Eseu - Publicistică

O scriere filosofică de cotitură

Mai trebuie amintit, spre a avea imaginea întreagă a situaţiei, că Joseph Ratzinger a dezvoltat de-⁠a lungul anilor o critică a marxismului din punctul de vedere al unei viziuni elaborate, ce avea ca suport personalitatea lui Isus din Nazaret. Din capul locului, el se afla la distanţă de convenţionalele critici fără de viziune, care aveau să prolifereze după 1989 în ţări cu tradiţie mediocră de reflecţie.

După ce ani la rând a adus obiecţii la filosofia „şcolii de la Frankfurt”, la începutul anilor nouăzeci Joseph Cardinal Ratzinger şi-⁠a schimbat evaluarea. Ocazia a fost tocmai relectura celebrei cărţi a lui Adorno şi Horkheimer, Dialektik der Aufklärung (tipărită, după câţiva ani de la redactare, mai întâi la editura Querido, Amsterdam, 1947) şi, înainte de toate, evenimentele petrecute între timp în societăţile modernităţii târzii. Această scriere a captat – precum, în cursul unui mai bine de un secol, scrierile care au suscitat dezbaterile: Fenomenologia spiritului a lui Hegel sau Critica economiei politice a lui Marx sau Despre geneologia moralei a lui Nietzsche sau Economie şi societate a lui Max Weber sau Parlamentarismul astăzi a lui Carl Schmitt sau Fiinţă şi timp a lui Heidegger sau Krisis a lui Husserl sau Sistemul societăţilor moderne a lui Parsons sau Societatea societăţii a lui Luhmann sau Teoria acţiunii comunicative a lui Habermas – probleme de importanţă crucială trăite în societăţile moderne şi originate în fundamentele lor. Poate mai mult decât unele dintre scrierile amintite, care au jalonat discursul crizei modernităţii, Dialektik der Aufklärung a anticipat ceea ce se petrece astăzi în societăţile modernităţii târzii. Să luăm act de noua evaluare a scrierii lui Horkheimer şi Adorno datorată lui Joseph Cardinal Ratzinger, pentru ca, în continuare, să readucem în atenţie tezele cărţii Dialektik der Aufklärung şi să încheiem cu succinta evaluare a actualităţii ei.

Joseph Cardinal Ratzinger – o reevaluare

Pentru a capta semnificaţia schimbării evaluării concepţiei „şcolii de la Frankfurt” de către Joseph Cardinal Ratzinger să amintim că pentru un teolog concentrat să restabilească poziţia centrală a „mântuirii (Erlösung)” în mesajul creştin şi centralitatea creştinismului în conştiinţa de sine a epocii, mişcările studenţeşti din 1968, ce chemau la acţiuni directe de înlocuire a unei societăţi bazată pe drepturi şi libertăţi individuale, au devenit o referinţă critică. El a văzut în „şcoala de la Frankfurt” sursa filosofică nemijlocită a mişcărilor. Joseph Cardinal Ratzinger a văzut în celebra şcoală de filosofie şi teorie socială, de asemenea, o sursă şi pentru „teologia eliberării” desfăşurată în America de Sud de Boff şi Guttierez, pe care a combătut-⁠o constant pentru punerea de acţiuni politice sub semnul „mântuirii” biblice. La începutul anilor optzeci, Joseph Cardinal Ratzinger explicita optica sa asupra şcolii de la FrankfurtfotoSAM_4933 în felul următor: „la sfârşitul fazei reconstrucţiei după al doilea război mondial…, un perceptibil vacuum al sensului s-⁠a produs în lumea occidentală, la care filosofia încă dominantă a existenţialismului nu a putut da răspuns. În această situaţie, variate ramificaţii ale marxismului au căpătat un impuls moral deţinând o promisiune de sens ce a fost practic irezistibilă pentru tineretul academic. Marxismul lui Bloch, cu vâna sa religioasă, şi formularea strict ştiinţifică a filosofiilor lui Adorno, Horkheimer, Habermas şi Marcuse au oferit modele de acţiune cu care oamenii au crezut că pot răspunde la provocările morale ale mizeriei din lume şi că pot capta sensul propriu al mesajului biblic” ( The Ratzinger Report, Ignatius Press, San Francisco, 1985, reluat în The Essential of Pope Benedict XI. His Central Writings and Speeches, eds. John F.Thornton, Susan B.Varenne, Harper, San Fracisco, 2007, p.219). Evident, filosofia „şcolii de la Frankfurt” devenise parte a filosofiei ce orienta oamenii în era postbelică şi trebuia luată în considerare ca atare.

Mai trebuie amintit, spre a avea imaginea întreagă a situaţiei, că Joseph Ratzinger a dezvoltat de-⁠a lungul anilor o critică a marxismului din punctul de vedere al unei viziuni elaborate, ce avea ca suport personalitatea lui Isus din Nazaret. Din capul locului, el se afla la distanţă de convenţionalele critici fără de viziune, care aveau să prolifereze după 1989 în ţări cu tradiţie mediocră de reflecţie. Înainte de a-⁠i adresa o critică, el a cunoscut marxismul, iar această critică ancorează în probleme ce s-⁠au dovedit, într-⁠adevăr, rezolvate cel puţin riscant deja la Marx. De aceea, în impresionanta monografie pe care i-⁠a consacrat-⁠o lui Isus, Joseph Ratzinger a dat această evaluare: „Karl Marx a descris drastic «înstrăinarea» omului; chiar dacă nu a dat seama de adâncimea propriu-⁠zisă a întrăinării, căci a gândit numai în termeni materiali, el a oferit, totuşi, un tablou intuitiv pentru oameni, ce a căzut sub uzurpatori (Räuber).”( Joseph Ratzinger – Benedikt XVI, Jesus von Nazareth. Von der Taufe in Jordan bis zur Verklärung, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2007, I, p.240). În chip sesizabil, celebrul teolog obiectează scrierilor lui Marx reducerea specificului uman la „termeni materiali”, după ce însuşi Habermas crease un prag al abordării acestor scrieri, asupra căruia merită stăruit.

Impunătorul filosof de astăzi arătase concludent, deja în anii şaizeci, că, în contextul în care a conceput istoria reproducerii vieţii oamenilor, sub presiunea unificatoare a filosofiei clasice germane, Marx a redus, în generalizările sale teoretice, specificul uman la „muncă” şi societatea la dinamica forţelor productive. Fără să cunoască iniţiativa lui Hegel de a lua „munca”, „limba” şi „familia” ca termeni necesari şi suficienţi pentru a da seama de specificul reproducerii umane a vieţii, din manuscrisele de la Jena, Marx a redescoperit „dualismul muncă-⁠interacţiune”, dar sub presiunea „sintezei” caracteristică clasicismului german, „nu a explicitat propriu-⁠zis corelaţia dintre muncă şi interacţiune, ci a redus pe una la cealaltă sub titlul nespecific de praxis social, adică a redus acţiunea comunicativă la acţiunea instrumentală” (Habermas, Arbeit und Interaktion…, în Jürgen Habermas, Technik und Wissenschaft als «Ideologie», Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1968, p.46). În acest fel „munca” – sau „acţiunea instrumentală”, în această terminologie – a devenit termenul exclusiv al reconstituirii istoriei speciei, iar automişcarea producţiei a fost luată drept substanţa atotexplicativă a istoriei (vezi pentru detalii Andrei Marga, Filosofia lui Habermas, Polirom, Iaşi, 2006, pp.288-⁠302).

Pentru a pune în relief până la capăt particularităţile raportării lui Joseph Cardinal Ratzinger la Marx şi ale poziţionării de fapt a „şcolii de la Frankfurt” însăşi, aduc în atenţie încă o analogie. Este vorba de împrejurarea că, la rândul meu, am elaborat o evaluare retroactivă, folosind perspectivele deschise de prăbuşirea socialismului răsăritean din 1989. Am arătat atunci, într-⁠o conferinţă susţinută în 1993, la reuniunea internaţională de la Riverside (California), că există o „structură prototeoretică” nu numai în marxismul răsăritean, nu numai în marxism în general, ci chiar la Marx. Ea se datorează unei „filosofii ce recunoaşte constant un factor prim (care determină sau generează toţi ceilalţi factori)”. Această structură poate trece ca ipoteză euristică atâta vreme cât este vorba de simple reflecţii asupra istoriei, dar capătă consecinţe dramatice (de exemplu, desconsiderarea democraţiei, a moralei etc.) atunci când pe baza ei se iau decizii de schimbare a societăţii. „Amintita structură a avut impact, înainte de toate asupra conceptului societăţii moderne cu care Marx a operat, un concept restrictiv de la început. Ca pretutindeni în altă parte, Marx şi marxismul au proclamat regula analizei ancorate în «premisele reale» ale vieţii oamenilor, dar aceste premise au dispărut repede înăuntrul unei «dialectici» care a abandonat constant faptele şi chiar le-⁠a sfidat” (Andrei Marga, The Modern World and the Individual. From the Metamorphosis of Eastern Marxism to the Marx’s Errors, în Bernd Magnus, Stephen Cullenberg, eds., Whither Marxism? Global Crises in International Perspectives, Routledge, New York and London, 1995, p.95). Tocmai această „structură prototeoretică”, ce-⁠l îndatorează pe Marx mai mult faţă de Hegel şi urmaşii săi, explică simplificările din generalizările teoretice marxiene şi orbirile ce le-⁠au însoţit, care au stârnit reacţii justificate.

Aşadar, cu receptivitate şi rectitudine, precum şi cu enorma sa cultură teoretică, Joseph Ratzinger a schimbat evaluarea filosofiei „şcolii de la Frankfurt” plecând tocmai de la Dialektik der Aufklärung. Locul acestei schimbări este una din cărţile sale reprezentative. Aici el consideră că Adorno şi Horkheimer au avut dreptate să semnaleze „neîncetata autodestrucţie a iluminismului (rastlose Selbstzestörung der Aufklärung)” ca urmare a unui deficit lăuntric, ce constă într-⁠o „angoasă mitică devenită radicală” faţă de ceea ce îl depăşea în practica vieţii şi „teama în faţa adevărului vieţii”, cum spunea mai târziu Adorno (Joseph Cardinal Ratzinger, Wendezeit fur Europa? Diagnosen und Prognosen zur Lage von Kirche und Welt, Johannes, Einsiedeln, Frei­burg, 1991, p.123-⁠124). El plasa „problema prezentului” chiar în „dialectica iluminismului” identificată de Horkheimer şi Adorno în celebra lor scriere. „Dacă vrem să aducem la un numitor comun problema prezentului şi provocarea sa atunci aş spune că ea constă în dubla disoluţie a sferei morale, ce pare să înainteze fără oprire în vremea noastră: în privatizarea moralei, pe de o parte, şi în reducerea ei la un calcul al succesului ce promite mai bune şanse de supravieţuire, pe de altă parte. O societate devine astfel, în esenţa ei publică şi comunitară, o societate fără morală, altfel spus o societate în care nu mai contează ceea ce conferă demnitate omului şi constituie omul ca om” (p.123). Iar dacă este să indicăm rădăcina structurală a acestei situaţii atunci va trebui să observăm articularea valorilor lăuntrice ale societăţii în care ne aflăm, ştiind bine că „ceea ce este decisiv pentru om constă în aceea că el recunoaşte drept graniţă a sa nu numai fizicul (Nicht-⁠Können), ci şi moralul nu este permis (Nicht-⁠Dürfen) în chiar libertatea sa, iar pe acesta din urmă îl consideră la fel de obligatoriu şi ca reală graniţă” (p.123-⁠124). Societăţile în care trăim astăzi sunt caracterizate de obsesia „integrităţii fizice”, devenită uneori „patologică”, care-⁠şi subordonează toate valorile.

Fragment

Total 0 Votes
0

Andrei Marga

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005. Herbert Marcuse. Studiu critic , Editura Dacia, Cluj, 1980, 250 p.

Cărți: Cunoaștere și sens. Perspective critice asupra pozitivismului , Editura Politică, București, 1984, 256 p.; Acțiune și rațiune în concepția lui Jürgen Habermas , Editura Dacia, Cluj, 1985, 306 p.; Raționalitate, comunicare, argumentare , Editura Dacia, Cluj, 1991, 327 p.; Introducere în metodologia și argumentarea filosofică , Editura Dacia, Cluj, 1992, 194 p.; Philosophy in the Eastern Transition , Editura Apostrof, Cluj, 1993, 200 p.; (reeditare), Editura Apostrof, Cluj, 1995, 283 p.; Explorări în actualitate , Editura Apostrof, Cluj, 1995, 187 p.; Filosofia unificării europene , Editura Apostrof, Cluj, 1995, 257 p.; ediția a II-a, , Editura Apostrof, Cluj, 1997, 392 p.; ediția a III-a, editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj, 2003, 436 p.; Universitatea în tranziție , Editura Apostrof, Cluj, 1996, 209 p.; Academic Reform. A Case Study, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 1997, 100 p.; Reconstrucția pragmatică a filosofiei, Editura Polirom, Iași, 1998, 193 p.; Educația în tranziție, Editura Dacia, Cluj, 1999, 126 p.; Relativismul și consecințele sale , Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj, 1999, 200 p.; Anii reformei: 1997-2000 , Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj, 2001, 200 p.; ediția a II-a, 2007, 570 p.; University Reform Today Editura Universitară Clujeană, Cluj, 2001, 206 p.; ediția a II-a, 2003, 409 p.; ediția a III-a, 2005, 363 p.; Introducere în filosofia contemporană, Editura Polirom, Iași, 2002, 560 p.; Ieșirea din trecut (documente și reflecții) , Editura Alma Mater, Cluj, 2002, 264 p.; Religia în era globalizării, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj, 2003, 287 p.; ediția a III-a, 2006, 299 p.; Eleven years after / După unsprezece ani (1994-2004), Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2004, 111 p.; Die kulturelle Wende. Philosophisce Konsequenzen der Transformation, Presa Universitară Clujeană, Cluj,2004, 610 p.; Bildung und Modernisierung, Presa Universitară Clujeană, Cluj,2005, 364 p.; Argumentarea, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj, 2006, 427 p.; Filosofia lui Habermas, Editura Polirom, Iași, 2006, 520 p.; Speranța rațiunii. Interviuri, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj, 2006, 412 p.; La sortie du relativisme, Editura Limes, Cluj, 2006, 288 p.; ediția a II-a, 2008, 324 p.; Relativismul și consecințele sale / Relativism and its concequences, ediție bilingvă, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2007, 350 p.; Diagnoze – Articole și eseuri, Editura Eikon, Cluj, 2008; Dialoguri, Presa Universitară Clujeană, Cluj,2008, 389 p.; Philosophie et Theologia Hodie, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj, 2008, 580 p.; Philosophie der europäischen Einigung, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2009, 380 p.; Challenges, Values and Vision, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2009; Criza și după criză, Editura Eikon, Cluj, 2009; Frații mai mari. Întâlniri cu Iudaismul, Editura Hasefer, București, 2009; Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, Editura Eikon, Cluj, 2010; Criza și după criză, Editura Eikon, Cluj, 2010, (a doua ediție); Argumentarea, Editura Academiei Române, București, 2010; Challenges, Values and Vision, Presa Universitară Clujeană, 2011, (a doua ediție); Profilul și reforma Universității clujene, Presa Universitară Clujeană, 2011, (a treia ediție); Riflessioni italiane, Grinta, Presa Universitară Cluj, 2011; După cincisprezece ani. Fifteen Years after (1998-2004 și 2008-2012), Presa Universitară Cluj, 2011; România actuală (Diagnoză), Editura Eikon, Cluj, 2011; The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2011; The Pragmatic Reconstruction of Philosophy, Cluj University Press, Cluj, 2012; Crizele Modernității Târzii, Editura Academiei Române, București, 2012

Premii, burse și distincții internaționale: 1975-1976, Bursă DAAD, Universitatea din Freiburg im Breisgau și Universitatea din Bielefeld (Germania); 1993, Bursă de cercetare și specializare la Woodrow Wilson Center, Washington DC (SUA); 1996, Bursă de cercetare și specializare la National Endowment for Democracy, Washington DC (SUA); 1975-1994 Burse de cercetare și specializare DAAD, Universitățile din Erlangen, Münster și Frankfurt am Main; Institutul „Max Planck” – Starnberg (Germania); 1999, Mare Ofițer al Ordinului Național al Meritului, Franța; 2000, Marea Cruce a Ordinului Național al Meritului, Portugalia; 2000, Insigne Aureum (Universitatea din Maribor, Slovenia; 2000, Doctor Honoris Causa al Universității „Ion Creangă” din Chișinău; 2002, Les Palmes Académiques, Ministerul Educației Naționale, Franța;2002, Premiul România-Israel și Medalia Ierusalimului, Israel; 2003, Das Große Verdienstkreuz, Germania; 2003, Doctor Honoris Causa al Universității din Debrecen, Ungaria; 2003, Medalia de Aur a Universității din Tübingen, Germania; 2005Premiul Herder; 2005, Medalia Pontificia. Anno XXVI. Joannes Paulus II, Vatican; 2006, Medalia Pontificia. Anno I. Benedictus XVI, Vatican; 2006, Doctor în Științe Umaniste, Universitatea Plymouth, Statele Unite; 2008, Premiul Fundației Sara și Haim Ianculovici, Israel; 2008, Cetățean de Onoare al orașului Karmiel, Israel; 2008, Doctor Honoris Causa al Universității „Paul Valéry”, Montpellier, Franța; 2009, Ordin de Merit al Republicii Italiene, în grad de Cavaler, Italia; 2010, Doctor Honoris Causa al Universității Corvinus, din Budapesta, Ungaria; 2010, Doctor Honoris Causa – Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia; 2010, Doctor Honoris Causa – Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava; 2010, Doctor Honoris Causa – Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți (Republica Moldova); 2011, Crucea Patriarhală – Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române; 2011, Doctor Honoris Causa – Baku Pedagogical State University (Azerbaidjan); 2011, Doctor Honoris Causa – Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava; 2011, Doctor Honoris Causa – Universitatea Constantin Brâncuși din Târgu Jiu (România).

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button