Contemporanul » Eseu » Horia Pătraşcu: Contradicţie şi unitate

Horia Pătraşcu: Contradicţie şi unitate

De când cu ideea de Hristos – lumea nu se mai împarte în oameni şi Dumnezeu pentru simplul fapt că această nouă realitate descoperită a omului-⁠dumnezeu sau a lui Dumnezeu-⁠Om obligă pronunţarea unei realităţi mai vaste, adoptarea unui concept comun omului şi lui Dumnezeu.

Arta cuvântului este de cele mai multe ori arta de a împăca, armoniza contradicţiile. Dar asta este arta vieţii în general – de la gastronomie până la dezvoltarea personalităţii. Ce altceva este un om matur din punct de vedere psihologic dacă nu un om care a reuşit să împace, să cuprindă – prin înţelegere şi trăire – contradicţiile care pe un om imatur l-⁠ar fi sfâşiat.

Gândirea, la rândul ei, stă sub semnul imperioasei necesităţi de a lua act de existenţa contradicţiilor şi de a găsi o cale de aducere a lor împreună, o sinteză a tezelor opuse. Exprimat magistral de Hegel, un asemenea punct de vedere nu este împărtăşit şi de Kierkegaard care, deşi SAM_6109convins şi el, pe urmele lui Pascal, că fiinţa umană este o fiinţă fundamental contradictorie, crede că „sinteza” se realizează nu prin gândire, ci prin însăşi viaţa lui. „Sinteza existenţială” înseamnă să poţi trăi simultan în două dimensiuni opuse – finit, infinit; moarte, nemurire; cer, pământ; bine, rău; libertate, necesitate – înseamnă să accepţi răstignirea ca mod de viaţă.

În definitiv, coerenţa este un principiu al gândirii şi al vieţii doar întrucât contradicţia o precede. „Fundamentul” principiului noncontradicţiei este însăşi contradicţia din moment ce, pentru a fi negat, trebuie mai întâi să existe obiectul negării. A gândi înseamnă deopotrivă a afirma şi a nega contradicţia, înseamnă mai întâi a o sesiza şi apoi a încerca să o anulezi.

Primul pas în a „soluţiona” contradicţia este slăbirea acesteia, transformarea ei în contrarietate. Pentru aceasta e necesară găsirea a cel puţin unui termen din acelaşi „gen”. De exemplu între înţelept (cel care ştie) şi neînţelept (cel care nu ştie) intervine, datorită lui Socrate, categoria celui care ştie că nu ştie. O asemenea categorie nu face decât să transforme contradicţia iniţială în contrarietate, astfel încât, oricare ar fi omul ales, acesta să nu poată aparţine simultan sferelor a doi termeni, dar să poată lipsi din amândouă, făcând parte din al treilea (sau al patrulea etc). Contradicţia dintre „fiinţă” şi „nefiinţă” se detensionează graţie conceptului de devenire – care este o a treia „variantă” pentru orice lucru existent, supus regimului ambiguu al fiinţei-înspre-⁠moarte. La fel, o afirmaţie nu este numai adevărată sau falsă, ci poate să fie probabilă, simplă opinie. A se remarca faptul că acest „al treilea” nu este propriu-⁠zis o soluţie, nu este, în pofida aparenţelor, o sinteză care îmbină cele două elemente, nu mai mult decât este podişul o sinteză între munte şi şes. Transformarea contradicţiei în contrarietate este primul şi esenţialul pas în drumul spre unitate. Contrarietatea este o opoziţie diminuată, integrată într-⁠un gen comun; roşul se opune galbenului, dar se opune numai în aşa fel încât oricare ar fi obiectul ales, acesta poate să le refuze pe ambele şi să prefere să fie albastru – revelând astfel unitatea generică a tuturor elementelor în discuţie, aceea de a fi toate culori, adică lungimi de undă diferite ale uneia şi aceleiaşi lumini.

E foarte probabil că dacă omenirea s-⁠ar fi împărţit doar în „albi” şi „negri”, aceasta să nu fi ajuns niciodată la ideea de umanitate comună. Existenţa altor rase a obligat omul să producă acest salt conceptual. În mod paradoxal, diversitatea, recunoaşterea diversităţii (ceea ce înseamnă descoperirea unui „al treilea” şi astfel anularea disjuncţiei exclusive, trecerea la un raport de opoziţie mai slab) este poarta spre afirmarea unităţii. Dualitatea (şi dualismul) nu produc niciodată unitate şi aici văd sensul profund al dogmei trinităţii. Abia „al treilea” deschide spre unitatea fiinţei, spre unitatea dintre Dumnezeu şi om, dintre pământ şi cer – nu în sensul că intermediază, că e un element de legătură, ci pentru că impune necesitatea adoptării unei perspective mai largi, mai cuprinzătoare decât simpla contradicţie (în care acest al treilea n-⁠ar avea loc). De când cu ideea de Hristos – lumea nu se mai împarte în oameni şi Dumnezeu pentru simplul fapt că această nouă realitate descoperită a omului-dumnezeu sau a lui Dumnezeu-⁠Om obligă pronunţarea unei realităţi mai vaste, adoptarea unui concept comun omului şi lui Dumnezeu. Într-⁠adevăr, aşa cum dogma trinităţii afirmă, unitatea fiinţei nu poate apărea decât odată cu în-treirea. (Prin „al treilea” înţeleg cel puţin un element în plus faţă de termenii prezenţi în contradicţia iniţială, dar evident că pot fi mai mulţi termeni „al treilea” care să dizolve contradicţia).

Însuşirile comune dintre doi termeni aflaţi iniţial în raport de contradicţie survin cu putere în momentul apariţiei celui de-⁠al treilea element. Dacă pe lume nu ar fi existat decât albi şi negri – culoarea ar fi fost şi ar fi rămas elementul esenţial de discriminare, baza excluderii celeilalte categorii, ignorându-⁠se toate celelalte trăsături asemănătoare. De îndată însă ce apar oameni de alte culori (galbenă, roşie) – culoarea devine neesenţială şi celelalte atribute – cele prin care se aseamănă rasele trec în prim plan. Unde există doar două elemente trec în prim plan diferenţele (oricât de minore), unde există cel puţin trei elemente trec în prim plan asemănările dintre ele. Numai după ce a fost slăbită dihotomia adevăr-⁠fals prin introducerea probabilului s-⁠a putut vorbi despre o dinamică a adeveririi, despre adevăr ca „eveniment” care poate surveni în viaţa unei idei sau, dimpotrivă, ca proprietate ce poate fi pierdută în urma apariţiei unui caz „infirmator”. Mai exact, graţie probabilului, adevărul şi falsul şi-⁠au dezvăluit asemănările de familie, acelea care le fac pe toate să fie „valori de adevăr”.

Multe discuţii s-⁠au purtat despre asemănările dintre bărbat şi femeie – nu au fost suficient de convingătoare, persuasiunea fiind minată de însuşi tipul problemei – „ori-⁠ori”. Dihotomia nu poate lăsa locul niciunei împăcări şi excesele feminismului se explică prin faptul că acestea nu puteau privi emanciparea lor decât prin mijloacele negării şi ofensării celuilalt sex. La fel, bărbaţii sunt condiţionaţi – de însăşi dualitatea genurilor – să le privească pe femei, condescendent, cel mult în termenii ipocriţi ai „democraţiei” şi „toleranţei”. Unde sunt doar doi – unul îl va stăpâni pe celălalt, iar Biblia este cât se poate de corectă în acest sens când o defineşte pe Eva ca „ajutor” al lui Adam. O schimbare autentică este indisolubil legată de introducerea conceptului de „al treilea sex” – o idee îndelung dezbătută, cu care deja ne-⁠am obişnuit şi care de acum înainte tinde tot mai mult să fie pusă în practică – Australia şi Germania introducând deja pe cărţile de identitate posibilitatea de alegere a sexului. După ce omenirea va fi asimilat îndeajuns existenţa celui de-⁠al treilea sex tensiunile ancestrale dintre bărbat şi femeie vor intra repede în albumul amintirilor din perioada „primitivă” a umanităţii, alături de sclavagism, rasism, antisemitism.

Sinteza nu este reprezentată aşadar de cel de-⁠al treilea element, ci cel de-⁠al treilea element mijloceşte apariţia sintezei. Multe dialoguri platoniciene se desfăşoară după această schemă:
X ≠ Y (contradicţie); apare Z care slăbeşte contradicţia transformând-⁠o în contrarietate, astfel încât {X, Y, Z}ÎA, adică sunt elementele mulţimii A, specii ale unui gen comun. Genul comun, sinteza (A) integrează elementele X, Y aflate într-⁠o contradicţie iniţială alături de elementul (singular sau plural) Z care a slăbit contradicţia şi a transformat-⁠o în contrarietate.

Unitatea afirmată de sinteză poate fi acum genetică (elementele au aceeaşi origine) sau teleologică (urmăresc acelaşi scop, punct de evoluţie) sau, bineînţeles, genetic-⁠teleologică. Opoziţia dintre elemente va fi văzută de acum drept secundară, procedurală, de parcurs – şi nu esenţială, fundamentală. „Cunoscătorul” şi „necunoscătorul”, fiind aduşi împreună de cel care „ştie că nu ştie”, pot face parte, alături de acest „al treilea”, din aceeaşi categorie a fiinţelor „căzute” din cerul cunoaşterii Formelor pure – opoziţia lor fiind doar graduală, derivată din gradul anamnezei: unii îşi amintesc mai mult, alţii mai puţin, dar la aceeaşi cunoaştere aspiră cu toţii să acceadă. Omul are, în stadiu foetal, o structură comună din care se ramifică ulterior caracteristicile femine, respectiv masculine. Genomul este în mare parte comun omului şi tuturor celorlalte vieţuitoare – ceea ce le desparte fiind tocmai ceea ce le uneşte: lupta pentru supravieţuire şi nevoia de adaptare la mediu. Dar nici descoperirea genomului şi nici evoluţionismul nu ar fi fost posibile dacă nu ar fi intervenit înţelegerea ordinului primatelor ca un „al treilea” care a dizolvat contradicţia dintre cultură şi natură, dintre om şi animal într-⁠o contrarietate revelatoare de unitate.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest