În comun, eroii camusieni din volumele de tinereţe au tentaţia sau urgenţa schimbării. Modificând interiorul celuilalt – sau măcar mintea –, protagoniştii se pun de acord cu ei înşişi. Să nu uităm nici zonele sociale pe care le alege Camus: relaţia cu religiosul, obsesia popularităţii şi relaţia morală în vecinătatea morţii. Imperturbabil, moralistul Camus împinge scenariile înlăuntrul evenimentelor din care cititorul recunoaşte cutare personaj exotic în propria viaţă. Niciun moment Camus nu supraestimează relaţia omului contemporan cu moartea, boala sau viciul. Ce le uneşte este, fără doar şi poate, singurătatea. Autorul îmi pare că tratează marile teme cu pedanterie. Impulsurile lui întrec experienţa culturală.
Dinspre viitor înspre trecut, cititorii lui Camus pot spune că textele tinereţii sunt tot atâtea exerciţii ce privesc progresul spiritului de revoltă imprimat într‑un tip de reflecţie. Cea din urmă, ca oglinda simbolică, atrage atenţia că singurătatea suferinţei e individuală, cauzele trebuie extrase din absurditatea lumii – care indispune pe Camus prin sterilitatea ei. Tipul de observaţie pe marginea vieţii şi a morţii se încadrează în ceea ce întemeiază prima valorizare în indivizi, care nu se pot defini în afara revoltei. „Mă revolt, deci suntem”, spunea apăsat, altruist, maturul Camus. Acţiunea subînţeleasă a enunţului avea coerenţă individuală în fiece cititor.
Singurătatea, marginalizarea şi moartea ce nu mai răscumpără nimic sunt ipostaze ale feţei‑reversului fiecăruia, pentru că moartea pentru toţi, cum zice scriitorul, se manifestă individual. Febril în mirajul frazei contestatare, Camus gândeşte scenariile riscând tezist. Dar le salvează prin interogaţia poetică, la care ajunge aparent fără efort. Naturaleţea ipostazierilor aparţine observaţiei fugitive, aproape jurnalistice – cam ce a imitat în literatura română, pe urmele lui, încă din anii şaptezeci, Octavian Paler.
Tânărul Camus aşază conflictul dintre determinare şi cauzalitate în slujba poeticului. Le condiţionează, iar din moarte, el face personajul cu adevărat paradoxal: prezentă orişiunde, ea e, de fapt, o absenţă. Cu toate acestea, singura realitate credibilă. Pe de altă parte, bătrâneţea şi singurătatea, cu alarmele religioase sau îndatorate traumei, captează deopotrivă discursul salvator şi pe cel al damnării. Fragmentarea fiinţei ce se caută în tot ce l‑a desprins de sine obligă raportarea la o ordine. Concept şi stare teoretizate de filosof la maturitatea creatoare, în măsura în care un revoltat metafizic alcătuieşte lumea pentru a revendica unitatea ei uitată. Acţiunea nu are în sine concreteţe planificată. Mai degrabă, Camus gândeşte în termenii contradicţiei, fără de care individul nu găseşte baza puterii ce‑l aşază în ecuaţia ordinii.
Adaptat ca scenariu cinematografic de succes, romanul No Country for Old Men de Cormac McCathy poate să reia exact teoriile camusiene de început. Nu există lume pentru bătrâni, aşa ar putea fi formulat verdictul camusian. Lumea întreagă e moartea intermediată la vârsta de aşteptare a bătrâneţii. Distanţa se simte la modul gigantic. Ignoranţa şi îndoiala tinerilor confruntă certitudinea celor în vârstă. Sensul pragmatic al sfârşitului şi protecţia ignoranţei sunt faţa şi reversul vârstelor de la care privim moartea.
Bătrânii lui Camus ştiu că vârsta lor e definitivă. De asemenea, că moartea primeşte experienţa şi înţelegerea relativă cu ironie. La fel cum tinerii tratează bătrânii, moartea şi singurătatea. Neîntâmplător, în Omul revoltat, Camus îl are în vedere pe Marele Inchizitor drept bătrân ce nu poate privi decât cu milă „rece” ignoranţa celorlalţi. Concluzia era elaborată: bătrânii inchizitori refuză fericirea cerească pentru cea de pe pământ, lipsită de libertate.
Reversul e întotdeauna mai adevărat decât realitatea înfăţişată. Contrastul acesta, orbitor solicitat, e tema poeziei vieţii – din care nimeni nu scapă, dar toţi judecă. Procesul înseamnă derulare, iar verdictul, absolutizat. Sătul să emită judecăţi cu apel la vechile fericiri, Camus se întoarce la fericita singurătate a sărăciei. Între Da şi Nu prezintă relaţia dintre o mamă infirmă, care nu ştie să‑şi exprime afecţiunea, şi fiul orfan de tată, care citeşte indiferenţa în singurătatea ei. Subtila psihologie a singurătăţilor – dinspre tinereţea lipsită de afecţiunea şi prezenţa părinţilor şi a femeii care creşte singură un copil răzvrătit – eliberează absurdul din familie în discurs, atunci când singurătăţile provocate de aceeaşi traumă nu se întâlnesc într‑un punct terapeutic, ci doar se deformează, adâncind incomunicarea.
Scriitorul francez e atras de cazuri în care infirmităţile sunt judecate fără întoarcere. Univoc, procesul eliberează pe unul şi constrânge pe celălalt. Cu toate acestea, aş spune că scriitorul francez nu e preocupat de erorile psihologice. El caută cu obstinaţie simplitatea paradisurilor pierdute şi transparenţa vieţii.
Protagoniştii din Faţa şi reversul – mulţi reluaţi în prozele celebre de mai târziu – trăiesc mai intens tăcerile decât viaţa. La urma urmelor, ei sunt nişte rătăciţi – în societate şi în ei înşişi. Camus scrie despre familie ca despre moştenirea unei agresivităţi tăcute în care se refugiază tinerii pentru a justifica absenţa.
Contrar opiniilor consacrate despre Faţa şi reversul, citim o carte despre simplitate şi simplificare. Între Da şi Nu propune chiar interogaţia simplităţii absurde. Opinia lui Camus este că totul e simplu, doar oamenii complică. Aranjând familia după proiecte sociale contrafăcute, lumea modernă uită că utopia dispare instantaneu când fisura singurătăţii erodează rolul în familie al fiecăruia. Ce înseamnă, la urma urmei, că adevăratele şi singurele paradisuri sunt cele pe care le‑am pierdut? Primul şi cel mai autentic rămâne, evident, familia, doar că uităm starea de graţie când ea este destrămată şi se ramifică în solitudini. Naratorul din Între Da şi Nu oferă şi antidotul, încă de la început: „dacă iubeam atunci dăruindu‑mă, eram în sfârşit eu însumi, căci numai prin iubire ne putem regăsi pe noi înşine” şi „fiecare gest mă dezvăluie mie însumi”. Afirmaţiile evocă soluţii creştine cu balans psihologic inclus, neactivat, însă coerent. Spuneam că scriitorul se apropie de teoria creştină. Dar răstoarnă sensul. Iubeşti pe celălalt ca să te descoperi şi drumul spre cunoaştere începe cu tine, astfel pot fi sintetizate soluţiile naratorului. Laguna creată de ideile lui Camus se dezvoltă când aflăm că cele amintite justifică două atitudini finale, de care nu se dezice. Prima duce la un caz de narcisism: cu cât suferim mai mult, cu atât de iubim mai abitir. A doua, că fericirea se recondiţionează, definindu‑se drept mila pentru propria nefericire. Titlul capătă astfel alte semnificaţii, silogismul oximoronic şi paradoxul se încrucişează în discursul lui Camus cu ardoarea celui care nu vrea să ajungă la nicio concluzie definitivă. În fond, absurdul provoacă asemenea pactizări. Judecăţile existenţialiste sunt părăsite de Camus pentru relaxarea discursului. Virează spre descrieri şi ocoleşte, ca respiraţie decorativă, întoarcerea la dezbaterea interioară. Căci ce altceva este Între Da şi Nu? În jurul cui? Al tăcerii şi cauzelor ce‑o însufleţesc. Văduva mamă analizată de copilul însingurat, în atmosfera de surditate şi întuneric, este tabloul suferinţei supreme de lângă iubirea nemărginită a copilului.
Paradoxul iubirii din familie, a celor pe care trebuie sau îi iubeşti fără scop, se amplifică în proza lui Camus prin personajele‑absente: pe de‑o parte, tatăl mort pe front – dar care rezistă amintirii şi susţine durerea mamei, prin simbolurile lăsate în urmă (Crucea de război şi medalia militară, la vedere) –, şi bunica plecată după lumină. Între cele două femei, amândouă aproape‑moarte, una din cauza traumei şi a bolii, cealaltă, vârstnică, băiatul care nu ştie ce e afecţiunea veghează două vieţi sfârşite, în timp ce‑şi priveghează viitoarea moarte. Tinereţea hrănită cu moarte nu are acces la viaţă. Anulată, vitalitatea se răstoarnă mereu în disoluţii, în instinct, în blocajul autocenzurii. Ce poate fi mai tragic decât să‑ţi anulezi starea de tinereţe? Nu ştiu dacă Camus aşa gândeşte, însă sensurile spre idei ca acestea virează. În orice caz, naratorul supralicitează conţinutul filosofic al întâmplărilor jucând temporal destinul fiului.
Interesul lui Camus se stabileşte în jurul ascunderii fiecăruia în propriul destin. Simplu în aparenţă, gestul e riscant: „Există o virtute primejdioasă în cuvântul simplitate – lasă Camus vocea naratorului depresiv. Şi în noaptea aceasta înţeleg că poţi să vrei să mori, pentru că, în faţa unei anume transparenţe a vieţii, nimic nu mai are însemnătate”. Insist pe acest nivel din Între Da şi Nu pentru că aici găsim inclusiv esenţa din Străinul. Fiul care refuză implicarea în obligaţiile sociale este individul cuibărit, cum zice naratorul, în destin. Există o necunoscută în ecuaţia aforistică de la rădăcina prozei: ce înseamnă transparenţă? Oare ea defineşte ce se află între Da‑ul şi Nu‑ul destinului (vieţii – morţii)? Sau e mai mult? Înclin să cred că scenariul de aici se îndreaptă spre vidul căscat între memorie şi clipa prezentă. Un fragment e intrigant în privinţa aceasta: „De vreme ce ora aceasta e ca un răstimp suspendat între da şi nu, las pentru alte ore speranţa sau dezgustul în faţa vieţii, ba vreau să culeg doar transparenţa şi simplitatea paradisurilor pierdute: într‑o imagine”. Oricât de traumatică, existenţa acceptă imersiunea memoriei, prin care întregul sens al vieţii arde în jurul transparenţei primului paradis, nu al celui ce poate veni sau nu. Camus investeşte în clipa prezentă speranţa trecutului, a amintirii privilegiate. De aceea, paradisul e întotdeauna trăit şi uitat, iar reamintit, el se întregeşte din fragmentele de transparenţă, tăcere şi simplitate. În viitor, paradisul pierdut e inexistent sau absurd.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Marius Miheţ
