Contemporanul » Eseu » Alexandru Surdu: Teoria categoriilor la Constantin Noica

Alexandru Surdu: Teoria categoriilor la Constantin Noica

Cu această ocazie, se vorbeşte şi despre „un adevărat Unu – de pildă Dumnezeu”, care îl sugerează, de data aceasta, pe Unul (to hen) parmenidian. Dar, în mod curios, Noica scrie şi multiplul cu majusculă (Multiplul)

Eliberat din închisoare (1964), Constantin Noica a fost angajat cercetător ştiinţific principal gr. I (1965) la Centrul de Logică al Academiei Române şi promovat şef de sector în anul 1969. Toate s-⁠au făcut cu recomandarea Academicianului Athanase Joja, Directorul Centrului de Logică, adresată Preşedintelui Academiei Române, Ilie Gh. Murgulescu.

Centrul de Logică, nou înfiinţat, cuprindea sectoarele de logică tradiţională (clasică), de logică simbolică (matematică), de istoria logicii şi de teoria logicii, conduse iniţial de către: Acad. Dan Bădărău, Prof. Univ. Dr. Eugen Mihăilescu, Prof. Univ. Dr. Aram M. Frenkian şi CS I Dr. Crizantema Joja. C. Noica a fost repartizat la Sectorul de istoria logicii. Obiectivele acestui sector, trasate de Aram M. Frenkian, erau legate de traducerea în limba română a comentariilor greceşti şi latine la logica lui Aristotel şi, respectiv, studii corespunzătoare asupra acestor comentarii. Cum era şi firesc, au fost planificate iniţial traducerile comentariilor greceşti la Categoriile lui Aristotel, şi, nu întâmplător, tema categoriilor era studiată şi la Sectorul de logică clasică (vide lucrările lui Dan Bădărău: Cu privire la categoriile lui Aristotel, 1965 şi Cuplul dialectic în logica lui Aristotel, 1965).

C. Noica, după moartea lui Aram M. Frenkian, a reluat traducerea comentariilor greceşti la Categoriile lui Aristotel, din care a publicat la Editura Academiei, în 1968, comentariile lui Porfir, Dexip şi Ammonius. Conform planificării iniţiale, ar fi urmat traducerile comentariilor la Categorii ale lui Simplicius, Olimpiodor, Philopon, David, Elias şi Parafraza lui Sophonias, plus comentariile în limba latină. După discuţiile cu directorul Centrului de Logică, în legătură cu eventuala colaborare a unor clasicişti (Radu Hâncu, Florea Fugaru, Petru Creţia) care să-⁠l ajute pe Constantin Noica şi ezitarea acestora de a se angaja la o astfel de întreprindere, s-⁠a aprobat traducerea în continuare, de către Noica singur, a comentariilor greceşti (doar două de data aceasta) la tratatul lui Aristotel Despre Interpretare şi a comentariului grecesc la Analiticele Prime al lui Alexandru din Afrodisias. Noica a publicat, în 1971, traducerea unui fragment din comentariul lui Ammonius la Despre Interpretare şi integral comentariul lui Stephanus. A mai tradus un fragment din comentariul lui Alexandru din Afrodisias, care n-⁠a mai fost publicat. După moartea lui Ath. Joja, în 1972, pensionarea lui Noica şi desfiinţarea Centrului de Logică, în 1975, proiectul acesta grandios al traducerii integrale în limba română a comentariilor antice ale logicii lui Aristotel a căzut şi se pare că pentru totdeauna. El s-⁠a înscris însă pe traiectoria unor preocupări frecvente din filosofia occidentală încă din secolul al XIX-⁠lea, referitoare la revalorificarea filosofiei lui Aristotel şi în special a logicii sale. O contribuţie remarcabilă au avut-⁠o filosofii germani, cei mai cunoscuţi fiind: Immanuel Bekker, Christian August Brandis, Hermann Bonitz, Adolf Trendelenburg, Carl Prantl, Theodor Waitz, care au editat opera lui Aristotel, cu marele Index (H. Bonitz), au tradus-⁠o integral şi au încadrat-⁠o în istoria filosofiei (Eduard Zeller) şi a logicii (C. Prantl), realizând şi editarea integrală a comentariilor greceşti în 23 de volume (Adolf Busse, Hermann Diels, Michael Hayduck, Maximilian Wallies ş.a.). Au inaugurat predarea logicii aristotelice în şcoli (A. Trendelenburg, urmat în Germania şi Austria de Johann Friedrich Herbart, şi la noi de Titu Maiorescu) şi studiile ample asupra silogisticii aristotelice (Heinrich Maier). Pentru a culmina, la mijlocul secolului trecut, cu lucrările lui Jan Lukasiewicz, J.M. Bochenski, Ivo Thomas, Albert Menne, Günther Patzig ş.a., de interpretări moderne ale logicii lui Aristotel.

Interesul lui Noica pentru studiul categoriilor datează însă din tinereţe, cel puţin din 1942, când publică în „Izvoare de filosofie” nr. 1 studiul despre Unu şi multiplu. Prin tematică, după cum o spune în introducere, este vorba despre o „dualitate metafizică fundamentală de caracter formal”, de genul identitate-⁠alteritate, tot-⁠parte, şi nu de „dualităţi sau termeni metafizici legaţi mai mult de conţinut”, ca: fiinţă-⁠nefiinţă, substanţă-accident. Făcând abstracţie de aceste distincţii discutabile, observăm că primul cuplu din ambele genuri de dualităţi este de sorginte platoniană.

Ceea ce introduce Noica în plus este postularea unor „dualităţi derivate”, de la „unu şi multiplu” la „unitate şi pluralitate”, şi faptul că fiecare categorie poate să devină „prin degradare” o categorie derivată: unu devine prin degradare unitate, iar multiplul devine pluralitate. Cu această ocazie, se vorbeşte şi despre „un adevărat Unu – de pildă Dumnezeu”, care îl sugerează, de data aceasta, pe Unul (to hen) parmenidian. Dar, în mod curios, Noica scrie şi multiplul cu majusculă (Multiplul).

Este demnă de reţinut maniera pentadică în care prezintă Noica „modurile posibile” de raportare ale celor două categorii: 1) Multiplul realizat prin repetiţia lui Unu; 2) Multiplul realizat prin variaţia lui Unu; 3) regăsirea Unului în Multiplu; 4) Unu şi Multiplu şi 5) Unu multiplu. Aceste „moduri” se regăsesc, după Noica, în diferite momente din istoria filosofiei: antice, medievale, moderne, dar şi cu aplicaţii şi ilustraţii în lumea anorganică, cosmică, organică şi în lumea conştiinţei. Aceste două planuri de apariţie a dualităţii unu-multiplu se pare că l-⁠au obsedat pe Constantin Noica, iar întâmplarea de la Centrul de Logică, legată de traducerea şi interpretarea comentariilor la Categoriile lui Aristotel, i-⁠a prilejuit o reluare şi o extindere a „modurilor” de la categoriile aristotelice la cele anterioare, platonice, şi posterioare, kantiene, din perspectivă istorico-⁠filosofică, dar şi cu aplicaţii de la anorganic la organic şi apoi la lumea conştiinţei.

În 1967 Noica reia problema raportului „Unu-⁠Multiplu” la Platon (La version moderne de l’Un et du Multiple, în „Revue roumaine des sciences sociales”, série de philosophie et logique, XI, nr. 1) cu referinţă la dialogul Parmenides şi consideră că Platon tratează despre Unu şi consecinţele acestuia pentru Multiplu, pe când astăzi, în gândirea modernă, am putea să ne întrebăm, pornind de la Multiplu, care ar fi consecinţele pentru Unu. Fără să facă referinţe directe la textele platonice, Noica enumeră patru posibilităţi în legătură cu Unu: 1) dacă Unu este unu; 2) dacă Unu este; 3) dacă Unu nu este unu şi 4) dacă Unu nu este, cărora le-⁠ar corespunde următoarele posibilităţi pentru Multiplu: a) dacă Multiplu este unu; b) dacă Multiplu este; c) dacă Multiplu nu este unu şi d) dacă Multiplu nu este.

Făcând abstracţie de interpretările istorico-⁠filosofice, pe care le aduce Noica pentru fiecare posibilitate, se observă că, în variantele platonice, apare „Unu” şi „unu”, al doilea pe post de predicat, ceea ce ar fi necesitat explicaţii, iar în variantele propuse apare „Multiplu” şi „unu”, deşi discuţia era despre „Multiplu” şi „Unu”, iar variantele cu Multiplu nu sunt simetrice cu cele platoniciene, adică, pentru 1) platonic, dacă Unu este unu, ar fi trebuit să apară a′) dacă Multiplu este multiplu, şi nu a) dacă Multiplu este unu ş.a.m.d.

Revenind asupra aceleiaşi probleme, în lucrarea Despre Unu şi Multiplu la Platon sau ce înseamnă o demonstraţie filosofică (în „Revista de filosofie”, XXIV, nr. 1, 1977), deşi scopul era altul, Noica enumeră la Platon şi posibilitatea a cincea, respectiv: 5) dacă Unu este şi nu este, dar, zice Noica, „introducerea ei strică simetria analizei” şi, ca atare, „o înlăturăm”! Această „înlăturare” înseamnă, din punctul nostru de vedere, înlăturarea semnificaţiei pentadice a metodei platoniciene, de mare elevanţă dialectico-⁠speculativă, chiar demonstrativă.

Noica revine şi asupra variantelor referitoare la Multiplu, respectând de data aceasta „simetria”, adică în loc de a) dacă Multiplu este unu, va scrie a′) dacă Multiplu este multiplu, menţinând însă scrierea dublă, de data aceasta, şi pentru Multiplu (multiplu) şi pentru Unu (unu).

Fără să intrăm în alte amănunte, putem considera că Noica a fost obsedat câteva decenii bune de problema „dualităţii metafizice” Unu-Multiplu, pornind de la Platon şi revenind mereu la Platon, dar, de fiecare dată, cu interpretările sale. Utilizând propria lui terminologie, am putea spune că Unu-⁠Multiplu este o „problemă deschisă” a filosofiei, care şi-⁠a găsit diferite aplicaţii în diferite perioade şi la autori diferiţi, dar şi în diferite ştiinţe până spre zilele noastre. Ce-⁠i drept, Noica nu le spune pe numele lor platonic „genuri supreme” (ta megista ton genon), căci atunci discuţia ar fi trebuit plasată altfel, în raport cu celelalte genuri supreme. Numai în lucrarea din 1977 se referă Noica, urmându-⁠l pe Parmenide, din dialogul cu acelaşi nume, şi la alte „dualităţi”, printre care şi mişcare-⁠stare, scrise însă fără majusculă iniţială.

Între timp Noica traduce comentariile amintite la Categoriile lui Aristotel. N-⁠a fost uşor, căci cele trei comentarii n-⁠au mai fost traduse în nicio limbă modernă. La stilizarea traducerii l-⁠a ajutat clasicistul Radu Hâncu. Pentru regăsirea textelor comentate, Noica a fost nevoit să retraducă şi Categoriile lui Aristotel. Lucra zilnic după un program infernal, cel puţin patru ore dimineaţa şi patru ore după masă, înconjurat de dicţionare. Ţinea între timp şi un fel de seminar de limba greacă, tot pe Categoriile lui Aristotel, cu tinerii (pe atunci) cercetători de la Centrul de Logică: Gustav Niels Öffenberger, Sorin Vieru şi Alexandru Surdu, care, evident, nu puteau să-⁠l ajute cu nimic.

Pentru mine, în mod special, a făcut un gest deosebit. Mi-⁠a făcut cunoştinţă cu Nicolae Ştefănescu, fost profesor la Seminarul „Mitropolit Nifon” din Bucureşti, pe care îl considera cel mai bun profesor de limba greacă şi mi-⁠a plătit 20 de lecţii pe Categoriile lui Aristotel. Ulterior am tot încercat să-⁠mi plătesc datoria, dar Noica n-⁠a fost de acord. Astăzi, am mai spus-⁠o, ştiu de ce: un asemenea gest nu poate fi plătit nici cu tot aurul din lume!

Înainte de apariţia traducerii comentariilor greceşti la Categoriile lui Aristotel (1968), Noica publică, în 1967, în „Revista de filosofie”, XIV, nr. 12, studiul Semnificaţia categoriilor în cultura europeană. Categoriile la Platon.

De data aceasta referinţa nu se mai face la dialogul Parmenides, ci la dialogul Sofistul, în care nu mai este vorba despre „dualitatea metafizică” Unu-⁠Multiplu, ci despre cele cinci genuri supreme, pe care Noica le numeşte categorii. Tot aici se vorbeşte despre trei grupe de categorii: la Platon, cele 5; la Aristotel, cele 10, şi la Kant, cele 12, în total 27. Apare însă mai pregnantă ideea din 1942, referitoare acum la categorii în genere, că acestea reprezintă „stadii ale evoluţiei realului”. „Categoriile lui Platon” reprezintă, după Noica, „lumea anorganică”. Cele 5 „categorii” ale lui Platon, în traducerea lui Noica, sunt: 1) fiinţă; 2) stare; 3) mişcare; 4) identitate şi 5) alteritate. Noica le enunţă, dar nu mai face nicio referinţă la Platon, ci le interpretează în felul său, ca „stadii de trecere” de la una la alta, reprezentând evoluţia „realului” de la materia anorganică fizică, la cea chimică şi apoi la cea primitiv organică.

Concluzia lui Noica rezumă lucrarea în felul următor: „De la stadiul fizical, materia trece la cel chimic, subjugând mişcarea şi silind-⁠o să se împace cu contradictoriul ei, starea. Acum, de la treapta chimiei la cea a organicului, materia urcă supunând alteritatea şi silind-⁠o să se compună cu contradictoriul ei, identitatea. Iar în istoria filosofiei se întâmplă ca în natură: aşa cum anorganicul trece în organic, categoriile caracteristice anorganicului, care sunt cele ale lui Platon, trec în categoriile caracteristice organicului, care sunt cele ale lui Aristotel” (op. cit., p. 1418).

Maniera de interpretare este evoluţionistă, de tip hegeliano-⁠marxist, adică prin trecerea „categoriilor” una în alta, tot aşa cum trece materia de la un stadiu la altul. S-⁠ar putea considera că Noica, după detenţie şi angajarea la o instituţie a statului comunist, chiar dacă aceasta era numai de logică, s-⁠a simţit dator, sau a fost poate obligat să o facă, să adopte o poziţie cvasimarxistă, nedeclarată însă explicit, cum apare în lucrarea Douăzeci şi şapte trepte ale realului (Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969), după ce publicase în prealabil lucrarea Semnificaţia culturală a categoriilor lui Aristotel. Categoriile caracteristice organicului, în „Revista de filosofie”, XV, nr. 1, 1968.

Se dovedeşte uşor că cele două lucrări menţionate, despre categoriile lui Platon (1967) şi despre categoriile la Aristotel (1968), sunt identice cu primele două capitole din Douăzeci şi şapte de trepte… După unele informaţii oferite de profesorul Marin Diaconu, cartea ar fi fost elaborată de Noica în perioada dinainte de eliberarea din detenţie, ceea ce justifică lipsa oricărei referinţe directe la texte din Platon, Aristotel sau Kant. Într-⁠un „Rezumat al lucrărilor în manuscris”, semnat de Noica în octombrie 1965, apare şi lucrarea Douăzeci şi şapte de trepte ale materiei (în „Jurnalul Literar”, IX, nr. 21-⁠24, noiembrie-decembrie 1998, p. 6). Rezultă însă, din citatul amintit, că poziţia lui Noica din 1968 (exprimată prin publicare) nu diferă de aceea din 1942, decât prin extinderea ei de la Unu şi Multiplu la cele 27 de „categorii”, în ambele cazuri fiind vorba despre trecerea lor prin diferite faze ale filosofiei şi prin diferite regnuri ale „realului”, cu deosebirea că în prima se vorbeşte şi despre „tema creştină a Trinităţii”, dar în ultima predomină materia şi „drumul” acesteia până la om. Cu excepţia sfârşitului, la care Noica zice: „Dar iată că fiinţa şi starea lumii sunt altele, acum când ajungem la capătul desfăşurării lor. Căci o altă realitate materială ne apare astăzi ca fiind originară: vibraţia, unda”.

Nu ştim dacă lucrarea elaborată în detenţie conţinea sau nu şi acest adaos, dezvoltat ca Epilog, despre undă, deoarece, cu toată precauţiunea lui Noica: „Cu unda se schimbă imaginea noastră despre materie: aceasta devine o realitate de alt ordin, rămânând perfect materie”, răzbate, în final, chiar exprimat fugitiv prin enunţul, care n-⁠ar fi trebuit să-⁠i scape cenzurii, că „Imaginea materiei e alta, şi totul seamănă nespus de mult cu ceva vechi: cu «spiritul»”. Altfel spus, că adevăratul substrat al transformărilor ar fi Spiritul, pe care Noica îl aminteşte temător, numindu-⁠l „ceva vechi”, de pus între ghilimele, dar care este singurul capabil să „se distribuie fără să se împartă”. Vibraţia, unda, lumina, cum îi ziceau „cei vechi”, sunt doar efectele Lui, şi, desigur, nu întâmplător, apare aici şi sintagma „Unu şi Multiplu laolaltă”, care ne duce cu gândul la studiul „cel vechi” al lui Noica din 1942, la ceea ce spunea Sf. Augustin, citat de Noica în legătură cu Unu Multiplu, respectiv la faptul că „în fiecare conştiinţă trăitoare în spirit, deci, cunoscătoare, e un acelaşi Christ lăuntric”, care, pe bună dreptate, ni se distribuie fără să se împartă. Acesta fiind, după Noica cel din 1942, „mesajul unei culmi de gândire metafizică”. Ceea ce nu se mai putea spune direct în 1968.

Şi, totuşi, ar mai fi de adăugat ceva în legătură cu lucrarea din 1942. La p. 236, coloana B, sunt trei reprezentări ale lui Unu şi Multiplu redate prin desene în care apare câte o undă: 1) unda încadrată între două linii paralele, ca „Unu şi variaţia lui”; 2) unda încadrată într-⁠un unghi, ca „Unu în Multiplu” şi 3) unda secţionată de o linie orizontală, ca „Unu Multiplu”. Iar în legătură cu Epilogul despre undă din Douăzeci şi şapte de trepte…, Noica a publicat, tot în 1968, o lucrare specială: Onde, nombre, idée, în „Revue roumaine des sciences sociales”, série de philosophie et logique, XII, nr. 4, oct.-⁠dec. 1968. Ceea ce denotă şi interesul constant al lui Noica pentru undă, interes care ne duce cu gândul şi la alţi filosofi, dar mai cu seamă la „ondulaţiunea” lui Lucian Blaga şi, fireşte, la „teoria ondulaţiunii universale” a lui Vasile Conta.

După relatările Doamnei Rodica Croitoru, se pare că Noica ar fi intenţionat să mai publice în „Revista de filosofie”, probabil ultima parte, referitoare la categoriile lui Kant, din Douăzeci şi şapte de trepte…, dar a fost oprit de către redactorul Mihai Ciurdaru, care considera că Noica n-⁠ar trebui să mai facă şi alte „compromisuri marxiste”. Şi, după câte ştim, nici n-⁠a mai făcut. Dovada o constituie remarcabila lucrarea Pentru o interpretare a categoriilor lui Aristotel, care nu mai are nimic în comun cu celelalte, deşi a fost publicată tot în 1968 (Probleme de logică, vol. I, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1968). Este prima şi cea mai documentată lucrare, cel puţin la noi, despre Categoriile lui Aristotel. O interpretare aproape rând cu rând a primelor capitole cu referinţe permanente la comentariile greceşti traduse, dar şi la cele netraduse în româneşte (Philopon, Simplicius şi Olympiodor). În introducere (nota 1) sunt menţionate doar lucrările lui Dan Bădărău, pe care le-⁠am amintit şi noi. Dar Bădărău nu apelează la comentariile greceşti, iar prin „cuplul dialectic” se înscrie, în mod evident, pe linia interpretărilor hegeliano-⁠marxiste.

Ceea ce mai aminteşte la Noica de „vechile” sale lucrări, în care categoriile erau „trepte ale realului”, este adoptarea variantei după care categoriile ar fi „clase” sau genuri (cum le zice Aristotel) „ale realităţii”, Categoriile fiind considerate „un tratat de ontologie”, deşi comentariile îl obligă să admită că „pune în joc deopotrivă cuvântul, gândul şi lucrurile”. Ceea ce înseamnă că Noica lasă deschisă problema semnalată de Porfir în Isagoga (tradusă tot de către Noica şi publicată, în 1966, în „Revista de filosofie”, XIII, nr. 3), a celor trei alternative ale universaliilor.

Se mai remarcă, de asemenea, opţiunea lui Noica, tot cu amendamentele comentatorilor, pentru interpretarea propoziţională, a cuvintelor „fără legătură”, ridicând aici problema semnificaţiei celor două tipuri de relaţii: dicitur de şi inesse, dintre cuvintele fără legătură, care pot deveni foarte uşor forme de legătură propoziţională. Şi, în fine, insistenţa asupra caracterului interogativ al termenilor greceşti pentru genurile de categorii. Ceea ce este valabil însă numai pentru o parte dintre ele. Substanţa, de exemplu, gr. ousia, nu este o întrebare, ci participiul prezent al verbului eimi, einai, cu articol hotărât (feminin): he ousia. Încântat de perspectiva interogativă a categoriilor, Noica interpretează substanţa prin întrebările: cine?, care?, ce?, uitând că Aristotel, cel puţin în legătură cu ultima întrebare (ti;) are termenul „esenţa” (prin articularea întrebării „ce este?” (to ti esti), iar Noica va vorbi laudativ la adresa lui Dimitrie Cantemir pentru traducerea lui to ti esti prin „estimea”, adică prin ce este-⁠le. Dar cantitatea provine, într-⁠adevăr, de la „cât de mare?” (gr. poson;), articulat (to poson), cât de mare-⁠le, căruia îi zicea Cantemir „câtinţă”; calitatea provine şi ea de la întrebarea „de ce fel?” (gr. poion; şi articulat, to poion), tradus în româneşte prin „fel de a fi”, iar la Cantemir prin „încântătorul”, va zice Noica, „feldeinţă”; relaţia, „faţă de ce-⁠ul” (gr. to pros ti, provine de la întrebarea pros ti;). Dar întrebările „când?” (gr. pote;) şi „unde?” (gr. pou;) au chiar la Aristotel şi denumirile neinterogative: timpul (ho kronos) şi locul (ho topos), care fac, oricât de ispititoare ar fi perspectiva interogativă a lui Noica, discutabilă această interpretare, mai ales pentru denumirile celorlalte patru genuri de categorii: poziţia, posesia, acţiunea şi pasiunea, pe care le interpretează totuşi interogativ: „ce face?” şi „ce suferă?” pentru ultimele două.

Putem spune, fără exagerare, că Noica a reuşit, într-⁠un timp record, să ofere culturii noastre filosofice o nouă traducere a Categoriilor lui Aristotel, traducerea celor trei comentarii ale lui Porfir, Dexip şi Ammonius, traducerea Isagogei lui Porfir şi un comentariu original asupra Categoriilor, deschizând şi două perspective asupra raporturilor dintre genurile supreme la Platon şi asupra tablei categoriilor la Kant. Aceasta, cu toate că interpretarea hegeliano-⁠marxistă a celor Douăzeci şi şapte de trepte ale realului a fost dată uitării. Dar n-⁠a fost uitat încă gestul acela de a încerca să-⁠i înveţe şi pe tinerii cercetători de la Centrul de Logică al Academiei Române limba greacă şi teoria categoriilor.

Pe baza cunoştinţelor dobândite de la Constantin Noica, Gustav Niels Öffenberger, Sorin Vieru şi Alexandru Surdu au elaborat lucrări semnificative de interpretare modernă a logicii lui Aristotel, care veneau în completarea celebrelor Studii de logică ale lui Ath. Joja.

Subsemnatul, de exemplu, pornind de la interpretarea lui Noica a genurilor supreme la Platon, am descoperit mecanismul pentadic de raportare al acestora, cu trei „constante” (Fiinţa, Acelaşi şi Altul) şi două „variabile”, printre care şi Unul şi Multiplu, despre care tratase Noica, dar şi Mişcarea şi Repausul (în loc de Starea din scrierea lui Noica), şi am elaborat un fel de „logică a lui Platon”, ca studiu introductiv la dialogurile logice (Platon, Opere, vol. VI, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989). Am realizat interpretarea simbolică a primelor capitole din Categoriile lui Aristotel (1971) şi apoi o întreagă teorie a formelor prejudicative (1989), pornind de la interpretarea relaţiilor dicitur de şi inesse, pe care le ştiam de la Noica. Am găsit şi o soluţie a problemei universalului pe baza textelor din Categoriile lui Aristotel (1973) şi am elaborat multe studii de logică aristotelică la nivel noţional, judicativ şi silogistic, pe baza cunoştinţelor de limba greacă, a studierii operei lui Aristotel şi a comentariilor greceşti ale acesteia.

În fine, am editat lucrarea Rumänische Beiträge zur modernen Deutung der Aristotelischen Logik la Editura Olms; Hildesheim, Zürich, New York, în anul 2004, ca o încununare a cercetărilor româneşti din domeniul logicii aristotelice, şi, la aceeaşi editură, în anul 2006, am publicat lucrarea Aristotelian Theory of Prejudicative Forms.

Găsindu-⁠ne din nou într-⁠o perioadă de revizuire a conceptelor filosofice, când revine în actualitate teoria categoriilor, am înfiinţat la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-⁠Motru” al Academiei Române Seminarul „Constantin Noica” de limba greacă şi teoria categoriilor, evident, în amintirea filosofului Constantin Noica, pentru a-⁠i aduce şi pe această cale cinstirea cuvenită.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest