Din ultimul număr:
Contemporanul » Editorial » Nicolae Breban: Lumea mea

Nicolae Breban: Lumea mea

Mai târziu, trăind decenii la Bucureşti şi în câteva mari capitale europene, aceleaşi tipuri fundamentale mi-⁠⁠au apărut neclare, topite în haosul şi presiunea marilor aglomeraţii, denaturate de contagierea cu străini veniţi de-⁠⁠aiurea sau cu mode tiranice care nu rareori împietau asupra bunului-⁠⁠simţ elementar…

Lumea mea de atunci era, spus direct, firească, oarecare, în sensul bun al cuvântului. Nu de puţine ori, romancierul care am devenit şi constructorul atâtor personaje, nici unul luat din viaţă, ci pur şi curat ficţional, s-⁠⁠a bucurat de a-⁠⁠şi fi petrecut adolescenţa şi anii primei şi poate ai celei mai profunde transformări într-⁠⁠un târg de provincie, curat, mândru de cele câteva limbi care se vorbeau acolo, româna, maghiara, germana, deoarece a avut inestimabila ocazie de a contempla pe viu, cu o distincţie şi coloratură intens specifică. O tipologie fundamentală umană – micul funcţionar, meseriaşul, negustorul sau băcanul, popa, poliţaiul, profesorul cu morgă al liceelor locale sau învăţătorii numeroşi şi mereu nesatisfăcuţi, nu de ratarea lor mediocră, a unora, ci de mersul prost al societăţii şi al lumii. Mai târziu, trăind decenii la Bucureşti şi în câteva mari capitale europene, aceleaşi tipuri fundamentale mi-⁠⁠au apărut neclare, topite în haosul şi presiunea marilor aglomeraţii, denaturate de contagierea cu străini veniţi de-⁠⁠aiurea sau cu mode tiranice care nu rareori împietau asupra bunului-⁠simţ elementar, tipologii care nu mai semănau sau semănau prost, fals, cu acei băcani, ofiţeri de garnizoană măruntă, popi, gospodine bovarice sau nu, pedagogi ai unor puberi infestaţi de vise de glorie culese de prin cărţi de mâna a doua, meseriaşi autoritari sau sub-⁠⁠prefecţi vânând vreo domnişoară clorotică sau vreo distinsă cucoană între două vârste de prin romanele lui Zola, Maupassant şi, de ce nu, ale lui Flaubert. Ca să nu-⁠⁠i citez pe marii Ruşi, începând cu enigmaticul şi poate ctitorul întregii tipologii paradoxale a şcolii Ruse de roman a secolului al XIX-⁠⁠lea, Nikolai Vasilievici Gogol.

Şi totuşi… cum era lumea pe-⁠⁠atunci, în anii copiăriei şi ai primii mele tinereţi, anii patruzeci? Era ea asemănătoare cu alte polysuri româneşti sau sud-⁠⁠est europene, zonă ieşită, s-⁠⁠ar zice smulsă din pulpana unui mare imperiu şi care, indubitabil păstra urme, o marcă a fostei măreţii şi glorii, încercând, ca şi alte zone sau regiuni ale Ardealului, să se pună în acord cu cei din Vechiul Regat, ce trăiseră şi se pare că rezistaseră şi ei, de bine, de rău, unui imperiu structural diferit, vreo cinci secole, dintre care trei, suportându-⁠⁠i pe unii Greci ce veneau din suburbia Constantinopolului numită Fanar şi care, ne-⁠⁠au adus noutăţi în privinţa costumaţiei şi a limbii, dar se pare că au imprimat un sigiliu de neşters, perfect versatil asupra modului nostru nu de a judeca, ci de a ne forma opiniile?! Capacitatea unui om adică, a unui cetăţean trăitor într-⁠⁠o colectivitate organizată şi supus mereu, de-⁠⁠a lungul multor generaţii unor presiuni de sus, bunului plac al unor dregători străini de neam, de a gândi, cu voce tare, în două sau mai multe feluri, contrazicându-⁠⁠se de la o zi la alta, de la o oră la alta, dar rămânând în graţiile potentatului. Acest exerciţiu de dedublare, de acomodare perpetuă după împrejurări şi bunul plac al stăpânului temporar a creat însă în timp, se pare, şi ceva absolut îngrijorător şi care, pe mine, cel puţin, m-⁠⁠a izbit încă din primii ani ai venirii mele în Capitală, pe când împlinisem abia optsprezece ani; un fapt, o stare, o filosofie dacă vreţi cu care nu m-⁠⁠am obişnuit şi nu o accept după atâtea decenii, un reflex de gândire sau de destin, care se apropie mult de fatalismul asiatic şi e în totală discordanţă nu numai cu conceptul de voinţă ce a impregnat uriaşa şcoală de gândire germană ce a curs din viziunea lui Kant şi care domină gândirea europeană a ultimelor două secole, dar cu întreaga literatură şi istorie a continentului poate încă de la primele fisuri ale uriaşului Imperiu Roman. Acea fatalitate de care sunt impregnate la noi şi primele scrieri cronicăreşti, acea pasivitate lacrimogenă, invocând alte şi alte neajunsuri catastrofale, de care însă au suferit şi neamuri vecine, vezi istoria Poloniei, un mod de a ne înţelege destinul de care s-⁠⁠a contagiat chiar şi veşnicul rebel ce a fost ilustrul nostru compatriot, Emil Cioran; ardoarea cu care am înăl­ţat pe cel mai înalt piedestal o poezioară scursă din bogatul nostru folclor, iscusit cioplită de boierul Alecsandri, numită Mioriţa şi care încă exercită o fascinaţie greu explicabilă în faţa unor minţi strălucite. E drept, ea conţine ca să zic aşa, o splendidă metaforă a morţii văzută cosmic, un fel de vaier universal ce acompaniază spaima unui mărunt păstor în faţa trădării şi a morţii, dar noi nu admirăm metafora, ci devenim complici cu deruta păstorului şi, ceea ce e mai grav, îi împărtăşim şi îi admirăm pasivitatea în faţa complotului ticălos al celor doi fârtaţi. Iar din această admiraţie şi complicitate se naşte, aici, mai ales, în fosta Valahie, un fel de mit aurit al fatalităţii neamului, al „împăcării cu destinul”, care, după unii – şi aceştia au fost mulţi de-⁠⁠a lungul secolelor, minţi prestigioase! – a fost şi se pare că ar trebui să fie, în veşnicie, ne-⁠⁠norocul! De aici poate şi cariera extraordinară a acestui substantiv abstract, norocul, în limba, în literatura, dar şi în filosofia orală a poporului nostru. Pasivitatea ca o formă de rezistenţă, aproape un program de existenţă care duce în nu puţine împrejurări la fasonarea unui veritabil instinct de victimă, plagă a tuturor psihologiior şi… popoarelor!

Acest fatalism, această acceptare, nu a destinului, ci a pasivităţii totale faţă de inerentele lovituri ale sorţii sau ale istoriei care survin în viaţa fiecărei comunităţi umane, face ca în decursul secolelor gândirea multor români să se aplece spre partea aşa-⁠⁠zisei non-⁠⁠violenţe, a acceptării, poate chiar a îmbrăţişării necazurilor, chiar şi a catastrofelor, şi în loc să urmăm modelul activ, luptător, neînfrânt prin secole al acelor europeni pe care îi admirăm în cultură şi organizare statală, în loc de un sănătos activism şi spirit de împotrivire faţă de necazuri oricât ar fi acestea de covârşitoare – şi ele devin cu adevărat covârşitoare şi penibil dominante dacă noi le întâmpinăm cu vaiere în loc de un braţ armat şi cu un psihic de fier! –, noi, în orice împrejurare şi în orice formă de organizare statală, dictatură, comunism sau capitalism, ne plecăm capul şi invocăm încă o dată soarta care ar fi una, zidită în stânca atâtor prejudecăţi ilustre şi care, mai ales, este şi devine astfel o nepotrivită şi prost recomandabilă şcoală de educare a tinerilor mlădiţe sociale. Dăm vina mereu pe alţii, aflaţi, credem noi, într-⁠⁠o continuă conjuraţie contra noastră, aşteptăm ajutoare mereu din afară şi, cum o aminteam mai sus, căutăm alţi stăpâni în locul celor de care abia am scăpat, deoarece este cred eu evident pentru orice judecată, oricât de elementară, că, în viaţa materială, concurenţială economic şi politic în extrem în care ne aflăm, orice ajutor de această natură atrage după sine şi o sumisiune fără condiţii. Unde rămân atunci, părăsite, celebrele şi mult invocatele concepte ale independenţei? Ale libertăţii? Din acest esenţial punct de vedere expus mai sus, lumea mea de atunci, în ciuda atâtor mari diferenţe de climat istoric european şi de mentalităţi, e, în fapt, aceeaşi cu cea de azi. Şi înainte chiar de o analiză calmă şi pricepută a stării şi faptelor ce ne asaltează sau ne înconjoară, noi, nu ştiu cum se face, da, aşa este, noi ne căutăm încă şi încă o dată noi decidenţi, noi arbitri sau noi sfetnici din afară, mereu binevoitori, interesaţi fără odihnă de Locul pe care vieţuim de multe secole, înzestrat de pronia şi de norocul nostru, al Neamului nostru, pe care, zice-⁠⁠se, nu prea ştim a-⁠⁠l gospodări. Abia scăpaţi de sfătuitori, de tovarăşi mai vechi şi cu siguranţă mai barbari în esenţa şi în strategia lor, vorbesc de cei care ne conduc, în loc să se îndrepte spre nevoile noastre reale, spre tradiţia noastră pozitivă, luptătoare, spre aliaţi adevăraţi, conform acestora, arătând un minim spirit de responsabilitate faţă de obşte, noi pregătim şi acţionăm încă o dată după socoteala minimei pierderi, acceptând fără discuţie primatul aceluia sau acelora care, pe continent sau în altă parte, au cuvântul.

Da, ce să facem, după cum vedeţi şi vedem, e aceeaşi lume! Ce nu înţeleg eu este de ce s-⁠⁠au creat iarăşi, ca şi altădată, două tabere distincte, fiecare jurând pe necruţătorul său adevăr – cei pentru aşa-⁠⁠zisa globalizare, ceilalţi contra ei? Dar… domnii mei, noi am mai trăit această falsă scindare, luptă, polemică, cum vreţi să-⁠⁠i spuneţi, la câţiva ani după sfârşitul războiului, când se punea aceeaşi problemă, dezbatere, luptă: globalizarea în sânul unui imperiu victorios, cel al Uniunii Sovietice. Şi acesta, ca şi imperiile zis economice de azi, voia nu numai să se înstăpânească asupra mijloacelor fixe, deci asupra marilor obiective industriale, dar voia să se impună, din ce în ce mai abitir, chiar cu forţa şi cu o nouă viclenie, extrem de murdară, cea a unei nou inventate Securităţi a Statului, care trebuia să decimeze şi chiar să anihileze nu numai vârfurile fostei puteri burgheze sau ţărăneşti, dar pe oricine ar fi fost de altă părere! Şi, după cum vedem şi după ce ne ştergem frunţile asudate de sânge după o jumătate de secol de ne-⁠⁠înţelegere a frumoaselor şi „umanelor” lozinci roşii, iată că ne învrăjbim încă o dată, târând şi tineretul după noi, vorbesc de cei care n-⁠⁠au izbutit să-⁠⁠şi ia lumea în cap, căutând locuri ceva mai confortabile din punct de vedere material, uitând că la ’48 şi în 1918, când s-⁠⁠au clădit şi reclădit pilonii noului şi mândrului stat românesc, tinerii au fost atunci primii care au pregătit şi s-⁠⁠au devotat acestei frumoase utopii: un stat puternic, bogat, suveran, de certă origine latină, creator de înaltă ştiinţă şi cultură, format, constituit din trei sau mai multe provincii care au stat şi au servit, mai mult ca slugi, unor imperii ce s-⁠⁠au aflat în cursul a o mie de ani de istorie mereu într-⁠⁠un antagonism belicos – Ruşi şi Tătari, Turci şi Austrieci; unii mai teribili decât alţii, care i-⁠⁠au chinuit nu puţin, încălcat, umilit şi dijmuit şi pe unii vecini ai noştri, dintre care, după părerea mea, Polonezii au avut reacţia cea mai potrivită, deşi unii azi încă emit sarcasme în legătură cu ridicolul, cu donquijotismul cavalcadei lor călare în faţa tancurilor germane! Da, dar cum vedem, ei ies şi azi la fel de curajos la confruntarea cu alte „tancuri” ce ne vin din alte imperii, oho, desigur mult mai „umane”, ba chiar democratice de-⁠⁠a dreptul, o afirm fără ironie, dar, ce să-⁠⁠i faci… Nu cumva bătrânul şi înţeleptul Marx avea dreptate, printre multele sale iluzii şi utopii, când afirma că orice stat care se transformă într-⁠⁠un imperiu, devine prin aceasta un prădător?!

■ Din vol. Viaţa mea,
în lucru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest