Eseu - Publicistică

Tăcerea lui Brâncuşi. Paris

„Atelierul părea o părticică din Carpaţii unde se născuse. Încrederea în sine îl menţinuse mereu tânăr şi astfel ajunsese să i se spună
Sfântul din Montparnasse”.

Oraşul minune îl întâmpina cu bulevarde largi şi străzi luminoase, aglomerate, cu multe trăsuri. Femeile erau atrase de acest bărbat straniu, iar el le zâmbea lor şi vieţii care, în sfârşit, îi aducea bucurie”.
Neagoe

Brâncuşi a ajuns la clasa lui Marius Antoine Mercié, care avea legături cu protipendada românească din Franţa. Schimbase multe mansarde până să se stabilească într‑o stradă mai liniştită, în Île de la Cité, inima Parisului care îi permitea să vadă ţâşnind ca o săgeată turnul Sfintei Capele, ce adăpostea Cununa de Spini, o bucată din Sfânta Cruce şi alte relicve ale Patimilor pe care le achiziţionase Ludovic al IX‑lea, cunoscut ca Sfântul Ludovic. Şcoala de Arte Frumoase se afla pe suişul Montparnasse. Pentru a se întreţine, sculptorul a început să lucreze ca spălător de vase, de la 14:00 la 24:00, tura a doua, la unul dintre restaurantele Chartier: „Mâinile spală farfurii, iar mintea mea sculptează”, obişnuia să spună. (Neagoe)

Printre colegii săi români, se numărau pictorii Alexis Macedonski, fiul poetului Rondelurilor, Alexandru Macedonski, Eustaţiu Stoenescu, craiovean, care a plecat la Paris împreună cu Nicolae Titulescu, Theodor Pallady, Jean Alexandru Steriade, Camil Ressu, Nicolae Dărăscu, Samuel Mützner şi sculptorii: Dimitrie Paciurea, Alexandru Severin (Talpoşin), Chiciu Anghel din Craiova, membrii familiei Storck, Constantin Gănescu.

Graţie doctorului Gerota, Brâncuşi a fost bine primit în cercurile medicilor români din Paris. Aceştia au fost cei care îi vor fi comandat Rugăciunea, sculptura care l‑a consacrat. Fascinat de responsabilul restaurantului Chartier, Girantul G. (Gustave), om harnic şi chibzuit, cinstit cu munca, îi face bustul fără ca acesta să ştie. Cu bustul domnului Gustave în roabă, s‑a prezentat în faţa comisiei de admitere pentru expunere în Salonul de Selecţii al Şcolii de Arte Frumoase, cel mai înalt for. Nicio remarcă, niciun retuş, nicio obiecţie… Poate că amuţiseră cu toţii, văzându‑i privirea fixă de sub sprâncenele groase, care susţineau o frunte îngustă. Prin mustaţa deasă stătea să se strecoare un ordin scurt, gata să corecteze orice gest sau mişcare necorespunzătoare a celor din subordine. Gustave avea aerul unui om atent la sarcinile încredinţate; nicio altă preocupare, nicio altă idee, nicio emoţie nu‑i brăzda mintea. Impunea. Atât. Rodin (1840–1917) şi Bourdelle (1861–1929), maeştrii care formau juriul, au observat simplitatea şi perfecţiunea omului responsabil, atent, dăruit muncii sale, convins că munca e muncă. Cu această primire la Salon, numele Brâncuşi s‑a instalat pe buzele tuturor: el, un român fără recomandări, reuşise să impresioneze un juriu exigent, riguros şi pretenţios.

Duminicile şi în toate sărbătorile a început să lucreze ca ţârcovnic la biserica română din Paris, după ce i‑a arătat preotului că ştie să bată toaca, să tragă clopotele, să măture, să aprindă şi să stingă lumânări, să cânte, să dea cu cădelniţa, să ţină isonul cu câte un aleluia, amin, Doamne, miluieşte! – toate învăţate la Catedrala Madona Dudu, la Biserica „Izvorul Tămăduirii” Mavrogheni din Bucureşti.

Salonul din toamnă i‑a acceptat alte două lucrări, Supliciul, al cărui subiect i‑a fost oferit de bătaia pe care o primea copilul vecinilor, căruia nu‑i prea plăcea cartea, şi Orgoliu, care o întruchipa pe Ioana, cu răspunsul său, viziunea sa, principiile sale. Ah, Ioana!… fata Gherghinei, spălătoreasa, fată puternică, mintoasă, vrednică şi frumoasă, frumoasă foc! Bunicii pierduseră toată averea, tatăl murise, iar ea, Ioana, crescuse în spiritul muncii grele: spălatul, scrobitul şi călcatul hainelor. La cei douăzeci de ani, Costache îi propuse Ioanei să‑i fie tovarăşă de viaţă, după ce vor fi trecut pe la primărie şi biserică. Sigură pe destinul său, Ioana l‑a refuzat, argumentând, rece, că ea nu poate face faţă vieţii pe care acesta o va duce, pentru că lui nu‑i era dat să moară acasă. La îndemnul doamnei Grecescu: „Însoară‑te, băiete!”, îl avea pe „nu” al Ioanei, care‑l durea.

Maria Bengescu i‑a mijlocit întâlnirea cu Rodin, care i‑a propus să‑i fie practicant; pe vremea aceea, Rodin primea enorm de multe comenzi, pe care le ciopleau ucenicii săi, retuşul final fiind dat de el. I‑a propus şi lui Brâncuşi să lucreze pentru el în schimbul unei plăţi interesante, însă Brâncuşi i‑a replicat cum numai un ţăran gorjean putea să o facă: „Sub copacii falnici abia dacă mijesc mânătărci şi se târăsc melci. Nici fir de iarbă nu creşte”. (Paleolog)

Văduva lui Petre Stănescu, un bogătaş buzoian, a ajuns la Paris cu scopul de a‑i face un mormânt de pomenire soţului. Acolo, se găsea doctorul Nicolae Vaschide, psiholog şi psihiatru, cel care coordona cercetarea în domeniul psihologiei experimentale şi, în acelaşi timp, un fin cunoscător al artei. Ajunsese şeful Laboratorului de psihologie experimentală din Paris şi secretarul Enciclopediei franceze a ştiinţei, editată de O. Doin. Împreună cu soţia sa, Elvira, fiica profesorului universitar Samfirescu, şi ea colaboratoare la marea Enciclopedie, sunt consideraţi maeştrii prevestitori ai lui Sigmund Freud, elevul lor.

Doctorul Vaschide, şi el din Buzău, a sfătuit‑o pe urmaşa lui Petre Stănescu că singur Brâncuşi putea să‑i construiască o lucrare întru amintire. I‑a înmânat cea mai reuşită fotografie a răposatului, i‑a cerut să‑i facă un bust trainic, pe care să‑l aşeze cât mai sus, să fie văzut de departe de cei care vin să i se închine. Concluzia finală a fost, totuşi, să‑i facă un monument după cum îl taie capul. Atât a aşteptat Brâncuşi: această notă de libertate. Cum dimensiunile comandate depăşeau dimensiunile atelierului din Montmartre, a început să‑şi caute altceva, de cealaltă parte a Şcolii de Arte Frumoase, pe colina Montparnasse, într‑o lume pestriţă, din care nu lipsea nicio naţie, oricât de îndepărtată ar fi fost: scandinavi şi mediteraneeni, asiatici apropiaţi sau îndepărtaţi, havaieni şi siamezi, ghanezi, senegalezi, americani mulţi, din ambele Americi, un turn Babel uman. Spunea Brâncuşi că e nevoie de întâlnirea dintre cremene şi amnar, esenţe tari, ca să apară culturi şi civilizaţii.

De aici, din 54, rue Montparnasse, va ieşi, pentru viitorime, Rugăciunea. S‑a gândit mult, şi‑a rebobinat filmul vieţii, s‑a întors la cimitirul din Hobiţa, unde a văzut‑o, îngenuncheată, pe mamă‑sa, aplecată la mormântul tatălui. Ca Maria îngenuncheau şi plângeau toate femeile, de secole. Imaginea asta însemna veşnicia însăşi, ceremonia nescrisă a vieţii şi a morţii. Lângă locul sub care zăcea cel dispărut, şiruri de femei şopteau cuvinte blânde, picurau lacrimi care să mângâie pământul care‑l acoperă şi îl rugau pe Dumnezeu să aibă grijă şi de cei plecaţi, şi de cei vii, îngenuncheaţi.

Asta era! O femeie îngenuncheată! Aşa a gândit mormântul lui Petre Stănescu: chipul lui falnic, pe un piedestal înalt, cum o ceruse soţia, iar ea, îngenuncheată şi aplecată spre mormântul lui. El o priveghea de sus, iar ea îl priveghea, împietrită, şi se ruga de‑aproape pentru el. Ce imagine circulară: bărbatul ajuns în cer urmărea ce se mai întâmplă cu ai lui şi dacă cineva îşi mai aducea aminte de el. Tot căutând în zare, îşi îndrepta privirea spre propriul mormânt ca să o vadă pe cea pe care o iubise şi care îl mângâia cu lacrimi calde. Deşi scăldau pământul, de‑acolo, de sus, el simţea căldura lacrimilor ei. Ea este cea care uneşte trupul din pământ de sufletul din cer. Ambii au privirile fixate spre pământ, nu spre cer, aşa cum sufletele, recent eliberate din peştera lui Platon, se uitau în jos, nu puteau privi direct către soare. Sufletele lui Platon încercau să cunoască lucrurile prin reflectarea lor pe suprafaţa apei, prin reprezentare, prin geometrie. Era cel mai înalt grad al cunoaşterii, când obiectele erau deduse din desene, scheme, linii, unghiuri, prin geometria lor. Spiritele celor doi soţi scăpaseră din întunericul peşterii şi atinseseră gradul geometric al cunoaşterii. „Rugăciunea! – O comandă obişnuită, ca oricare altă comandă. Dar era prima mea ciocnire cu responsabilitatea. Monumentul trebuia să reprezinte o femeie plângând. Însă cum era să fac, oare, o femeie (…) într‑un cimitir? Am făcut, atunci, din materia ce mi se pusese la dispoziţie o rugăciune”. (Aforismul 27)

Brâncuşi nu o sculptase doar pe ea, soţia iubitoare din Buzău; piatra simplă, lipsită de orice marcă distinctivă, ţinea loc tuturor femeilor care se roagă mereu pentru cei adormiţi. Ele sunt cele care învârtesc roata vieţii. Nu era nevoie de pălării, panglici, dantele, coafuri, bijuterii, nu era nevoie de detalii, efemerităţi. Ni se prezenta doar schema vieţii: trei unghiuri, patru linii frânte, precum frânte sunt şi şiragurile întâlnite în desenele populare, precum frântă este inima îndurerată. Liniile frânte ţin greutatea cerului care se lasă pe umerii maicilor şi care nu reuşeşte să le dărâme.

Femeii i‑a rămas doar braţul drept întreg şi mâna cu care să se închine.

Mai târziu, tot fără braţe, l‑a reprezentat şi pe prietenul înflăcărat, pictorul Nicolae Dărăscu:

„– Cum (fără braţe) o să pictez eu, Costache?

– Cu ochii faci treabă. Ei sapă, mâna ascultă – gândindu‑se la ai lui cu bună dreptate, i‑o întoarse Brâncuşi”. (Palelolog)

Fragment din Tăcerea lui Brâncuşi de Dana Oprica, în curs de apariţie la Editura Ideea Europeană

■ Scriitor, eseist, publicist, profesor

Dana Oprica

Total 2 Votes
0

Dana Oprica

Dana Oprică s-a născut în data de 10 noiembrie 1970, într-o familie de profesori, care au părăsit fiecare satul natal pentru a urma o carieră universitară la Craiova –oraș oarecum depărtat de freamătul cultural, economic și social al capitalei, dar efervescent totuși–, din care au plecat Maiorescu și Titulescu, dar în care a ajuns, și pentru a-și saluta un fost coleg de clasă, însuși generalul de Gaulle în 1968.

A absolvit Liceul Pedagogic din Craiova în anul 1989 în urma căruia a primit repartiția guvernamentală de a lucra ca învățătoare la Liceul “Frații Buzești” din aceeași localitate. Un an mai târziu a intrat la Facultatea de Litere și Istorie, secția română-franceză, din cadrul Universității din Craiova. Cochetând timp de un an și cu profesia de jurnalist la singura televiziune locală, Terra Sat, a obținut diploma de licență în anul 1996, când s-a înscris la un masterat în limba română contemporană, absolvit anul următor, și când, s-a titularizat ca profesor de limba și literatura română la același liceu de prestigiu, devenit între timp, Colegiul Național “Frații Buzești”. Peste șase ani a reușit să-și mai agațe un mic trofeu, cel al stăpânirii limbii spaniole; diploma poartă semnătura Institutului Cervantes din Madrid.

A organizat atât proiecte adresate românilor din Spania cu ocazia Zilei Naționale a României (2013, 2014, 2015), cu ocazia zilei aniversare a poetului Mihai Eminescu (2014, 2015), cu ocazia sfârșitului de an școlar al elevilor români participanți la cursurile de limba română, cât și proiecte adresate publicului spaniol precum punerea în scenă, cu studenți spanioli, a comediei Lanțul slăbiciunilor de I.L. Caragiale, realizarea de traduceri în spaniolă din folclorul românesc, grupat sub tema dragostei și intitulat Dragobete, întocmirea și predarea unui curs de Noțiuni de limbă și cultură română adresat funcționarilor din primăriile regiunii Madrid, pregătirea unor secvențe de lecții în cadrul proiectului Noaptea cărților, organizat de ICR Madrid și a serbărilor și concursurilor de la fiecare sfârșit de an școlar la același ICR Madrid.

Din 2013 este realizatoarea unei emisiuni săptămânale în limba română la postul public de radio Collado Villalba.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button