Contemporanul » Eseu » Aura Christi: Legea Iubirii

Aura Christi: Legea Iubirii

Totuşi, Creatorul văzutelor şi nevăzutelor îi lasă pe cei doi iubiţi în preajma Grădinii din Eden, descrisă în Cartea Genezei – locul-⁠matrice a lumii, unde s-⁠a comis păcatul primordial şi unde cel puţin scriitorii medievali vedeau toposul erosului originar.

…Contemplându-⁠şi lucrarea, Dumnezeu ia „ţărână din pământ” şi-⁠l creează pe om, suflând „în faţa lui suflare de viaţă” şi făcând astfel „omul fiinţă vie”, pentru care sădeşte „o grădină în Eden, spre răsărit”. După ce Domnul Dumnezeu face o grădină pentru omul abia creat de El şi, apoi, face şi pomi cu roade minunate, îi interzice lui Adam să mănânce din „pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi a răului”. La îndemnul jumătăţii sale, create din coasta-⁠i însingurată, năucă, Adam calcă interdicţia Domnului Dumnezeu de a se înfrupta din Pomul cunoaşterii binelui şi a răului, situat în Grădina cea din Eden nu departe de Pomul Vieţii şi este pedepsit, ca şi Eva – ispititoarea – pentru neascultare. Întrebat fiind cine i-⁠a spus că e gol, Adam îi comunică divinităţii că Eva i-⁠a dat din roadele acelui pom şi el a mâncat. Între a asculta de porunca Domnului Dumnezeu şi îndemnul şiret al şarpelui de a gusta din pomul cunoaşterii binelui şi răului – căci nu va muri, spune reptila politicoasă şi informată, ci i se „vor deschide ochii”, „cunoscând binele şi răul” şi aşa va fi aidoma Creatorului – Eva alege să cadă în capcana vicleană întinsă de şarpe, şi el, o creaţie a mâinii Domnului Dumnezeu. Între a da ascultare lui Dumnezeu şi femeii create din sfânta-⁠i coastă zănatecă – în timp ce omul căzuse într-⁠un somn adânc – Adam alege să mănânce din fructul interzis. Somată să dezvăluie motivul îndemnului ei, Eva spune: „Şarpele m-⁠a amăgit şi eu am mâncat”. Oare şarpele, care ştia de la bun început ceea ce nu ştia cuplul primordial – şi anume faptul că, înfruptându-⁠se din pomul cunoaşterii, ei doi nu vor muri, ci li se vor deschide ochii şi vor deveni precum Domnul Dumnezeu, adică vor avea acces la cunoaşterea binelui şi a răului – a amăgit femeia? Prima vinovată de neascultare nu-⁠şi asumă vina şi – căzând în menghina vicleniei şarpelui – se spală pe mâini, recurgând ea însăşi la o viclenie. Ambii parteneri sunt pedepsiţi pentru neascultarea Domnului, respectiv, Eva – pentru ascultarea şarpelui, iar Adam – pentru ascultarea femeii. Unii comentatori ai Sfintei Scripturi susţin că primul cuplu al lumii a fost pedepsit şi pentru dorinţa de a deveni aidoma Creatorului văzutelor şi nevăzutelor. Dar primul om al lumii a fost creat după chipul şi asemănarea divinităţii, prin urmare, fiind creat de la bun început după chipul şi asemănarea Domnului şi având conştiinţa acestei realităţi superioare, ca să nu zicem absolute, dorinţa de a fi, în continuare, după chipul şi asemănarea „capătului osiei lumii”, oare, mai poate fi considerată o eroare ce-⁠şi atrage pedeapsa?

Din ce pricini Adam – creat în Ziua a Şasea de Yahweh „după chipul şi asemănarea Sa” – a ales s-⁠o asculte pe Eva? Omul, primul om avea puterea şi, respectiv, libertatea de a o refuza ori de a o pune la punct, amintindu-⁠i de interdicţia divină; da, şi Adam şi Cea care se va numi Eva erau deja în posesia liberului arbitru! Totuşi, Adam n-⁠a refuzat-⁠o, ci a ascultat-⁠o şi s-⁠a înfruptat din mărul discordiei. Oare din ce pricină? Pentru că se înţelegeau, se iubeau deja şi omul – cum îi spune textul Sfintei Scripturi – n-⁠a vrut să strecoare între ei doi – el, omul, şi femeia creată din coasta sa – umbra vreunei nesupuneri ori neînţelegeri? În Căderea strămoşilor în păcat o pedeapsă pentru neascultare şi pentru dorinţa de a deveni aidoma lui Yahweh e urmată, mereu şi mereu, de un dar, ca şi când Domnul Dumnezeu – în nemărginita-⁠i iubire pentru Creaţie – ar regreta, de fiecare dată, puniţiunea dată pe măsura nesupunerii, a neascultării şi a dorinţei de a fi asemeni Creatorului văzutelor şi nevăzutelor!; dar – nota bene, nuanţă obligatorie, aşezată aici, acum, după ce de geamul camerei în care scriu s-⁠a izbit violent un sticlete şi i-⁠am cules trupul neînsufleţit de pe gresia din balcon – asta o scrie o minte şi o mână de om incapabil să cuprindă şi să priceapă Creatorul, om ce se menţine, prin naştere, între „graniţele inteligibilului” şi, oricât ar murmura, mârâi, bombăni pe seama limitelor cunoaşterii, ori de câte ori – fiindcă e binecuvântat şi trăieşte această benedicţiune, ceas de ceas, ca pe un dar – ar luneca spre acea matrice a abisului ontic, revenind, apoi, la suprafaţa fiinţei, ar constata, iarăşi, că enigma este intactă, taina respiră în voie, acoperindu-⁠te şi luminându-⁠te cu strălucirea ei. Taina respiră oricât de mult te-⁠ai apropia de razele ei, care pot arde de tot spiritele nepregătite, surprinse pe picior greşit sau nedotate cu forţa de a se aduna şi de a se retrage măcar cu câţiva milimetri din centrul iradiant al enigmei.

Abia după căderea în păcatul neascultării şi după ce ia cunoştinţă de şirul pedepselor şi darurilor divine, Adam – omul care a pus deja numele tuturor lucrurilor însufleţite şi neînsufleţite, create de mâna Domnului – îi dă un nume şi jumătăţii sale: Eva. Abia atunci… Prin urmare, femeia e ultima care primeşte un nume. Şi ce nume! Eva, adică Viaţă, „pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii” şi, în primul rând, a lui Cain, Abel şi Set. Femeia căpătând astfel, în schimbul neascultării, curiozităţii, dorinţei de a fi aidoma Creatorului şi a vicleniei sale, provocate de vicleania şarpelui, darul de a da naştere unor fiinţe vii, dar prin care, din neascultare, curiozitate, viclenie şi dorinţă nesăbuită, devine superioară bărbatului. Ambii parteneri se aleg, în schimb, cu interdicţia de a se înfrupta din pomul vieţii, pentru că „s-⁠a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul”. „Ca unul dintre Noi”? Care Noi? Despre cine este vorba? Dumnezeu vorbeşte despre sine însuşi, adoptând pluralul majestăţii? Sau…? La cine se mai referă? Nu există nici un rând care să vorbească în Căderea strămoşilor în păcat despre alt­cineva – cu excepţia Domnului Dumnezeu şi a bine informatului şarpe – care să cunoască binele şi răul, deci, să aibă ochii deschişi, deschişi altfel decât îi aveau Adam şi Eva până să cadă în păcatul neascultării; şi ne vom abţine să ne întoarcem privirile acum, aici, spre esoterismele Cabalei… Căci păcatul primordial acesta e: neascultarea, mai exact, călcarea Voinţei Divine. Iar pedeapsa este una dublă: izgonirea din Grădina cea din Eden şi interdicţia de a mânca din pomul vieţii, păzit de „heruvimi şi sabie vâlvâietoare”. Totuşi, Creatorul văzutelor şi nevăzutelor îi lasă pe cei doi iubiţi în preajma Grădinii din Eden, descrisă în Cartea Genezei – locul-⁠matrice a lumii, unde s-⁠a comis păcatul primordial şi unde cel puţin scriitorii medievali vedeau toposul erosului originar. Hieronymus Bosch îl pictează pe Creator, în „Grădina desfătărilor lumeşti”, între Adam şi Eva; nici o umbră nu pare să clătine beatitudinea, pacea şi echilibrul paradisiace. În „Grădina din Eden”, Lucas Cranach cel Bătrân ne oferă imaginea cuplului originar, ce arată sudat parcă; lipiţi unul de altul, Adam şi Eva se ţin de mâini în imediata vecinătate a Creatorului lor, care le arată spre stânga iubitorului de artă, belşugul şi luxurianţa paradisiacă dezvelindu-⁠şi superbia.

* * *

Regele David, tatăl lui Solomon, recunoaşte în faţa prorocului Natan că a păcătuit în faţa Domnului cu frumoasa Batşeba, femeia hititului Urie, de a cărui moarte se face vinovat, unele dintre roadele pocăinţei marelui proroc, războinic şi poet, fiind Psalmii 32, 50 şi 51, a căror frumuseţe a fost, este şi va fi cântată şi comentată de slujitorii dintotdeauna ai lirei. Având şapte sute de soţii şi trei sute de concubine, Regele Solomon – rodul iubirii dintre David, ucigaşul lui Goliat şi cel de-⁠al doilea Rege al Israelului, şi Batşeba – se îndrăgosteşte de Sulamita, Cântarea Cântărilor – povestea de iubire dintre cei doi înscriindu-⁠se printre cele mai frumoase poeme de dragoste ale lumii – profeţie a profeţiilor toate, vârf de lance, vârf profetic al Vechiului Testament, prin care se anunţă Adevărul tuturor adevărurilor iisusiace: Legea Iubirii…
– Sulamita e o proastă, îmi spune cu francheţe dezarmantă un prieten, făcându-⁠mă să mă prăpădesc de râs după ce-⁠i vorbesc de iubirea dintre cei doi aleşi dintre aleşi.
– Chiar aşa? Şi de ce, mă rog frumos? nu se lasă aşteptată replica întrebătoare.
– Acelaşi lucru îl afirmă şi Minulescu. Să fii iubită de Regele Solomon şi să-⁠l părăseşti… Cine face una ca asta?
– Sulamita!… Ei, nu-⁠l asculta pe Minulescu şi Rândurile pentru Sulamita… dedicate lui Benjamin Fundoianu: „Iată ce-⁠a fost scris la lege!/ Sulamita, Sulamita,/ Pentru ce-⁠ai fugit de Rege/ Şi-⁠ai fost proastă?…” Altminteri, poemul minulescian e frumos. Totuşi, nu-⁠l asculta pe Minulescu!
– Dar pe cine s-⁠ascult?
– Pe mine, desigur!

Surâsul prietenului din faţa mea a devenit subit cât bolta cerului.

* * *

Iisus afirmă că după Legea Iubirii apostolii vor fi recunoscuţi pretutindeni în lume, oriunde ar fi, orice ar face în raza iubirii: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-⁠am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. (Evanghelia după Ioan 13: 34-⁠35) Să ne iubim unii pe alţii aşa cum…, ne îndeamnă Fiul lui David, aşezând acest îndemn apodictic alături de fapta-⁠i de neegalat, prin care triumfă întreaga învăţătură iisusiacă – e adevărat că e un triumf scăldat în sângele-⁠i sfânt – şi deschizând, astfel, larg uşile imposibilului îmbietor: din dragoste pentru noi, oamenii, El, Fiul Tatălui, urmând orbeşte Voinţa divină, s-⁠a răstignit pe Cruce. Iisus se adresează ucenicilor săi ca unor egali absoluţi, deşi ştia că ei nu-⁠i sunt, nici nu-⁠i pot fi, nici nu au de unde şi nici cum să-⁠i fie egali! Din ce pricini Iisus face aceasta? Din iubire. Din politeţea regală a inimii. Din forţa de a exista, clipă de clipă, în epicentrul acela iradiant, numit geniul inimii. Din forţa de a vedea în fiecare apostol bucata de cer, coama Duhului Sfânt, aşezate în sufletul fiecăruia din secunda în care ei obţin darul unei naşteri noi. Dar mai e ceva. Iisus Christos vede în fiecare dintre apostoli amprenta, sigiliul de abur al Grădinii celei din Eden, nectarul cu numele candoare, strălucind, şi în zilele de azi, în toată splendoarea, mai cu seamă, în copii, în unii poeţi, sfinţi şi înţelepţi. Iisus Christos nu are cum să nu ştie şi să nu vadă partea de origine divină din fiecare om făcut din suflet şi humă. Trupul e templu al Duhului Sfânt, iar faptul că mulţi uită acest adevăr sau nici nu-⁠l află îl face pe Fiul de origine divină – care îşi trăieşte această origine, clipă de clipă (!), ca pe o binecuvântare, spune Friedrich Nietzsche în Antichristul – îl face, aşadar, pe profetul tuturor profeţilor, descins din Galileea – ţinut care n-⁠a dat, până atunci, profeţi – să se simtă aici, pe pământ, ca în exil; exemplele, în acest sens, abundă în textul Sfintei Scripturi; asupra lor insistă aplicat Dmitri Merejkovski în monografia sa substanţială, dedicată lui Iisus Christos.

* * *

Răpirea frumoasei Elena, căsătorită cu Regele Spartei, Menelaus, devine pretextul unui război sângeros, care va bulversa Troia şi va atrage zeităţile Olimpului, îndrăgostitul până peste urechi Paris fiind răpus de o săgeată otrăvită. Homer, Virgiliu şi Ovidiu scriu despre războiul troian şi povestea de iubire dintre Paris şi Elena, care, după moartea iubitului ei, se întoarce la soţul ei Menelaus. Înaripata Isis – zeiţa Vieţii, venerată de marinari şi considerată un model absolut de fidelitate – adună bucăţile din trupul lui Osiris, ucis de gelosul său frate, Typhon, şi le înhumează în locuri diferite, dându-⁠le suflul vieţii veşnice. Ştiind că iubirea „curtezanei zeilor” aduce moartea şi nevrând să se despartă de prietenul său Enkidu, Ghilgameş o sfidează pe zeiţa Iştar şi este pedepsit de necruţătoarea protectoare a cetăţii Uruk prin moartea lui Enkidu – realitate ce-⁠l face să deplângă timpurile în care cei doi prieteni vânau împreună lei şi să caute nemurirea, la care, în cele din urmă, nu accede, deoarece pică unul dintre teste. După ce află de moartea lui Marc Antoniu, Cleopatra se lasă muşcată de vipere.

Fiul Regelui Creon îi interzice Antigonei – fructul iubirii inectuoase dintre Oedip şi Iocasta – să-⁠şi înhumeze fratele. Antigona calcă porunca Regelui Creon, a cărui autoritate e clătinată de gestul radical al fiicei lui Oedip. Uriaşa femeie – cum o vedem în tragedia sofocliană – ascultă de glasul inimii sale, intrat în flagrant conflict cu voinţa regală, cu prejudecăţile, legea şi cutuma acceptată unanim, presară pământ peste trupul neînsufleţit al fratelui ei, este întemniţată şi îşi pune capăt zilelor în închisoare prin spânzurare. Obligaţia morală de a face ritualul înhumării fratelui ei se află, în percepţia acestei femei voluntare – care nu recurge la sprijinul zeilor! – deasupra iubirii ei nutrite faţă de fiul regelui Creon, Haemon. La o privire înceată şi atentă, devine limpede faptul că – dincolo de ciocnirea iminentă dintre Regele Creon şi Antigona – fiica Regelui Oedip e marcată şi de conflictul dintre cele două ramuri ale arborelui iubirii: eros (pasiunea puternică faţă de Haemon, logodnicul ei) şi storge (iubirea faţă de fratele ei). Cel din urmă conflict, însă, e soluţionat – cel puţin la suprafaţa fiinţei – destul de repede dată fiind firea Antigonei, profund legată de membrii familiei în care s-⁠a născut, a crescut şi s-⁠a format, obişnuită fiind să pună binele membrilor familiei ei şi, respectiv, iubirea (philia şi storge) nutrită faţă de aceştia, deasupra intereselor ei, inclusiv a iubirii faţă de Haemon. Prin urmare, în cazul poveştii de iubire dintre Antigona şi Haemon storge îşi arată supremaţia în comparaţie cu eros-⁠ul propriu-⁠zis. Oare? După moartea Antigonei, neacceptând viaţa fără jumătatea sa, Haemon – jumătatea uriaşă a uriaşei femei – se sinucide.

De veacuri, noi, oamenii, urmărim fascinaţi ciocnirea dintre voinţele a doi oameni-⁠lege, ar fi spus, probabil, Hegel. Regele Creon e obligat prin tradiţie să-⁠şi menţină autoritatea, păstrând, totodată, ordinea şi echilibrul în cetate. Antigona are obligaţia şi dreptul moral de a-⁠şi înmormânta fratele, onorând astfel legătura de sânge cu Polinice, şi îşi exercită dreptul, mai exact, îşi face datoria, sfidând voinţa imperială şi acceptând moartea. Dacă moartea este preţul obligaţiei de a onora legătura de sânge cu fratele ei, această uriaşă femeie alege între a onora legătura de sânge, murind, şi a-⁠şi călca onoarea şi obligaţia morală faţă de fratele ei de sânge, continuând să trăiască o viaţă cu conştiinţa încărcată – nietzscheana la mauvaise conscience sau dostoievskiana conştiinţă rea – de a nu fi găsit forţa de a urma legea morală: iubirea. Concluzia Antigonei are puterea unui verdict aşezat în raza iisusiacei Legi a Iubirii: „Al vieţii-⁠mi rost e să iubesc, nu să urăsc”. Verdictul e urmat până în pânzele albe şi generează un conflict tragic, hegelian, rezultat din ciocnirea dintre două voinţe – filosoful german se referă la „ciocnirea dintre două forţe egale ca intensitate” – la fel de puternice: cea a Regelui Creon şi cea a fiicei Regelui Oedip. Antigona va deveni – în istoria literaturilor lumii – osia tipologică a acelor femei-⁠statui, de care abundă, bunăoară, romanele dostoievskiene (un personaj memorabil, în această ordine de idei, rămâne a fi Nastasia Filippovna Baraşkova), romanele thomasmanniene sau cele brebaniene. Iubirea dintre frate şi soră, aşezată deasupra iubirii dintre logodnicii Antigona şi Haemon, readuce în actualitatea modernităţii frumuseţea şi tragismul omului-lege, a omului-⁠idee, a frumosului absolut, perceput hegelian „ca aparenţă sensibilă a ideii”, aparenţă sensibilă şi puternică, de o intensitate neverosimilă şi – am fi tentaţi să spunem – inu­mană, trăgând cu ochiul spre eroii-⁠idee dostoievskieni, la care se referă Mihail Bahtin, Nikolai Berdiaev sau Dmitri Merejkovski, evident, urmându-⁠l pe inegalabilul sau – cum i s-⁠a mai spus – pateticul Vissarion Belinski, exegetul supărat pe realitatea aşa cum e, fiindcă aceasta nu are un caracter eminamente raţional. Surâdeam şi alte dăţi la o posibilă replică a autorului Fenomenologiei spiritului care ar fi dată în acest caz… şi la modul în care pateticul Vissarion ar fi continuat – urmând orbeşte trena ideii sale – să spargă oalele de capul sărmanului Hegel…

După ce, din iubire, îţi pârjoleşti aripile de tot aproape, previzibil, devii ceva mai prudent; doar că iubirea profundă, iremediabilă, praf şi pulbere face prudenţa oricât te-⁠ai suci în jurul osiei ei perspicace, inventive. Nikolai Punin a iubit enorm această femeie, în faţa căreia îşi pleacă fruntea întreaga Rusie şi în ziua de azi.

Rainer Maria Rilke călătoreşte în Rusia cu Lou; de mână cu fiica generalului rus, care va fermeca prin frumuseţea şi inteligenţa ei alţi doi mari bărbaţi – Sigmund Freud şi Friedrich Nietz­sche (care o va cere de soţie, fiind refuzat) – poetul praghez de expresie germană va cunoaşte Rusia, inclusiv Rusia profundă, îi va dedica poeme, va scrie lungi, prelungi scrisori, o parte covârşitoare a jurnalului florentin fiindu-⁠i adresat alesei inimii sale. Boris Pasternak îi scrie scrisori pătimaşe Marinei Ţvetaieva, care ţine aprins focul pasiunii nu numai literare înfiripate între ea, autoarea tragicului Poem al Sfârşitului, Boris Pasternak şi Rainer Maria Rilke, inimitabilul poet ce-⁠i dedică o elegie superbă. Aleksandr Blok îi dedică un poem Annei Ahmatova şi scrie altele câteva cu gândul la această uriaşă femeie, care la începutul anilor douăzeci – dacă nu mă trage pe sfoară memoria – citeşte în faţa unui public, pierdută de tot, îndrăgostită lulea de bărbatul ei, executat ulterior de ciracii bolşevismului – Nikolai Gumiliov – „Mi-⁠am pus o fustă foarte strâmtă/ Să par şi mai subţire…”, când deodată, în rumoarea, şuşotelile şi chicotelile auzite distinct, îşi pierde curajul şi întoarce, de tot dezarmată, privirile spre Blok, prietenul, poetul, complicele, de care o leagă o admiraţie necondiţionată şi presimţirea suferinţelor de care va avea parte.
– Ei râd şi atunci când eu citesc „Şi beţivii aveau ochi de iepuri”, spune, atunci, Aleksandr Blok. Citiţi înainte, Anna Andreievna, îi face curaj, în continuare, poetul, surâzând în straturi şi mărturisindu-⁠i peste câţiva ani poetei că „aici toţi ne vedem ca pe lumea cealaltă”. Până să-⁠i aducă la cunoştinţă acest adevăr teribil autoarei amplului poem Recviem, Aleksandr Blok – pe atunci, la începutul secolului al XX-⁠lea, un scriitor cu un prestigiu imposibil de tăgăduit – i-⁠a comunicat cu gravitate fermă soţului ei, Nikolai Gumiliov, rămas bouche bée, că poemele Annei sunt incomparabil mai bune decât cele gumilioviene. Şi Blok nu era singurul, care mărturisea această realitate evidentă inclusiv pentru neofiţi! Şi asta în timp ce Nikolai Gumiliov – unul dintre fondatorii acmeismului şi unul dintre întemeietorii revistei Apollon, în vogă la începutul veacului trecut în Rusia, marcată de o fierbere intelectuală, de o efervescenţă ideatică neobişnuite – era departe de a aprecia poeziile soţiei sale. Căsnicia cuplului Gumiliov-⁠Ahmatova a durat câţiva ani, puţini, foarte puţini, autoarea volumului Mătănii văzându-⁠şi destul de rar soţul plecat, mai mereu, la vânătoare de lei în iubita-⁠i Africă. Previzibil în cazul unei personalităţi de a cărei fire erau străine jumătăţile de măsură, la dorinţa Annei, a urmat un divorţ pe când rodul acestei iubiri imposibile, Lev, singurul fiu al poetei, nu avea decât trei-⁠patru ani. Cei doi au rămas, totuşi, prieteni. Anna Andreievna refuză să părăsească Rusia bolşevică, vede cum îi este împuşcat iubitul ei de pe vremuri, i se comunică faptul că e trecută pe aceleaşi liste, pe care figurează duşmanii poporului condamnaţi fără să fie judecaţi. Ulterior poeta îl va vedea şi pe fiul ei arestat de trei ori. Pentru salvarea fiului ei din menghina aceluiaşi sistem ucigaş, poeta va slăvi, într-⁠un poem sec şi formal… pacea, fără să reuşească să-⁠şi smulgă singurul fiu din închisoare, de unde Lev va fi eliberat după moartea unuia dintre cei mai sângeroşi dictatori ai lumii, un satrap de factură asiatică: Iosif Vissarionovici Stalin.

După ce, din iubire, îţi pârjoleşti aripile de tot aproape, previzibil, devii ceva mai prudent; doar că iubirea profundă, iremediabilă, praf şi pulbere face prudenţa oricât te-⁠ai suci în jurul osiei ei perspicace, inventive. Nikolai Punin a iubit enorm această femeie, în faţa căreia îşi pleacă fruntea întreaga Rusie şi în ziua de azi; acum câţiva ani, cu ochii mei am văzut ştirişti recitând (!) în direct, la ore de maximă audienţă, poeme ahmatoviene, nota bene, recitau, nu citeau de pe ecranul prompterului; se sărbătorea ziua autoarei volumului Mătănii. Marcate de un spirit tragic intrinsec, versurile Annei fac parte din viaţa de zi cu zi a ruşilor, aproape, aproape, ca cele ale poetului lor naţional: Aleksandr Puşkin (pe care, între altele fie spus, nimeni nu l-⁠a expediat în debaraua culturii ruse!). Cei doi amanţi au trăit fără să se căsătorească paisprezece ani; nu mai reţin dacă, totuşi, s-⁠au căsătorit… Ahmatova, Bulgakov şi Pasternak se vor solidariza şi vor interveni pentru eliberarea criticului de arte Punin din malaxoarele staliniste, numite lagăre de concentrare, bărbatul iubit de poetă, însă, n-⁠a rezistat şi s-⁠a stins… după ce fusese eliberat abia după moartea satrapului (în martie 1953), care, e adevărat, a reuşit nemaisperata performanţă de a-⁠l doborî pe un alt geniu malign al secolului al XX-⁠lea, ambii transformând Europa într-⁠o arenă scăldată în sângele a milioane de nevinovaţi şi arătând astfel faţa diavolescă a doi monştri enormi, însetaţi de sânge.

„O toamnă plânsă, ca o văduvă subţire/ În haine negre, ‘nvăluind în ceaţă inimi…/ Să plângă ea nicicând nu va-⁠nceta/ Cuvintele bărbatului, de viaţă pline./ Aşa va fi până zăpada moale/ Se va-⁠ndura de obositu-⁠i chin…/ Pentru durere şi pentru uitare/ Să-⁠ţi dai viaţa nu e deloc puţin” încercam, acum mai mulţi ani, să prind sufletul ahmatovian, de o bogăţie unică, emoţionantă, în versiunea propusă, însă, nu sunt sigură, nici în aceste clipe, de faptul că am reuşit.

* * *

Veronica Micle nu rezistă fără jumătatea ei decât cincizeci de zile şi se sinucide la Mânăstirea Văratec. După moartea lui Emil Cioran, Simone Boué procedează la fel, se pare; întrebată de Constantin Noica „cum îl suportă pe Cioran”, femeia de o viaţă a sihastrului din celebra mansardă pariziană dă o replică memorabilă, sărind ca arsă de un strop din uleiul ultraîncins: „Dar şi el mă suportă pe mine!”, deşi e limpede de la distanţă că imprevizibilitatea cioraniană i-⁠a dat nu puţin de lucru. (Dar cine să ştie, cine să ştie ce a fost, de fapt, la mijloc?! Ruşii au un proverb memorabil, ce-⁠mi trece prin minte ori de câte ori aud istorii familiale, care-⁠mi opresc inima locului şi o reduc la tăcere, făcând-⁠o să cadă pe gânduri: „Чюжая семья – тёмный лес, ребятки”/ O familie străină e o pădure întunecată, copilaşi.) Marea balerină Irinel Liciu recurge la acelaşi gest extrem imediat după plecarea la dreapta Domnului a perechii ei de carne: poetul Ştefan Aug. Doinaş. Revelân­du-i-⁠se, brusc, cel de-⁠al doilea Karenin, adulterina Anna îşi curmă viaţa… Motivele gestului ei la suprafaţă nesăbuit – să ai un soţ legitim desăvârşit (e adevărat, cam scorţos, ca să nu zic scorţos la cub!), să ai un amant fără reproş şi, cu toate acestea, să te sinucizi – mi se dezvăluie, după vreo trei decenii de întrebări succesive, într-⁠o dimineaţă însorită, în timp ce-⁠mi sorbeam cafeaua urmărind acelaşi iepure de un gri pe ici-⁠colo ruginit, care de ani de zile, la primele ore, când abia se crapă de zi, se opreşte în mijlocul intersecţiei şi prospectează scrutător piesajul, stropit din abundenţă cu sângele răsăritului de august.

…Iubire. Complicitate. Prietenie. Surâsuri în straturi. Mă întreb, însă, dacă, prins, supt de vârtejul iubirii, ţi se dă şi forţa de a alege între prudenţa şi imprudenţa de a iubi? Şi văd cu limpezime răspunsul: mă îndoiesc. Trecută deja prin vâltorile îndrăgostirii, la suprafaţă, nesăbuite, lipsite de simţul măsurii (şi atât de frumoase în egală măsură) şi transformată, încet, treptat, în sentiment aşezat, care se reinventează neostenit inclusiv din tornadele durerii şi ale jocurilor seducţiei, dincolo de voluptate, iubirea e un travaliu, o pururi recreată ispită, un ritual al seducţiei niciodată epuizat, din care ieşi clătinat la rădăcinile sufletului şi, indiscutabil, îmbogăţit, uneori, adeseori, mult deasupra firii fireşti, căci limpede e un singur adevăr – incroyable vérité – ales din focurile istovitoare şi reciproc formatoare ale tornadei iubirii: nu poţi fără el sau fără ea. Îi iubeşti calităţile, i le reinventezi, le împrospătezi; îi iubeşti şi – o, culme a culmilor! – limitele, le cultivi, netezindu-⁠le extremităţile, pliurile şi retopin­du-⁠le, deci, transformându-⁠le în altceva în retorta unde dorul pare a răscoli tainele şi forţele altminteri ascunse, altminteri tăcute: „Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm./ Şi totuşi tu-⁠mi şopteşti: «Mi-⁠aşa de dor de tine!»/ Aşa de tainic tu mi-⁠o spui şi dornic, parc-⁠aş fi/ pribeag pe-⁠un alt pământ.// Femeie,/ ce mare porţi în inimă şi cine eşti?/ Mai cântă-⁠mi înc-⁠o dată dorul tău,/ să te ascult/ şi clipele să-⁠mi pară nişte muguri plini,/ din care înfloresc aievea – veşnicii”. (Lucian Blaga, Dorul)

■ Fragment din eseul Poveşti de iubire

Salvează

Salvează

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest