnac (eds.), La mort et l’immortalité, Bayard, 2004, pp. 1207-⁠1221. M-⁠F. Bacqué, „Pourquoi la crémation résiste sur le plan psychologique en France”, in Etudes sur la mort, 2007/2 (n° 132), pp. 47-⁠54.
19. H. Gérard-⁠Rosay, „Devenir des traces après crémation”, in Études sur la mort, 2004/1, N° 125, pp. 105-⁠117.
20. Edgar Morin, L’homme et la mort, Editions du Seuil, Paris, 1976, p. 33

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest