Contemporanul » Editorial » Nicolae Breban: Clopotul de sticlă

Nicolae Breban: Clopotul de sticlă

Suferinţa, în sine, ca fantomă aproape vizibilă şi ubicuă a societăţii, a lumii, dar şi ca avertisment sever, nu m-⁠a intimidat prea mult, tinerel şi nepăsător prin vârstă, fire şi prin temperament, un vitalist care îşi găsea – şi o va face cu succes şi mai târziu în momente aspre, dramatice ale vieţii! – resurse nu numai pentru ceea ce se cheamă optimism, dar şi în susţinerea acelei pozitive şi puternice credinţe în viaţă, şi nu numai în justeţea ei, ci şi în necesitatea ei esenţială, în miracolul ei

Clopotul de sticlă sub care trăia, tinerelul de atunci şi stricţii săi contemporani şi care părea a proteja o nouă pace şi aşezare firească, uma­nă, s-⁠a spart, la începuturile anului ’48 şi Nicu sau Nicuşor Breban a fost prins, printre primii, în noua, roşie, barbara vâlvătaie. Odată cu primele contingente de foşti miniştri, preoţi, ţărani culaci, mari intelectuali, împreună cu fiul unui ţăran înstărit decretat chiabur, Gheorghe I., am fost excluşi dintr-⁠o organizaţie care se înfiinţa chiar atunci în sunetele asurzitoare, fals sărbătoreşti ale noii puteri: Uniunea Tineretului Muncitoresc. U.T.M. Excluşi dintr-⁠o organizaţie ai cărei membrii nu fuseserăm şi care, de altfel, nici nu existase până atunci, dar, se ştia prin aparatele zgomotoase de propagandă care clamau, rezonau şi se confundau asurzitor prin posturile de radio şi prin pâlnia amplelor difuzoare ale străzilor, că era nevoie de victime, aşa-⁠zisa luptă cu năpârcile şi crocodilii vechiului regim trebuia să ofere exemple vii, în viaţa socială, în puşcării şi şcoli. Eu şi cu Gheorghe, elevi în clasa a X-⁠a, am fost, deci, excluşi în absenţa oricărei, chiar şi unei minime abateri şcolare şi ni s-⁠a permis să ne dăm examenele în vară dacă ne ducem iute să ne angajăm în câmpul muncii, să ne spălăm ruşinea originii în aerul curat şi viguros al clasei muncitoare.

M-⁠am angajat în primăvara lui ’51 la o făbricuţă din Lugoj care fabrica şanuri de lemn, calapoade pentru pantofi, aşa se şi chema Fabrica de Calapoade şi am lucrat acolo vreo lună sau o lună şi jumătate până când, spre surpriza mea şi a familiei mele, un alt ordin ministerial a revocat pedeapsa, excluderea şi ni s-⁠a permis să ne dăm în grabă tezele de sfârşit de semestru la un an şcolar ce se apropia iute de sfârşit. Astfel, în pripă am terminat clasa a X-⁠a, iar când unul din profesorii mei, adjunct al directorului liceului, Tavi Bacău, profesor de muzică şi prieten cu tata, a venit să-⁠l anunţe că voi putea frecventa şi cursurile clasei a XI-⁠a, eu am refuzat. Era prima mea revoltă dintre multele care urmau şi din care s-⁠a ţesut personalitatea mea de mai târziu. Sila, furia şi greaţa pe care mi-⁠o provoca ideea de a rămâne în acelaşi mediu se explicau şi prin aceea că în acei doi ani cam cât a durat izolarea şi pestiferarea persoanei mele în cadrul clasei şi al liceului, s-⁠au produs nenumărate acţiuni susţinute de organizaţia fanatică a abia înfiinţatului UTM, unde vocifera şi hălăduia un fel de fost muncitor, pe nume Guia, ce apărea la iute adunatele şedinţe ample ale cursului superior a liceului, într-⁠un pulover jerpelit şi cu un fular dubios în jurul gâtului provocând şedinţe fulger de „lămurire şi demascare”, şedinţe la care asistau şi profesorii noştri cu feţele negre de spaimă, mi se interzicea să am cel mai mic, mai fugace contact cu colegii mei, chiar şi în clasă sau în pauzele între ore, mi se interzicea să asist la chermezele dansante sau nu ale liceelor, să joc în piesele pe care le regiza tânărul profesor Petraşcu, să particip la excursiile pe munţi şi chiar să calc pe trotuarul din faţa clădirii Partidului. Nimeni nu avea voie să-⁠mi adreseze cuvântul, în după-⁠amiezile de primăvară, când mă întorceam de la făbricuţa de calapoade, obosit, îi întâlneam adesea pe colegii mei care se plimbau tacticos pe Corso, gardând domnişoare svelte şi prefăcându-⁠se că nu mă observă, că nu mă cunosc. Acestea, printre multe altele se chema „revoluţia”!

Am ales pentru anul viitor şcolar, ’51-⁠’52, oraşul transilvan Oradea, unde locuia un frate al tatălui meu, Aurel Breban, funcţionar şi şef de gară la Căile Ferate care mi-⁠a făcut rost de un post de funcţionar la una din întreprinderile Sfatului popular al oraşului, cum începuseră să se numească Primăriile, pe nume Indaliment. Şi m-⁠a înscris la cursurile fără frecvenţă pentru clasa a XI-⁠a la Liceul de Fete Oltea Doamnă.
A fost primul an de adult, mai bine zis de viitor adult, carieră sau etapă existenţială pe care am început-⁠o brutal, precoce şi care avea să continue în Bucureştii anilor cincizeci.

La Oradea însă, exilul şi aventura de adult, mi-⁠au fost îndulcite, mult atenuate de gestul formidabil de solidaritate pe care l-⁠a făcut Boris Şoseanu, basarabean, refugiat cu familia la Lugoj, odată cu familiile de refugiaţi ardeleni din anii patruzeci, de care mă lega o prietenie stânsă. Deşi proaspăt membru UTM, ca nu puţini dintre colegii noştri, el s-⁠a rupt de ei şi m-⁠a anunţat că vine să trăiască alături de mine, la Oradea, în acel an de fugă, de exil, reuşind să-⁠şi găsească un post la o societate de difuzare a cărţii şi să împartă cu mine camerele mobilate sau nu pe unde ne-⁠a purtat norocul.

Am trecut bacalaureatul la citatul liceu de fete orădean şi în toamna aceluiaşi an m-⁠am prezentat împreună cu tatăl meu la secretariatul Facultăţii de Litere din Bucureşti, voind, în orgoliul meu nemăsurat, cum sunt uneori tinerii hrăniţi cu romane, bogate şi amestecate cărţi de aventuri, de a ajunge… scriitor! Ei bine, secretara-⁠şefă ne-⁠a aruncat hârtiile în faţă – tata avea impozite măricele pe moara şi uleiniţa sa – şi ne-⁠a explicat uscat că aş avea oarecari şanse la… piscicultură. Cântam la vioară concertul de Bruch, citeam, ţiu minte, printre altele primele două volume din În căutarea timpului pierdut în traducerea lui Radu Cioculescu, consultam cele două volume ale lui Cezar Papacostea cu traducerea sa din Platon (fapt ce avea să-⁠mi fie fatal un an mai târziu, student fiind la filosofie!) şi tatăl meu, cum familia nu era lipsită de mijloace de subzistenţă, m-⁠a sfătuit să-⁠mi petrec un an acasă, cum o făceau şi alţi colegi care nu reuşiseră la examenul de admitere.

M-⁠am ambiţionat însă şi am fugit, cu două tramvaie din strada Nerva-⁠Traian unde tatăl obţinuse de la un bătrân pe numele Lelescu două camere cu chirie, loc în care am vieţuit apoi 17 ani, la uzinele 23 August, foste Malaxa şi m-⁠am înscris la cursurile de sudor electric. (La strungărie, unde voiam iniţial, nu se primeau ucenici, dar, după şase luni am reuşit să conving un maestru strungar, pe Petrică Naum, să mă ia la maşina sa şi am absolvit cursul de ucenic-⁠lucrător cu calificare strungar-⁠fier.) Deşi izbirea cam brutală a tinerelului care eram, cocon crescut în medii mic-⁠burgheze de provincie, apărat nu numai materialiceşte vorbind, dar şi înfăşurat în acea perdea invizibilă şi tenace care desparte progeniturie claselor sociale, mai ales ale celor cât de cât avute şi având un oarecare grad în societate de cei de jos – cu lumea muncitorească, nu a fost prea uşoară, deloc comodă pentru tinerelul ce încă la 18 ani plutea pe alte meleaguri şi era îndopat cu fraze şi modele măreţe de umanitate, dar, voi recunoaşte totdeauna, mi-⁠a prins bine. A folosit mai ales viitorului constructor de modele şi personaje epice, m-⁠a ajutat nu numai să mă edific iute asupra minciunii şi găunoşeniei marilor sloganuri ale noii puteri al căror ax era „clasa muncitorească care conduce şi trebuie să conducă societatea”. Ca şi bluff-⁠ul, minciuna esenţială a mult cântatului şi propovăduitului materialism istoric după care întreaga istorie a umanităţii, a Europei mai ales, trebuie înţeleasă prin unica cheie a luptei de clasă; şi prin concluzia fals profetică a rolului de conducător al acestei clase!

Am reuşit apoi, învingându-⁠mi nu puţine vanităţi şi sensiblerii mic-⁠burgheze să mă apropii de oameni care veneau din alte medii şi pe care nu le găsisem descrise în cărţile numeroase pe care le înghiţisem până la acea dată – poate cu excepţia romanelor lui Zola, dar acolo, prin prisma naturalismului negru ce era marca dominantă a şcolii zoliste, puteam să cad într-⁠o altă extremă, cea a cinismului social, a ruperii încă o dată de ceea ce numim viaţă de zi cu zi şi adecvare socială! Cu un an înainte, la Oradea, trăisem în lumea funcţionarilor mărunţi şi a noilor arivişti politici, în fabrica bucureşteană m-⁠am apropiat însă de ceea ce înainte se chema mahalaua bucureşteană şi i-⁠am descoperit contradicţiile, se înţelege, dar şi farmecul ei cântat de nu puţini, ca şi ierarhia strictă ce domnea în rândurile ei şi care nu era uşor de ghicit. Regulile destul de aspre după care se ghida acea lume, dar care, odată cu invazia de sute şi sute de mii în periferiile Bucureştiului petrecută sub Ceauşescu, se pare că s-⁠a cam deteriorat; poate chiar s-⁠a pierdut!

Să fi fost asta oare acea şcoală a vieţii de care vorbesc mulţi şi care m-⁠a copleşit şi chiar înghiţit precoce, în parte, datorită aşa-⁠zisei Revoluţii, dar în parte datorată şi ambiţiei mele care mai târziu s-⁠a numit orgoliu: inacceptarea a ceea ce mi se prescria de adulţi sau de regulamentele lor când eu le consideram confuze dacă nu false de-⁠a dreptul, dorinţa, puţin arogantă, conced, de a verifica eu însumi, uneori chiar pe pielea mea cum se spune, un adevăr sau altul al realităţii şi al ordinii sociale. Cu firea mea de-⁠atunci, lipsită de realism, cum mi-⁠o spuneau nu o dată inşi cu scaun la cap, egolatru, e drept, dar şi intens preocupat de ceilalţi, de lumea, de adevărurile, de tabuurile şi prejudecăţile lor fundamentale pe care aceştia le numeau fie credinţă, fie istorie, fie tradiţie, fie bun-⁠simţ, sau morală, tout court, eram predispus de pe atunci, fără discuţie, suferinţei sociale sub multiple aspecte, acest lucru se înţelege de la sine!… Suferinţa, în sine, ca fantomă aproape vizibilă şi ubicuă a societăţii, a lumii, dar şi ca avertisment sever, nu m-⁠a intimidat prea mult, tinerel şi nepăsător prin vârstă, fire şi prin temperament, un vitalist care îşi găsea – şi o va face cu succes şi mai târziu în momente aspre, dramatice ale vieţii! – resurse nu numai pentru ceea ce se cheamă optimism, dar şi în susţinerea acelei pozitive şi puternice credinţe în viaţă, şi nu numai în justeţea ei, ci şi în necesitatea ei esenţială, în miracolul ei. Iar când după câţiva ani am reuşit să aprofundez lumea de hârtie a lui F.M. Dostoievski, populată de drame greu acceptabile şi de eroi prăpăstioşi, nebuni şi geniali totodată, detracaţi şi sfinţi, uneori lipiţi în acelaşi personaj, am recăpătat încredere şi siguranţă în propriile mele reflexe de existenţă. M-⁠am regăsit pe mine, m-⁠am acceptat pe de-⁠a-⁠ntregul şi am înţeles, ceva mai târziu, unul din aforismele cele mai provocatoare, mai arogante ale unui alt maestru a meu, Fr. Nietzsche: „Să-⁠ţi accepţi trecutul în ideea că tot ce ai făcut şi ai trăit a fost voit de tine, a fost propria ta voinţă!”

■ Fragment din vol. Viaţa mea,
în curs de apariţie la Editura Polirom

Salvează

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest