Contemporanul » Cronică plastică » Luiza Barcan: O privire blazată

Luiza Barcan: O privire blazată

Au tăcut chitic o vreme liicenii, pleşii, cărtăreştii şi patapievicii, până să dibuiască cine împarte de acum înainte dulcea pâiniţă culturală, sinecurile şi finanţările din bugetul public, pentru aşa-⁠zise evenimente culturale menite să ne reprezinte peste graniţe şi să ne aducă la statutul, mult râvnit, de naţiune europeană. Dar, de acum, lucrurile încep să se limpezească şi pentru noi, ignoranţii care nu-⁠i merităm pe ei, şi pentru ei, farurile noastre călăuzitoare spre noi culmi de civilizaţie şi progres cultural. Rămâne cum au stabilit: ei, lăudacii şi aplaudacii băsişti au făcut totul ca să ne scoată din beznă, noi, îndărătnici, am rămas tot într-⁠un fel de primitivism cultural, incapabili să pricepem şi să asimilăm noutatea, progresul, liberalismul minţii.

De multă vreme am încetat, făcând şi o promisiune fermă în acest sens, să nu-⁠mi mai manifest spiritul critic asupra societăţii româneşti contemporane. Mi s-⁠a părut şi încă mi se pare pierdere de vreme să vorbesc şi să scriu la nesfârşit despre răul pe care îl trăim de 25 de ani şi care capătă forme din ce în ce mai perfide şi mai diversificate. Am ajuns, pur şi simplu, la concluzia că, în afară de propriul nostru suflet, nu mai avem ce salva. Şi, cu toate acestea, mişcările de trupe ale ultimei perioade, din zona culturală, încercările de repliere ale oportuniştilor şi de înlocuire a mâinilor şi a condurilor ce vor trebui pupaţi de acum înainte, generate de aşa-⁠zisele schimbări politice, îmi dau iarăşi ghes să scriu.

Au tăcut chitic o vreme liicenii, pleşii, cărtăreştii şi patapievicii, până să dibuiască cine împarte de acum înainte dulcea pâiniţă culturală, sinecurile şi finanţările din bugetul public, pentru aşa-⁠zise evenimente culturale menite să ne reprezinte peste graniţe şi să ne aducă la statutul, mult râvnit, de naţiune europeană. Dar, de acum, lucrurile încep să se limpezească şi pentru noi, ignoranţii care nu-⁠i merităm pe ei, şi pentru ei, farurile noastre călăuzitoare spre noi culmi de civilizaţie şi progres cultural. Rămâne cum au stabilit: ei, lăudacii şi aplaudacii băsişti au făcut totul ca să ne scoată din beznă, noi, îndărătnici, am rămas tot într-⁠un fel de primitivism cultural, incapabili să pricepem şi să asimilăm noutatea, progresul, liberalismul minţii.

Au prins din nou glas cei mai sus enumeraţi, după ce au înţeles că lucrurile vor merge ca şi până acum, adică se vor revizui fără ca să se schimbe nimic sau „se vor revizui pe ici pe colo şi anume în punctele esenţiale”. Dar, până şi Nenea Iancu e depăşit, credeţi-⁠mă! Viaţa din România contemporană bate literatura.

S-⁠au liniştit. În politichia românească tot băsescul lor rămâne tătuc. Cine îi ţine astăzi locul la Cotroceni nu pare să aibă prea mari apăsări culturale, cu excepţia vreunei cărţi de (auto)propagandă, lansate în context electoral. E adevărat, cp-30-nr-06-2015SAM_2645um ţipa mai deunăzi postul de televiziune „Realitatea TV”, că praful şi pulberea s-⁠a ales de toate valorile culturale consacrate, că pierdem pe bandă rulantă muzee, monumente de artă şi colecţii unice, că patrimoniul e praf, că artiştii nu mai au nici o motivaţie, în afara propriei pasiuni pentru ceea ce ştiu să facă. E adevărat, dar când moderatorul îşi pune papion, ca să trimită un mesaj de solidaritate subliminal faţă de conducerea ICR din perioada băsistă, şi îl invită pe ilustrul Patapievici să vorbească despre dezastrul cultural din România e ca şi cum l-⁠ar fi chemat pe lup să prohodească oile pe care tocmai le-⁠a mâncat. Problema e că nu suntem chiar toţi tâmpiţi…

Mă uitam şi eu, într-⁠o seară, cu stupefacţie, la un reportaj despre ultima ispravă artistică de la ICR New York. E clar, parte dintre aşa numiţii artişti români contemporani, mă refer la cei promovaţi peste graniţe, sfidând chiar şi cea mai elementară formă de bun-⁠simţ, au un complex serios legat de masculinitatea lor. De aici le izvorăşte „creaţia”. Altfel, de unde această abundenţă de sexualitate explicită, violentă şi impusă cu de-⁠a sila, în formele cele mai gregare şi mai distorsionate? Şi de ce îşi asociază sexul cu ţara?!!

Acum vreo cinsprezece ani semnalam, cu spiritul protestatar al tinereţii, că ne îndreptăm spre o nouă formă de dictatură culturală, costumată în haina „noilor” trenduri, că artiştii autentici vor fi marginalizaţi şi chiar excluşi, că noile generaţii de oportunişti vor juca după cum se cântă în apusul care şi-⁠a pierdut demult orice fel de direcţie estetică. „Noile” trenduri au ajuns foarte repede la noi dintr-⁠un occident profund deprofesionalizat, unde amatorismul cvasigeneralizat e mascat într-⁠un perpetuu „experiment”. Şi, conform mentalităţii actuale, că, în numele libertăţii totul e permis, extrapolând, şi în artă, orice aberaţie, orice monstruozitate, orice rebut, au devenit opere unicat, expresii ale libertăţii de exprimare.

Şi, pentru că, până de curând, cultura contemporană din România a fost reprezentată numai de personalităţi unice şi irepetabile, în chip samavolnic înlăturate, în artele vizuale, la care mă voi rezuma în continuare, situaţia se prezintă astfel: asistăm la o prăbuşire fără precedent a vieţii artistice, pe fondul distrugerii oricărei forme de motivare a creatorilor profesionişti de artă. Nu doar sărăcirea progresivă le-⁠a tăiat artiştilor elanul, ci şi dezinteresul făţiş faţă de rolul şi opera lor, manifestat de la vârful piramidei spre bază, adică de la nivelul statului şi până la publicul obişnuit. Galeriile sunt, în general, goale, cu excepţia vernisajelor la care participă rudele expozantului, prietenii şi, în cel mai fericit caz, câţiva dintre colegii de breaslă. Evident, nu se vinde decât foarte rar câte ceva şi la preţuri jenante. Excepţie fac doar câteva locuri din ţară, să le numeri pe degetele de la o mână, unde mai există câţiva entuziaşti şi optimişti incurabili, artişti şi preşedinţi de filială, care nu se dau bătuţi şi înnoată împotriva valului.

Artiştii mor la vârste din ce în ce mai mici, în plină forţă creatoare, lăsând în urma lor ateliere pline cu lucrări care nu-⁠şi mai găsesc nicăieri locul: nici în colecţii, nici în muzee. Asistăm la situaţia aberantă în care muzeele nu doar că nu mai fac achiziţii, nici măcar nu acceptă donaţiile din partea artiştilor sau a rudelor acestora. Statul însuşi nu mai achiziţionează lucrări de artă, fiind total dezinteresat de orice formă de cultură, în general. Şi toată această realitate dezastruoasă nu se datorează lipsei de valoare. Încă mai avem artişti profesionişti, chiar şi în pofida unui învăţământ artistic în evident declin. Ce trăiesc artiştii acum se datorează minimalizării şi excluderii adevăraţilor profesionişti din viaţa culturală, spre a fi promovate doar mediocrităţile şi non-⁠valorile, totdeauna disponibile să mimeze progresul şi să-⁠şi mascheze în „experimente” lipsa de viziune şi de talent. Eu cred că la oricare ICR din Europa sau de peste ocean, România s-⁠ar putea remarca prin expoziţii reprezentative, curatoriate cu bună credinţă şi cu dorinţa de a-⁠i face cunoscuţi pe artiştii de valoare pe care, încă, slavă Domnului!, îi mai avem.

Galeriile cu vânzare sunt în pragul falimentului, doar pe la casele de licitaţie se mai mişcă ceva, dar tranzacţiile se fac la preţuri foarte mici. Până şi interbelicii se vând cu sume ridicole.

Nu mai există o mişcare artistică sau grupări artistice, nici altfel de tabere de creaţie în afara celor organizate în sistem privat şi unde artiştii merg într-⁠un fel de sejur gratuit, lăsând la schimb o lucrare-⁠două.

Într-⁠o situaţie şi mai rea se află sculptorii români contemporani. Dacă lucrări de pictură, grafică sau artă decorativă se mai vând uneori, sculptură cam deloc. Dacă aş fi sculptor român contemporan m-⁠ar paşte depresia. Arta de for public e subjugată de interese meschine, puţinele comenzi ale statului sunt de obicei cu dedicaţie. Mai mult, sculptorii mai trăiesc şi umilinţa să-⁠şi vadă lucrările de for public puse la pământ de edili semianalfabeţi, care îşi permit să judece şi să condamne la distrugere creaţii realizate adesea din altruism şi cu spirit de sacrificiu.

Avem în continuare un muzeu naţional de artă contemporană care se ocupă cu nimic, în timp ce singurul nostru muzeu adevărat de artă contemporană, mă refer la cel de la Galaţi, şi-⁠a depozitat patrimoniul extrem de bogat şi de valoros în nişte apartamente de bloc. Şi câte n-⁠ar mai fi de zis… Dar rămânem cu zisul. Pe fond de disoluţie generalizată nici artele n-⁠au cum să se simtă prea bine.

E minunat că s-⁠a organizat a doua ediţie a târgului de arte numit „Art safary”, că este convertit la o funcţiune culturală un monument de artă industrială. Acesta e însă doar un eveniment singular de o asemenea anvergură şi e nevoie de mult efort, de mari abilităţi manageriale şi de o tenacitate ieşită din comun pentru ca el să continue şi să ajungă la rezultate cu adevărat notabile.

Atâta mi-⁠aş mai dori doar: să nu-⁠i mai văd la televizor pe cei care au contribuit din plin la aneantizarea noastră culturală, deplângându-⁠şi temporara lipsire de dregătorii grase şi profitabile pentru ei şi pentru găştile lor.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest