Contemporanul » Polemice » Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii

Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii

Încep să cred din ce în ce mai ferm că pentru unii români libertatea e o prăpastie. Relativ nu de mult, un prieten a făcut o metaforă, care mi s-⁠a părut iniţial cvasisinistră. După 1990, românii au înaintat printr-⁠un culoar; la capătul acelui culoar era o uşă, pe care scria Libertate. Românii au deschis-⁠o şi s-⁠au prăbuşit într-⁠o prăpastie. Cum arată acea prăpastie? Cine a căscat-⁠o acolo, în fundul acelui culoar imaginat şi real, în egală măsură? Oare nu noi înşine? Libertatea a fost şi rămâne un şoc; libertatea a fost şi rămâne a fi un taifun. Libertatea a dizlocat destine ce păreau majore, a aruncat în aer cariere, instituţii, obiceiuri. Surpându-⁠se un regim dictatorial, în chip firesc, în lumina reflectoarelor, înaintea tuturor, au apărut – nu o dată în istoria popoarelor lumii – oportuniştii vremurilor noi, inchizitorii de serviciu, procurorii culturali, ştabi ai timpurilor noastre. În acel haos postdecembrist, s-⁠a instaurat o ordine ireproşabilă pentru un grup de profitori. În cartea România noastră, Virgil Nemoianu susţine nu fără amărăciune că „s-⁠au creat nişte categorii de noi «ştabi» înlocuitori, aproape echivalenţi ai celor vechi: Patapievici, Pleşu, Dinescu, în loc de Râpeanu, Ion Dodu Bălan, Victor Tulbure sau Cicerone Theodorescu”. În postcomunism, mişcarea anticomunistă a început să fie manipulată, în timp, din ce în ce mai grosolan, în special, în ulti5-M-Cartarescu-T-Basescumul deceniu. Tot ce venea din comunism, era rău, foarte rău, tocmai bun de aruncat la gunoi, dacă nu direct la stâlpul infamiei. Cunoscuţi intelectuali occidentali au taxat nu puţini intelectuali români penru înverşunarea cu care judecă trecutul şi istoria poporului, din care ei înşişi fac parte. Interesant e că profitorii, fiii şi fiicele politrucilor de altădată se arătau şi sunt, în continuare, nu rareori, cei mai vocali, simţul practic, interesele şi oportunităţile ghidându-⁠i noapte şi zi. Nelipsit de interes e şi faptul că unii dintre cei ce au avut o poziţie privilegiată în timpul dictaturii, o au, straniu, şi acum, în zilele noastre, în care, scria cineva, se vede de la distanţă, că „orice impostură îşi are momentul ei de grandoare”. (Theodor Codreanu) La începutul celui de-⁠al treilea mileniu, impostura îşi trăieşte unul dintre vârfurile gloriei. Impostura zgomotoasă, grăbită să obţină avantaje din orice mişcă, respiră. Important e ca această impostură să-⁠şi primenească cu promptitudine dosarele, să inventeze disidenţă acolo, unde nu e nici vorbă de aşa ceva; să-⁠şi potrivească în funcţie de interese veşmintele, mintea, ritmurile respiraţiei.

Ne place sau nu ne place, e timpul să luăm focul cu mâinile noastre. Nu ne mai putem permite să luăm focul cu mâini de împrumut. M-⁠a frapat o imagine din cartea Comunismul cu rele şi rele, semnată de Magda Ursache, care ne spune o poves­tioară de trezit adulţii, „cea cu flăcăruia care se obrăzniceşte, sare din sobă pe masă şi dă foc la casă”. Magda Ursache îl invocă pe Baudelaire, care susţine că naţiunile fac tot ce le stă în puteri ca să nimicească oamenii mari. Românii „recenţi” – scrie Magda Ursache – cu siguranţă fac tot ce le stă în puteri ca să nu oprească vânătoarea de oameni mari. „Oamenii recenţi”, oportuniştii vremurilor noi adică, taie de pe listele lor şi calomniază tot ce-⁠i incomod, tot ce le ameninţă recunoaşterea tablei de valori noi, despre care a scris H.R. Patapievici.

Dintr-⁠o farsă am lunecat în alta şi ne-⁠am trezit, pare-⁠se, pe marginea unui regim construit pe model sud-⁠american: dacă eşti atent la faţada societăţii româneşti, tragi concluzia că e vorba de o democraţie în toată legea; dacă, însă, analizezi fondul, găseşti suficiente argumente, ca să te referi la o dictatură în toată regula. Dictatură a intereselor, dictatură de catifea i s-⁠a spus adesea. Am fi continuat să-⁠i spunem la fel, dacă majoritatea posturilor de televiziune şi a publicaţiilor n-⁠ar fi fost împânzită de telenovele cu cătuşe, de simbolice execuţii publice, de dezinformări, atacuri în haită, campanii de compromi6-Volodia-Tismaneanu-T-Basescutere şi manipulări făcute conform unor stranii principii tribale, decupate parcă din perioada stalinisto-⁠dejistă şi adaptate vremurilor new media, când informaţia se răspândeşte fulgerător şi – grăbindu-⁠se toţi nu se ştie din ce motive şi nici nu cred să se afle vreodată încotro anume – nu mai e timp să fie verificată într-⁠un context în care majoritatea presei româneşti s-⁠a tabloidizat în ritmuri alerte. O parte a mass-⁠mediei româneşti inventariază consecinţele dezastrului din ultimul mandat prezidenţial de durata unui deceniu. Se constată existenţa unui regim mafiot, răspândit aidoma unei caracatiţe, un regim care a jefuit ţara lui Dimitrie Cantemir şi a lui Nicolae Iorga, ţara lui Mihai Eminescu şi Lucian Blaga. După modelul stalinis­to-⁠dejist, care înfiera fiii de burghezi, evreii, elitele din politică, ţărănime, intelectualitate, acest regim, numit de toţi, fără excepţii, epoca Băsescu, a învrăjbit o pătură socială împotriva alteia, reprezentanţii unei meserii împotriva altora. Unii tineri detestă bătrânii, umiliţi şi reduşi la muţenie în ţara lor, simţindu-⁠se vinovaţi de faptul că există şi că au devenit o povară pentru ceilalţi. Unii dintre cei angajaţi în „câmpul muncii” sunt porniţi împotriva bolnavilor şi a mamelor, care îşi cresc copiii din alocaţiile tăiate drastic. Unii angajaţi ai instituţiilor statului nutresc resentimente faţă de unii indivizi din categoriile dezavantajate şi faţă de unii minoritari; „du-⁠te şi ia-⁠ţi pensia unde te-⁠ai născut, nu aici, în România!” a exclamat o angajată a Casei de Pensii, îmbrâncind-⁠o pe Mama mea – născută în Basarabia – care nu-⁠şi cerea decât un drept garantat de Constituţie. Muribunzii bolnavi de cancer şi de hepatită, cărora li se taie abuziv tratamentul, încep să urască guvernul, factorii care aplică tăierile de fonduri, în condiţiile în care întreaga naţiune este informată că nu există bani, s-⁠a ajuns la fundul sacului etc. Se închid spitale, şcoli, librării. Bibliotecile nu mai au fonduri pentru achiziţii de carte. Se taie din fondurile salariale, din alocaţii, se impozitează pensiile. Se taie de pretutindeni din declarata lipsă a fondurilor.

Aceasta e realitatea traumatizantă, imorală, în care am trăit până acum câţiva ani. Avem în spatele nostru un regim care a promovat genocidul, discriminarea, ostilitatea, ura, vrajba, jaful la scară naţională. Se pare că proporţiile jafului sunt greu de neglijat. Nici unul dintre preşedinţii statului român – cu excepţia dlui T. Băsescu – n-⁠a reuşit performanţa de a construi un sistem mafiot, clătinând la temelii nu Andrei-Plesu---T-Basescupuţine instituţii ale statului. De bună seamă, suntem supăraţi. Supăraţi pe bună dreptate. Ne întrebăm, vinovaţi, unde şi cu ce am greşit? Sângele tinerilor vărsat în 1989, în zilele Revoluţiei, a fost zadarnic? A fi un bun român, în România anului 2015, când scriu aceste rânduri, înseamnă a fi comunist etc.; nu sunt comunistă, nici n-⁠am fost vreodată, dar ţin la originile mele şi ale neamului, din al cărui trunchi am crescut şi m-⁠am format. A-⁠ţi asuma identitatea, rădăcinile, tradiţia, înseamnă a fi ceauşist. Oare? Nu e o confuzie ticăloasă la mijloc? O confuzie între naţionalismul ceauşist, instrumentalizat în scopuri propagandistice, şi naţionalismul european; confuzie, a cărei menire e să servească adepţii politicii corecte, practicanţi ai unui neoliberalism de o brutalitate unică în istoria ţării noastre. Neoliberalism ce are faţă globalistă, menit să distrugă totul în calea sa: istoria, rădăcinile identitare, tradiţia, valorile fondatoare, valorile de vârf ale naţiunii române, prin care s-⁠a conservat caracterul european al culturii române, mai cu seamă, în vremuri fără Dumnezeu. În România anului 2015, e în plină desfăşurare un fel de experiment Piteşti III, aplicat cu mijloace insidioase, subtile, la scară naţională.

Cum au fost posibile abuzurile, inventariate, la ora actuală, cu uimire, spaimă, patetism, oroare? Oare mecanismele instituţionale ale unui stat democratic nu aveau menirea să oprească orice derapaj, orice început de abuz, orice abatere de la normele de drept ale unui stat european? Cât de consolidată şi matură este democraţia românească? Existenţa regimului trecut – sper, trecut – oare nu este un argument în favoarea faptului că democraţia românească este fisurată în esenţă, e şubredă şi că n-⁠a ajuns nici în pubertate? Câţi dintre partenerii noştri europeni – în frunte cu cei din statele nordice – îşi pun aceste întrebări? Ce are de câştigat România din răspunsul la această avalanşă de întrebări? Ce are de pierdut? Şi cât a pierdut? Cum a fost posibil regimul Băsescu? Această întrebare îmi revine obsesiv în minte; dincolo de analizele făcute, dincolo de posibilele reacţii, se lasă o tăcere asurzitoare. Nu vreau să condamn pe nimeni. Nici nu-⁠mi stă, de altminteri, în fire. Nu sunt membru al nici unui partid; nu sunt nici de dreapta, nici de stânga. Nu ţin să apăr pe nimeni; sunt scriitor român şi fac ceea ce ştiu să fac cel mai bine: scriu. De ce scriu despre acest subiect? Pentru că vreau să înţeleg ce se întâmplă cu noi, cu ţara mea, de unde ezit să plec, deşi mă gândesc tot mai insistent şi tot mai des s-⁠o părăsesc până n-⁠am îmbătrânit de tot. Îmi doresc să înţeleg ce am făcut, ce facem, cine suntem şi încotro ne îndreptăm.

În România, dreapta nu este ceea ce pretinde, ca şi stânga, de altfel. Partizanatul politic s-⁠a lăţit la scară naţională. Clasa politică este compromisă iremediabil; excepţiile, ca de obicei, nu fac decât să confirme regula. Politica românească nu are, la ora actuală, personalităţi de anvergura unor „monştri sacri” ca regele Carol I, Ferdinand, Maniu, Brătianu. Nu există interese ale naţiunii române; în schimb, există interese ale unor partide, care îşi schimbă vertiginos componenţa la trei secunde după alegeri. A pretinde că orice face dreapta – inclusiv o dictatură de durata unui deceniu – e binevenit şi e corect politic, iar orice ar face stânga – e condamnabil, diabolic etc., înseamnă a judeca ca orbeţii, adoptând un exclusivism politic cel puţin straniu şi, evident, de departe, defavorabil naţiunii române. A pretinde că stânga e alcătuită preponderent din moştenitori ai protagoniştilor regimului ceauşist şi, prin urmare, e de aruncat In-prim-plan-T-Basescu--G-Liiceanu-V-Tismaneanula groapa de gunoi a istoriei, iar dreapta e curată ca dimineaţa aceasta de început de iunie, înseamnă a te ascunde de realitate, mistificând-⁠o şi iluzionându-⁠te, eventual, în scopuri oportuniste. Partizanatul politic domină la modul excesiv societatea românească, inclusiv – adevăr, în esenţă, de neacceptat – cultura română; domină şi bruiază existenţa ei firească. În domeniul culturii scrise, în perioada postcomunistă, se fac revizuiri, epurări şi excluderi tendenţioase – de o brutalitate comparabilă cu cea specifică perioadei stalinisto-dejiste – în funcţie de două criterii: apartenenţa la dreapta politică şi dosarele securităţii, care sunt, după cum s-⁠a văzut în ultimul deceniu, manipulate. Dacă în anii proletcultismului revizionismul era practicat cu înverşunare de adepţii real socialismului, în zilele noastre epurările simbolice, lapidările publice, excluderile, campaniile de compromitere sau tăcerea, boicotul – adică un alt tip de valorizare – sunt puse în scena realităţii de un grup de intelectuali de dreapta, care şi la douăzeci şi cinci de ani după Revoluţia din 1989, în condiţiile în care România este membru al Uniunii Europene şi aliat NATO, continuă să lupte cu obstinaţie împotriva comunismului, identificându-⁠se cu o ipostază a rinocerismului şi a mancurtizării intelectuale. (N. Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2014) „Elita noastră intelectuală [mai exact, o parte a acesteia – n.n.] este defazată, fiind orientată spre dezbaterea unor teme vetuste. Problema României nu este lupta împotriva comunismului”. (C. Schifirneţ, Condiţia intelectualului în contextul europenizării societăţii româneşti)

Câţiva scriitori valoroşi au lunecat într-⁠un partizanat politic cel puţin straniu. Dacă acum două-⁠trei decenii aş fi citit afirmaţiile de mai jos ale Anei Blandiana, mă îndoiesc că admiraţia mea faţă de această scriitoare de versuri ar fi rămas intactă: „Problema este aceeaşi oriunde în lume: să nu i se dea niciodată unei persoane sau unui partid prea multă putere, deoarece acesta va cădea în ispită. Acesta este marele pericol şi în România cu postcomuniştii premierului Ponta. El în funcţia de preşedinte şi o majoritate absolută a PSD-⁠ului în Parlament ar însemna dictatură. Ar însemna distrugerea statului de drept. Tocmai pentru că în ultimii ani, în domeniul justiţiei, s-⁠au făcut progrese, pe care le datorăm fostei Ministre a Justiţiei, Monica Macovei, dar şi preşedintelui Traian Băsescu. Un aspect care nu este deloc pe placul multor politicieni de astăzi”. (cotidianul elveţian Berner Zeitung) În toamna anului 2014, când această scriitoare făcea declaraţiile tocmai citate, ieşeam dintr-⁠un deceniu, în care dreapta a avut toată puterea, aproape. Dreapta, care are în rândurile ei nu puţini reprezentanţi ai regimului Ceauşescu (inclusiv urmaşi ai politrucilor de odinioară), în frunte cu lăudatul de către poetesa Blandiana preşedinte.

Comparată cu „o sfântă de litere” a literaturii ruse, Anna Ahmatova, în realitate, Blandiana a fost, după cum am citit pe site-⁠ul revistei Observator cultural, „o răsfăţată a tuturor regimurilor”. Sub dictatura ceauşistă, dna Blandiana a beneficiat de sprijinul câtorva persoane suspuse, care au servit asiduu regimul opresiv. În perioada debutului, Ana Blandiana era cunoscută ca fiică de preot legionar, arestat de autorităţile bolşevice. În dosarul R 512 din Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond CC al PCR Secţia Cadre, se menţionează faptul că tatăl poetei, Gheorghe Coman, „în anul 1934 s-⁠a înscris în organizaţia Monica-Macovei---Ana-Blandianalegionară în care a deţinut funcţia de şef de cuib. A participat la rebeliunea legionară din Timişoara, fapt pentru care a fost condamnat la 2 ani închisoare cu suspendare. În 1959 a fost condamnat la 6 ani închisoare pentru participare la activitate ostilă de nuanţă legionară; este decedat din 1964”. Pentru că nu trebuie luat ad litteram orice înscris, am încercat să verific informaţia tocmai citată. În această ordine de idei, este interesantă mărturia profesorului Ion Ianoşi, membru de onoare al Academiei Române, autor al unei impresionante opere ce denotă un spirit mitteleuropean, pe vremuri instructor în CC, care, după ’89, spre onoarea d-⁠sale, şi-⁠a asumat trecutul – ceea ce nu l-⁠a împiedicat pe Mircea Mihăieş să recurgă la o tentativă de linşaj mediatic. Ion Ianoşi notează, între altele, că „sub Gheorghe Gheorghiu-⁠Dej, în ultima sa perioadă, actele de neiertare şi de iertare au fost ba succesive, ba concomitente”, precizând mai multe aspecte referitoare la biografia autoarei Fals tratat de manipulare: „Conducerea de partid orădeană îi era categoric ostilă [Anei Blandiana]: fiica unui preot legionar şi militant împotriva noii orânduiri nu merită să fie reabilitată. Clujul avea o raportare mai nuanţată; iar rectorul Universităţii, Constantin Daicoviciu, i-⁠a susţinut, direct şi hotărât, cauza. Noi ne-⁠am situat de la început de partea ei şi, întăriţi de sprijinul clujean, am întocmit referatul solicitat, în termeni favorabili. «De sus» ni s-⁠a dat undă verde spre a acţiona. Am invitat-⁠o pe Coman-⁠Blandiana la Bucureşti. S-⁠a prezentat la secţie, la data şi ora fixate. O am în minte: tânără, sfioasă, de o frumuseţe ieşită din comun, mimând încântarea de a fi primită la CC. Şeful de sector, Constantin Drăgoescu, s-⁠a umflat în pene, i-⁠a sugerat că în obţinerea succesului i-⁠a revenit partea leului. Ceilalţi doi prezenţi la scurta întrevedere, cât de cât părtaşi la soluţionarea favorabilă a «cazului» – totuşi, decisă în sferele înalte – ne-⁠am simţit stânjeniţi. Tânăra a fost înmatriculată studentă la Filologie şi a reînceput să publice în reviste, cu precădere în Contemporanul, condus de George Ivaşcu. Tatăl, scurtă vreme după graţiere, a murit în condiţii teribile: pare-⁠se, ars de benzina care a luat foc în timp ce-⁠şi curăţa podeaua locuinţei. În acelaşi an 1964 a avut loc debutul ei editorial, cu placheta de versuri Persoana întâia plural, prefaţată de Nicolae Manolescu. (Dată la cules în ianuarie, bun de tipar în martie, în tiraj de 1 650 de exemplare broşate.) În condiţiile date, nu erau nici ieşite din comun şi nici retroactiv imputabile poemele conformiste incluse în volum, fără de care Editura pentru Literatură nu l-⁠ar fi publicat. Cea dintâi poezie se intitula Partidului; a doua – N-⁠am traversat hiatul îndoielii. Mai încolo urma Revoluţia, care îl invoca pe Lenin. Penultimul poem, Eseu la Hunedoara, apăruse înainte în Gazeta literară (25 iulie 1963). Ultimul, cules în cursive, Post scriptum, avea următorul final: «De continentul tris­teţii ne mai atinge un istm, Ne vom desprinde pământul de el în curând,/ Şi-⁠o să te cânt, iubire, o să te cânt / În comunism»”. (Ion Ianoşi, Internaţionala mea. Cronica unei vieţi, Editura Polirom, 2012)

Eliberat din închisoare la intervenţia unuia dintre tartorii regimului dejist, I.G. Maurer, şi numit la conducerea revistei Contemporanul, George Ivaşcu le-⁠a oferit rubrică săptămânală Anei Blandiana şi lui N. Manolescu. Iată un adevăr pe care tinerii de azi nu-⁠l prea cunosc: a avea rubrică permanentă timp de ani, decenii, sub Ceauşescu însemna a face parte din nomenclatură. Ca şi N. Manolescu, A. Blandiana a avut rubrică sub Ceauşescu răstimp de decenii. Ana Blandiana a fost sprijinită de Geo Bogza şi de Gogu Rădulescu – una dintre cele mai influente persoane din epoca Ceauşescu. Ca şi Blandiana, Gogu Rădulescu avea o casă la Comana, unde primea nu puţini scriitori importanţi. (Ar fi interesant de văzut cine sunt aceştia şi ce rol au avut aceste personaje, cum s-⁠au poziţionat după ’90, când nimeni nu-⁠i mai obliga să joace un rol fals.) Era vorba de un grup de scriitori, care îl curtau, pentru a obţine diverse avantaje: volume publicate în Colecţia Biblioteca pentru Toţi, nenumărate călătorii în Vest, când o călătorie era un vis etc.; scriitori pe care, jucând rolul unui liberal, G. Rădulescu îi folosea fie pentru a influenţa mediul intelectual, fie pentru a culege informaţii, nu neapărat politice, dar foarte importante pentru controlul situaţiei. Gogu Rădulescu, unul dintre oamenii de bază ai dictatorului, a fost cel care a stat neclintit lângă N. Ceauşescu: a apărut lânga dictator la TVR, în timp ce acesta înfiera serviciile străine şi huliganii. În libertate, autoarea volumului Somnul din somn, în colaborare cu liderul opoziţiei de dreapta, Corneliu Coposu, a desfăşurat o amplă activitate în calitate de membru fondator al Alianţei N-Manolescu-H-R-PatapieviciCivice şi a înfiinţat Memorialul de la Sighet. Nimeni nu contestă meritele acestei scriitoare. A vorbi, însă, excesiv de cele câteva mărunte acte de opoziţie la dictatură şi, respectiv, despre cele câteva interdicţii de semnătură ale Anei Blandiana ca despre o disidenţă „faimoasă” şi a trece sub tăcere disidenţa reală a unor scriitori ca, de pildă, Paul Goma, Nicolae Breban, Virgil Tănase, Dumitru Ţepeneag sau Gabriel Andreescu, înseamnă a falsifica istoria disidenţei româneşti. Încă un detaliu, care ţine de istorie literară şi de profilul moral al unor scriitori. Sub dictatură un scriitor nu putea fi arestat dacă era membru al Uniunii Scriitorilor din România. Ştiind că astfel îl aruncă pe mâna zbirilor ceauşişti, în 1977, Ana Blandiana a votat pentru excluderea disidentului Paul Goma din USR. Printre cei care au procedat la fel se află N. Manolescu, Ştefan Aug. Doinaş, Fănuş Neagu. Scriitoarea ştie, de bună seamă, că prestanţa d-⁠sale, atunci, în timpul dictaturii, a fost departe de a fi tot timpul fără reproş. O spune răspicat într-⁠un poem din volumul Patria mea A4: „Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ În acest univers în care/ Înseşi legile firii hotărăsc/ Cine trebuie să ucidă pe cine/ Şi cel ce ucide mai mult este rege:/ Cu ce admiraţie este filmat/ Leul placid şi feroce sfârtecând căprioara,/ Iar eu, închizând ochii sau televizorul,/ Am senzaţia că particip la crimă mai puţin,/ Deşi ştiu că-⁠n opaiţul vieţii/ Trebuie pus mereu sânge,/ Sângele altuia.// Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Am stat la masă cu vânători,/ Deşi îmi plăcea să mângâi urechile lungi/ Şi mătăsoase ale iepurilor/ Azvârliţi, ca pe un catafalc,/ Pe faţa de masă brodată./ Vinovată, chiar dacă nu eu apăsam pe trăgaci,/ Ci-⁠mi astupam urechile,/ Oripilată de zgomotul morţii/ Şi de mirosul sudorii neruşinate a celor ce-⁠au tras.// Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Totuşi mai nevinovată decât tine,/ Autorul acestei perfecţiuni fără milă,/ Care ai hotărât totul/ Şi apoi m-⁠ai învăţat să întorc şi celălalt obraz”. (Animal planet) Întrebarea firească este următoarea: cunoscându-⁠şi, evident, concesiile – unele dintre ele, justificate, probabil, în contextul sălbăticiei dictaturii româneşti – din ce motive Ana Blandiana nu şi le asumă, din ce motive încearcă să-⁠şi primenească dosarul (de pildă, în Fals tratat de manipulare), erijându-⁠se în ceea ce n-⁠a fost niciodată: un disident faimos al regimului Ceauşescu? O face, fiindcă nu are încredere în valoarea propriei opere, traduse în peste douăzeci de ţări, sau din alte motive?

Nu judecăm pe nimeni. Nici nu facem analize psihologice şi portrete morale în funcţie de modul în care se potriveşte sau nu cineva portretului-⁠robot al unui erou. Departe de noi o asemenea intenţie. Încercăm să aducem în lumina prezentului câteva fapte şi să pricepem din ce cauze unele realităţi sunt mistificate, altele ascunse, iar altele oferite publicului larg drept adevăr unic etc. Una dintre temele extrem de interesante, care merită discutate en detail, aşadar, rămâne a fi raportul dintre intelectuali şi putere. E limpede că, în absenţa girului unei părţi a presei, a unei părţi a instituţiilor statului, a unei părţi a societăţii civile şi a unor lideri de opinie ş.a., regimul Băsescu ar fi fost imposibil. Care sunt instituţiile şi intelectualii, care au girat acest regim de tristă pomină? În ce măsură răspunderea, în această ordine de idei, revine următoarelor personalităţi şi instituţii? Uniunea Scriitorilor din România, un soi de „placă turnantă”, condusă de acad. Nicolae Manolescu, până nu de mult ambasador numit în funcţie de dl T. Băsescu; Editura Humanitas, înfiinţată de excelentul librar Gabriel Liiceanu, care, în 1990, preluând fondurile consistente şi contractele Editurii Politice, a lansat în forţă mişcarea Humanitas, beneficiind, în trecut, de sprijinul şi audienţa a doi excelenţi şi curajoşi cronicari de radio la Europa Liberă: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, propulsaţi în ipostaza de sfetnici ai naţiei; Colegiul Noua Europă şi revista N-Manolescu-decorat-de-T-BasescuDilema veche, conduse de Andrei Pleşu; PEN Club România, prezidat şi politizat în exces de Magda Cârneci, preşedintă a Grupului de Dialog Social, ş.a. Prin politizare excesivă şi exclusivistă, prin excluderea dialogului, oare, PEN Club România nu calcă principiile cartei PEN International la capitolul libertatea de opinie a scriitorilor şi libertatea de circulaţie a ideilor?

Din acest început de enumerare nu are cum lipsi, de bună seamă, Grupul de Dialog Social (GDS), cu organul său, revista 22 – simbolurile de odinioară ale Revoluţiei, care acumulaseră în cincisprezece ani un prestigiu uriaş. Farsa istoriei e că, eliminând din rândurile sale vocile critice, vocile incomode (Gabriel Andreescu, Sorin Ilieşiu ş.a.), GDS s-⁠a transformat într-⁠o sectă exclusivistă, manipulatorie, care a girat regimul trecut, împreună cu intelectuali de curte ai lui Băsescu – sintagmă care nu este un stigmat, după cum susţine, falsificând grosolan trecutul imediat, eseistul H.R. Patapievici, în timp ce îl compară cu stigmatul aplicat de unii antisemiţi unora dintre reprezentanţii poporului iudaic. Intelectualii de curte ai lui Băsescu e o sintagmă care trădează o realitate, în esenţă, de neacceptat. O realitate neregretată nici de Andrei Pleşu, nici de Gabriel Liiceanu, nici de H.R. Patapievici, nici de Ana Blandiana, nici de Mircea Cărtărescu, nici de Vladimir Tismăneanu, nici de Mircea Mihăieş, nici de alţi intelectuali de curte ai fostului preşedinte al României, afirmaţi ca „agenţi manipulatori de opinie”, care au ideologizat excesiv spaţiul public şi, mai cu seamă, cultura, prin mass şi new media, transformând-⁠o – într-⁠un regim democratic de faţadă – într-⁠un „transportor insidios de ideologie şi chiar de propagandă prin cultură, după modelul războiului rece cultural”. (Nicoleta Sălcudeanu) Exclusivismul, „agresivitatea vocilor publice larg mediatizate”, „violenţa şi intoleranţa atitudinilor publice curente”, „tendinţa de a denunţa drept «comunist», «neocomunist», «criptocomunist», «nostalgic» orice punct de vedere diferit de canonul dominant” (Vladimir Pasti), respingerea dialogului, autoritarismul practicat de intelectualii „recenţi”, la care tocmai am făcut referire, se circumscriu, fără dubii, „anticomunismului bolşevic”. În opinia disidentului Gabriel Andreescu, care face, la rândul lui, un inventar impresionant al „mănunchiului de instituţii cu impact” deţinute de grupul de intelectuali de dreapta amintiţi adineaori, e vorba de o comunitate „coalizată în jurul exploatării statutului de intelectual”, „rolul de placă turnantă” avându-⁠l dl acad. Nicolae Manolescu, preşedinte al USR. (G. Andreescu, Melodrama forului. Documentele Securităţii despre identitatea şi rezistenţa intelectualilor)

Aparatul de propagandă băsist a fost servit laborios de eseistul fără operă, H.R. Patapievici, după ce acad. Augustin Buzura a fost dat afară de la conducerea ICR. Motivul demiterii autorului romanului Drumul cenuşii? „Fiecare vine cu echipa lui” a afirmat dl T. Băsescu. În timpul campaniei de alegeri din 2009, sprijinindu-⁠l pe dl T. Băsescu, H.R. Patapievici i-⁠a mărturisit jurnalistului spaniol Félix Flores pentru cotidianul La Vanguardia urmă­toarele: „Avem oligarhi, iar ei au un rol neplăcut. Lupt împotriva lor în calitate de intelectual în spaţiul public. Din acest motiv, sunt unul dintre intelectualii lui Băsescu”. Nu se ştie împotriva căror oligarhi a luptat dl Patapievici. Cert e că în postura sa de preşedinte al ICR a profitat cu asupra de măsură de câteva circumstanţe, care i-⁠au înlesnit îndeplinirea misiei de a promova convingerea preşedintelui ţării, conform căreia „România e o ţară second hand”: 1. A avut la dispoziţie un mecanism performant, înfiinţat şi perfectat de romancierul Augustin Buzura în scopul de a promova peste hotarele ţării valorile naţionale româneşti consacrate; 2. De mai bine de două decenii, lumea culturală e sfâşiată, cum scria relativ recent Bogdan Creţu, pe criterii politice, iar „presa culturală [şi nu numai aceasta – n.n.] suferă de aceeaşi meteahnă”. Principiul dezbină şi stăpâneşte îşi trăia unul dintre vârfurile postdecembriste; 3. Influenţa grupului coagulat în jurul domnilor Liiceanu, Pleşu şi Manolescu (care a transformat USR într-⁠o „placă turnantă”), cu nucleul în GDS, care – susţine acelaşi critic şi istoric literar ieşean – „are un mecanism de propagandă bine lubrifiat, îndelung verificat”, plus o reţea impresionantă de instituţii controlate de triumviratul Liiceanu-Pleşu-Patapievici şi acoliţii lor. (Bogdan Creţu, Nu trageţi în Nicolae Breban!, în Observator cultural, iunie 2015) În condiţiile anarhiei axiologice postcomuniste, în loc să propage valorile naţionale reale, dl Patapievici a servit asiduu convingerea preşedintelui ţării – şi a comisarului Uniunii Europene Vivian Reiding, care e de părerea că „România e o ţară bananieră” (apropo, ca şi alţi lideri politici europeni, dna Reiding datorează scuze ţării noastre pentru amestecul ilegitim în treburile ei interne) –, adică a făcut tot ce a putut ca, în primul rând, Europa să beneficieze, prin cele nouăsprezece filiale ale ICR, de o imagine exotică, pitorescă, bizară, minoră, antinaţională, cultura română fiind una minoră şi în opinia „filosofului” Liiceanu. G. Călinescu – poate singurul critic de geniu al literaturii române – n-⁠a fost tradus cu nici un titlu în programele TPS ale ICR, probabil, tocmai pentru că, în 1942, a afirmat răspicat faptul că literatura română este o literatură majoră. Un sondaj rapid, făcut acum 2-⁠3 ani, arată numărul de titluri traduse sub egida şi cu sprijinul ICR din autorii Lucian Dan Teodorovici (7), Cecilia Ştefănescu (3), Andrei Pleşu (2), Lucian Boia (2), Andrei Oişteanu (2), Gabriel Liiceanu (1), Vladimir Tismăneanu (1), Nina Cassian (3), Filip Florian (11), Gabriela Adameşteanu (10), Mircea Cărtărescu (20) sau Dan Lungu (13), Norman Manea (9), Ana Blandiana (5), Dumitru Ţepeneag (11), Nora Iuga (4), Lucian Blaga (3), Constantin Noica (5), Mihai Eminescu (1); George Bacovia (0), Tudor Arghezi (0), Ion Barbu (0), Max Blecher (7), Mircea Eliade (11), Camil Petrescu (3), Nichita Stănescu (3), Mihail Sebastian (4), Emil Cioran (2), Nicolae Manolescu (1), Angela Marinescu (1), Alexandru Ecovoiu (2), Ioan Groşan (1), Panait Istrati (3), Liviu Rebreanu (0), Hortensia Papadat-⁠Bengescu (0), Dumitru Radu Popescu (0), Ştefan Bănulescu (0), Sorin Titel (0), Augustin Buzura (0), Nicolae Breban (0), Paul Goma (1), Adrian Marino (0), Marin Preda (0), Eugen Ionescu (0), Cezar Ivănescu (0), Nicolae BaN-Manolescu-decorat-de-T-Basesculotă (0), Eugen Uricaru (0), Ileana Mălăncioiu (0), Eugen Negrici (0), Eugen Simion (0), Valeriu Cristea (0), Marin Sorescu (1). Kominternistul Vladimir Tismăneanu – despre care, într-⁠un acces de euforie oportunistică, Mircea Cărtărescu a lansat amuzanta enormitate că ar fi „un Marcel Proust al comunismului românesc” – şi Gabriel Liiceanu sunt la egalitate cu Mihai Eminescu – unul dintre fondatorii literaturii române moderne. Adameşteanu, Teodorovici, Lungu şi Cărtărescu sunt mai promovaţi decât Lucian Blaga. Vârfurile romanului românesc – romanul denotă maturitatea unei culturi – lipsesc cu desăvârşire. Topul celor mai traduse cărţi în perioada patapieviciană sub egida ICR arată o imagine a literaturii române aflată la kilometri distanţă de imaginea ei reală. Nu puţini scriitori promovaţi excesiv prin intermediul ICR-⁠ului condus de „Kierkegaard al României” – cum l-⁠a numit G. Liiceanu pe H.R. Patapievici, victima inexistentului căpitan Soare – sunt autori publicaţi şi promovaţi de Editurile Humanitas şi Polirom, revistele USR, revistele 22, România Literară, Suplimentul de cultură. Editurile Humanitas şi Polirom publică tomuri semnate de dl Patapievici, un fel de filosof fără operă specifică. Ca şi dl Liiceanu.

Prin politica culturală dusă de ICR-⁠ul patapievician şi de acoliţii săi, valorile de vârf ale culturii scrise româneşti au fost, aşadar, tăiate cu brutalitate. După activitatea echipei Patapievici la ICR, imaginea culturii române peste hotarele ei este preponderent mizerabilistă; atunci, desigur, când se poate vorbi de o imagine a României în străinătate; nu spun că literatura ce propagă imaginea mizerabilistă a României nu e necesară şi, uneori, valoroasă. Dacă însă este favorizată exclusiv această imagine, fără îndoială, România este calomniată din interior, epicentrul caricaturizării, al denigrării României şi a imaginii ei aflându-⁠se la Bucureşti. Nu străinătatea este vinovată de propagarea unei ima­gini-⁠caricatură a României în lume, ci statul roman, care, în lipsa unei strategii culturale solide şi eficiente, prin nu puţini oameni numiţi în funcţii de conducere ale instituţiilor culturale, creează o ima­gine de ţară second hand, de ţară bananieră, cum am aflat în vara de foc a anului 2012, când peste şapte milioane de români, cu ştampila în mâini, au dat „o lovitură de stat”. Reluând acea statistică inclusă în cartea mea Acasă – în exil, mă grăbesc să precizez că, între timp, cu sprijinul ICR au apărut traduceri din opera lui Rebreanu, Blaga şi din alţi importanţi scriitori români. Mi s-⁠a comunicat discret că la ICR nu se mai lucrează, ca pe vremea lui Patapievici şi Mihăieş, cu liste. Totuşi, valorile naţionale consacrate ale culturii române nu şi-⁠au găsit locul cuvenit în scara de valori promovată de ICR. La recentul Salon Internaţional de Carte de la Torino, marii scriitori români, cunoscuţi lumii întregi – Cioran, Celan, Eliade, Rebreanu – au avut parte de lansări de carte în ultimele zile ale Salonului, în prima zi fiind înscăunat cu lansări eternizatul favorit al caselor de pariuri la Premiul Nobel – Mircea Cărtărescu, un excelent scriitor minor, fără anvergură, un fel de Minulescu al postmodernismului autohton, care a slujit cu fervoare laborioasă regimul băsist, fiind ultrarăsfăţat de acesta, şi n-⁠a ezitat să atace poporul român, identitatea şi valorile neamului românesc; presimt că acest expert în domeniul victimologiei va scrie, din nou, că este atacat de subsemnata, de parcă n-⁠ar face diferenţa între un atac şi o opinie critică. Iată şi câteva citate din autorul excelentului volum Levantul, care e la o distanţă astronomică de ceea ce crede creatorul său – lipsit de spirit autocritic – şi anume că această carte ar fi „o piatră tombală pusă la poezia română”: „A trăi în România e ca şi cum ai înota în acid sulfuric”, „Falia care-⁠i desparte esenţial pe optzecişti şi postoptzecişti de cei dinainte este falia dintre două lumi: lumea francofilă a costumului şi a cravatei, a muzicii clasice, a sărutatului mâinii şi a respectului pentru marile valori şi, pe de altă parte, lumea pătrunsă de spiritul american, lumea hainelor de pe stradă, a muzicii rock, a pletelor, a culturii populare, a emancipărilor de tot felul” etc. Nu voi cita din poemul Căderea, dedicat lui N. Manolescu, poem în care M. Cărtărescu preia, fără ghilimele, un amplu fragment de o jumătate de pagină din Tristram Shandy de Lawrence Sterne. (Editura pentru Literatură Universală, 1969, pag. 194) Din jenă şi respect faţă de lectorii care mă urmăresc, nu voi cita nici din volumele doi şi trei ale trilogiei Orbitor, volume de proză autobiografică, inundate de vulgaritate şi pornografie, traduse şi promStelian-Tanase-Ana-Blandiana-G-Liiceanu-H-R-patapieviciovate pe banii ICR în peste douăzeci de limbi. Profilat ca vârf de lance al postmodernismului românesc, M. Cărtărescu şi comilitonii săi, postmoderniştii, „nu mai vieţuiesc în canonul occidental, respingând «marile valori», ci în plină Şcoală a Resentimentului, oblăduită de political correctness”. Menţionând că literatura occidentală a apărut în urma rupturii de Biblie (!) şi punându-⁠şi umărul la zdruncinarea canonului românesc, N. Manolescu îl supraevaluează pe M. Cărtărescu fără simţul măsurii. Să spere, oare, acest critic pe timpuri eminent – în vremuri tulburi, apărător şi susţinător al valorilor româneşti – că autorul volumelor Levantul, Orbitor, De ce iubim femeile ar putea fi instalat, pur şi simplu, pe locul lui Mihai Eminescu? Discipolul inegalabilului Titu Maiorescu „îi recunoaşte [lui Eminescu – n.n.] o canonicitate de rangul al doilea, subminându-⁠i, în schimb, statutul ontologic de centru al canonului românesc. Enigma istoriei manolesciene în jurul acestui fapt se-⁠nvâr­teşte. Eliminându-⁠l pe Eminescu din centru, cu slabele argumente, care sunt nu atât estetice, cât ideologice, ne-⁠am fi aşteptat să producă o «revoluţie» privitor la reconfigurarea canonului naţional prin descoperirea altui centru canonic decât Eminescu”. Te pomeneşti că „revoluţia” e… M. Cărtărescu, despre care acelaşi critic şi istoric literar erudit, din care am citat adineaori, Theodor Codreanu, scrie următoarele: „Indiscutabil, Mircea Cărtărescu are talent literar, o imaginaţie lexicală debordantă şi strălucitoare, însă această strălucire seamănă, din nefericire, cu un splendid joc de artificii”. Cine să creadă, oare, că acest canon iradiant al literaturii române, care este Mihai Eminescu, poate fi spulberat prin focuri de artificii? Interesant e că nemţilor nu le-⁠a venit ideea să clatine ori se dărâme canonul literaturii germane – J.W. Goethe. Nici englezilor nu le-⁠a trecut prin cap să atenteze la canonul lor de secole, al lor şi al întregii literaturi iudeo-⁠europene – William Shakespeare. Nici ruşilor nu li s-⁠a năzărit să-⁠l ucidă în efigie pe Aleksandr Puşkin. Am avut privilegiul să admir, emoţionată şi bucuroasă, chipurile lui Mihai Eminescu şi Paul Celan, aşezate în preajma basoreliefului acestor mari poeţi ai lumii de pe Zidul Poeziei, înălţat după proiectul poetului chinez Jidi Majia pe malul lacului Qinghai, la o altitudine de trei mii trei sute de metri, pe Acoperişul Lumii.

Mă gândesc cum ar fi arătat imaginea României în Europa, dacă programul TPS, lansat de ICR – program de sprijinire a editării în străinătate a traducerilor din scriitorii români consacraţi – ar fi cuprins o parte din volumele editate de Fundaţia Naţională de Ştiinţă şi Artă. Nu exclud faptul că lucrurile, mai exact, valorile ar fi fost aşezate în matca lor firească, dacă ar fi fost consultată Academia Română, inclusiv profesorul, criticul şi istoricul literar Eugen Simion, autor al unei opere de ctitorie unică în istoria culturii române postdecembriste. Împreună cu echipa de cercetători de la Institutul de Lingvistică şi Literatură „G. Călinescu”, sub sigla Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă şi Artă, Eugen Simion a editat în facsimil, în 38 de volume, manuscrisele eminesciene, păstrate în custodia Academiei Române, iar în eleganta Colecţie de tip Pléiade – Opere fundamentale – a aceleiaşi Fundaţii, care funcţionează sub egida Academiei Române, începând cu anul 2000, acelaşi profesor, critic şi istoric literar, a editat circa 160 de volume, între care opera scriitorilor clasici români: poemele integrale ale lui Mihai Eminescu în ediţia Perpessicius, G. Bacovia, Lucian Blaga (teatru şi poezie), publicistica lui G. Călinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, I.L. Caragiale, cele opt romane ale Hortensiei Papadat-Bengescu (inclusiv Străina), Ion d. Sîrbu (jurnalele intime şi corespondenţa), Maiorescu (jurnal, I), Mihail Sebastian (proza şi primele două tomuri din publicistica lui), Ion Budai Deleanu, C. Negruzzi, discursurile parlamentare ale lui Maiorescu (două tomuri), Hasdeu (patru volume). Urmează să fie continuate ediţiile integrale începute (Arghezi, Slavici, Goga, Sorescu, Nichita Stănescu etc.). Marginalizat, ocolit, blamat răstimp de mai bine de două decenii pentru curajul de a se fi pronunţat, în primăvara anului 1990, împotriva imixtiunii politicii în literatură, marele critic Eugen Simion, autor al unei opere majore, care depăşeşte cincisprezece mii de pagini publicate, deplânge dezinteresul instituţiilor statului român faţă de cultură şi valorile sale scrise: „Nu mai vorbim de dezinteresul total arătat de instituţiile culturale ale statului faţă de asemenea proiecte care, evident, nu aduc bani, dar dovedesc, repet, că România nu este culturaliceşte ultima ţară din Europa. Dimpotrivă, este o naţiune culturală, marii ei poeţi şi moralişti, de exemplu, pot demonstra acest fapt…”.
Nu cred, însă, că H.R. Patapievici l-⁠ar fi consultat pe Eugen Simion. În primul rând, pentru că autorul volumului Politice nu are o părere grozavă despre naţiunea română, părere exprimată – în paginile cărţii respective; şi nu numai acolo, după cum se va vedea de îndată – prin tertipuri retorice transparente pentru un om de meserie: „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”; „Un popor cu substanţa tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare… guri vulgare, trăsături rudimentare”; „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”; „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături… ” (H.R. Patapievici, Politice, ediţia 1996, pag. 64); „Puturoşenia abisală a stătutului sufletT-Basescu-M-Dinescu românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-⁠un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: inima devine piftie, iar creierul un amestec apos” (H. R. Patapievici, Politice, ediţia 1996, pag. 49); „Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi iesim azi din zodia naţionalului”; „Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioşi care fac alergie la auzul cuvântului canon şi manifestă tendinţa să pună mâna pe revolver când aud cuvântul tradiţie”; „Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual, deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare”; „Pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit «politic corect», în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon (…) a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e «politic incorect»”. (H.-⁠R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, în Flacăra, nr. 1-⁠2, 2002)

L-⁠am urmărit nu o dată pe autorul scabrozităţilor reproduse adineaori, comentând fie contextul în care au fost scrise o parte din aceste infamii – tensiunea de după Revoluţie, mineriadele etc. –, fie precizând că nu sunt decât nişte rânduri dintr-⁠o serie de scrisori etc. Precizările, de obicei, sunt făcute cu o bine pusă în scenă umilinţă, cu o voce cvasiserafică, de înger ultragiat care se justifică în faţa unor tartori, a unor bestii. Am asistat nu o dată la spectacole de un penibil care frizează grotescul. Ultimul spectacol de laşitate, lipsă de bărbăţie şi ipocrizie a fost înscenat la postul Realitatea TV, la emisiunea lui Bogdan Rareş din data de 3 iunie 2015, cu un titlu pompos Cum se poate restarta România. Lipsa de replică a lui Bogdan Rareş descalifică acest jurnalist. De vreme ce se justifică, să înţelegem că Patapievici nu mai împărtăşeşte ordurile scrise despre România în acele scrisori? Să înţelegem că nu împărtăşeşte şi celelalte enormităţi ce vizează neamul românesc şi valorile acestuia, scrise de d-⁠sa în alte contexte decât cel inflamat, din 1990? Atunci, de ce nu le-⁠a regretat niciodată? De ce le-⁠a reluat în toate ediţiile acelei cărţi dezonorante, Politice, pline de clişee, de expresii suburbane şi de atacuri la identitatea, tradiţia şi limba naţiunii române? Din ce motive a continuat să atace valorile naţionale româneşti consacrate? Din ce cauze invocă „noua tablă de valori acceptate”? Acceptate de cine şi când anume? Scabrozităţile de acest tip intră sub incidenţa Codului Penal. Dacă, desigur, dna M. Macovei n-⁠a omis articolul respectiv din noul Cod Penal, pentru a se proteja şi pentru a-⁠şi proteja aliaţii, care se erijează în singura elită exclusivistă a ţării şi, în loc să regrete realitatea de a fi fost intelectuali de curte ai lui T. Băsescu, joacă, din nou, teatrul ieftin al unor victime ale naţiunii, după un discurs impetuos al romancierului Nicolae Breban la ICR, minţind grosolan că acest scriitor ar fi afirmat, apoi, într-⁠o şedinţă a Academiei Române că „Patapievici şi Liiceanu ar trebui împuşcaţi” – diversiune pusă în scenă de un grup abuziv de procurori ai culturii române. Nicolae Breban are dreptate să deteste şi să-⁠şi exprime dispreţul faţă de oricine atacă identitatea, limba, tradiţia şi valorile naţiunii, din care el însuşi face parte şi căreia i-⁠a dăruit – ca şi Mihail Sadoveanu – douăzeci de mii de pagini, în care a abordat teme de anvergură europeană.

Campania de presă din ultima săptămână a acestui început de iunie 2015 seamănă izbitor cu o execuţie publică, cu o mineriadă mediatică, a cărei ţintă este unul dintre cei mai importanţi romancieri români şi – nu ezit să spun – europeni din ultima jumătate de veac. Ţinta acestei tentative de linşaj mediatic este, fără îndoială, şi Academia Română. Gabriel Andreescu face un inventar succint al personalităţilor, instituţiilor, media şi new media, implicate în punerea în scenă a tentativei de lapidare publică a romancierului N. Breban, menţionând, între altele, faptul că „pentru cineva care priveşte din afară, intrarea atâtor oameni în povestea iluzionistă a «incitării la crimă» are ceva straniu. Ea sugerează o regresie tribală, cu efecte devastatoare asupra perceperii etice”. Între posturile de televiziune, în frunte cu televiziunea publică, B 1 TV, Realitatea TV, ziarele România liberă, Evenimentul zilei, România literară ş.a., „există şi un actor colectiv” al tentativei de linşaj: Grupul pentru Dialog Social. Deşi Nicolae Breban explicase detaliat că nu e vorba de nici un fel de incitare la crimă, iar afirmaţiile dlui G. Liiceanu sunt o invenţie calomnioasă, „GDS concepe o scrisoare de protest intitulată Incitările la crimă ale d-⁠lui Nicolae Breban, inacceptabile. Până la 8 iunie, aceasta va fi susţinută prin semnătura lor de 100 de personalităţi. Formularea din titlu este repetată cu insistenţă în text, o dată, când se vorbeşte despre o «retorică T-Basescu-la-GDS-In-centru-Magda-Carneci-si-T-Basescuagresivă [a lui Breban], incitatoare la crimă», şi a doua oară, căci Breban ar fi vorbit «despre necesitatea împuşcării colegilor noştri». GDS asumă punerea pe spatele unui om a unor acuzaţii grave, fără ca acesta să fie responsabil de ele – şi în modul cel mai evident, Breban nu a fost”. Dintr-⁠o voce a societăţii civile, GDS, prezidat de dna Magda Cârneci – preşedintă şi a PEN Club România – s-⁠a transformat în instrument de manipulare şi dezinformare publică: „Dacă la începutul anilor 1990, GDS proteja prin astfel de acţiuni interesele publice, în ultimii ani, protestele survin în susţinerea membrilor săi. Iar de această dată, Grupul i-⁠a târât pe semnatari într-⁠o situaţie moral inconfortabilă. De multe ori, oamenii solicitaţi la telefon în numele unei solidarităţi civice spun un «da» fără să ajungă la detaliile cazului. Cum între timp adevărul despre «ce spusese de fapt Breban» a ieşit la lumină, devine pentru fiecare o chestiune de onoare să se dezică de acuzaţia falsificatoare pe care a semnat-⁠o. Doar că ieşirea din pluton nu va fi uitată. Precum istoria a dovedit-⁠o, pentru un creator de cultură consecinţele pot fi usturătoare”. (Gabriel Andreescu, Falsele şi adevăratele execuţii publice, în Observator cultural, iunie 2015) Mă întreb dacă prin pedepsele aplicate de conducătorii GDS celor „ieşiţi din pluton” nu se calcă principiile cartei PEN International la capitolul libertatea de opinie a scriitorilor şi libertatea de circulaţie a ideilor? Nu exclud faptul că preşedinta PEN Club România, dna M. Cârneci, precum şi preşedinta de onoare a aceleiaşi instituţii, dna Blandiana, se află în posesia răspunsului la această întrebare.

Motivul acestor atacuri, diversiuni, manipulări grosolane? Nici unul dintre intelectualii de curte ai fostului preşedinte nu are bărbăţia de a recunoaşte faptul că a greşit pe parcursul ultimului deceniu şi că s-⁠a compromis, girând un regim abuziv. Cunoscând psihologia românilor, aceşti intelectuali publici recurg la diversiuni pentru a ocoli fondul situaţiei lor jenante, se victimizează şi continuă altfel, din alt unghi, cu aceeaşi virulenţă, cu aceeaşi înverşunare şi abilitate drăcească vânătoarea de oameni mari, pusă în scena realităţii acum câţiva ani. De epoca Băsescu e legat un fenomen sinistru, care a luat proporţii îngrijorătoare: lapidarea în piaţa publică a marilor personalităţi ale culturii române – autori ai unor opere, care fac parte din patrimoniul ţării, unii dintre aceştia plecaţi în lumea celor drepţi; deci, inapţi de a se apăra. I-⁠am numit nu o dată pe aceşti mari bărbaţi ai neamului românesc, amestecând viii şi morţii laolaltă, pentru că valoarea nu e familiarizată cu noţiunile de moarte şi viaţă: Constantin Noica, Ştefan Aug. Doinaş, Adrian Marino, Cezar Ivănescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Mircea Iorgulescu ş.a. Augustin Buzura scrisese, cu amărăciune, un editorial antologic, inventând trista sintagmă dosare care ucid; dosarele cenesasice i-⁠a îmbrâncit în mormânt, la propriu, pe Cezar Ivănescu – marele poet, căruia îi datorez numele meu literar – şi pe Mircea Iorgulescu. În perioada băsistă, în retortele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) se fabricau dosare pe bandă. Decimarea elitelor creatoare ale ţării atinsese una dintre culmile ororii. Motivul? Un templu, oricât de vechi şi solid, poate fi spulberat în doi timpi şi trei mişcări, dacă i se dărâmă stâlpii de rezistenţă. T-Basescu-G-Liiceanu-si-H-R-PatapieviciProtagoniştii, regizorii şi actorii dosariadei postcomuniste? Printre membrii de vârf ai CNSAS au figurat, ani de-⁠a rândul, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Mircea Dinescu, ultimii doi ajungând la cârma acestei – ortografiez substantivul cu o mare rezervă – instituţii, călcând legea; fiind, în trecut, membri ai Partidului Comunist, nu aveau ce căuta la conducerea CNSAS. Probabil, dosariada pusă în scena realităţii de amintitele personaje nu ar fi avut efectul scontat, dacă nu ar fi fost, de câteva ori – cazuri înscrise, fireşte, în istoria culturii române – girate şi promovate de Nicolae Manolescu. Nu puţine declaraţii denigratoare ale respectivilor indivizi intrau sub incidenţa Codului Penal – realitate despre care a scris nu o dată Gabriel Andreescu, inclusiv în una dintre cele mai comentate cărţi incendiare, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivelor Securităţii – opus, care salvează bruma de demnitate şi onoare – dacă se mai poate vorbi despre aşa ceva! – a multora dintre membrii USR, fanariotizaţi în proporţii alarmante. Tăcerea majorităţii membrilor USR a făcut posibilă necrofagia, care luase, atunci – nota alarmat Gabriel Andreescu – proporţii, probabil, nemai­întâlnite în istoria românilor.

În timp ce italienii publicau traducerea romanului În absenţa stăpânilor, iar unul dintre cei mai importanţi critici din patria lui Dante şi Michelangelo scria despre Breban ca despre un Proust al României, câţiva colegi ai autorului capodoperei Bunavestire se întreceau în a-⁠i bricola file, fragmente, extrase din dosarele CNSAS, citând tendenţios pasaje din convorbirile romancierului cu generalului Pleşiţă, convorbiri susţinute în timp ce acest scriitor incomod – tratat în rapoartele angajaţilor Securităţii drept un element ostil regimului – era anchetat. Înalta Curte de casaţie şi Justiţie a declarat că N. Breban nu a colaborat cu Securitatea, iar acuzaţiile CNSAS sunt neîntemeiate. Deci, bricolorii de dosare au pierdut. Dar nu s-⁠au resemnat cu înfrângerea. Pentru că intelectualii de curte ai lui T. Băsescu nu ştiu să piardă. De aici, isteria extinsă la scară naţională, lansată pe mai toate canalele, alimentată de scribi plătiţi şi postaci agramaţi. Şi pentru că intelectualii de curte din epoca Băsescu ştiu că N. Breban este iubit, citit, urmărit şi admirat de lectori, scriitori şi traducători din ţară şi din străinătate, şi pentru că ştiu că Breban are o operă, are prestigiu, o audienţă de invidiat, un nume care, fără îndoială, contează şi peste care nu se mai poate trece în oricare dintre istoriile literaturii române, deci, reprezintă un real pericol, au atacat în forţă: au regizat o mineriadă mediatică, pentru a-⁠l compromite. N-⁠o să trec în revistă toate enormităţile, calomniile şi dejecţiile, care l-⁠au avut ca ţintă pe acest om, autor a circa douăzeci de mii de pagini. În treacăt fie spus, s-⁠a lansat zvonul că ar suferi de demenţă senilă, iar C.T. Popescu – un strănepot al lui Goebbels, care a îndemnat la arderea operei lui Nichita Stănescu – l-⁠a făcut, pur şi simplu, nebun. După ce şi-⁠a anunţat demisia în 1971, la Paris, în semn de protest faţă de Tezele din Iulie 1971, şi, spre stupoarea organelor, a revenit în ţară, acum mai bine de patru decenii, Securitatea a lansat acelaşi zvon: Nicolae Breban este nebun. Zvonul a rezistat până a fost publicat romanul Îngerul de gips şi, laolaltă cu alte calomnii, s-⁠a dus pe aripele vântului, ca să nu zic în neant. La această oră, stă să apară romanul Jocul şi fuga, scriere în care sunt aduse faţă în faţă două realităţi: cea stalinistă şi cea legionară. Un alt zvon – N. Breban este colonel de Securitate – lansat pe urmele proaspete ale celui tocmai amintit a ţinut până acum doi ani, mai exact, până la verdictul definitiv dat de instanţa supremă.

„Cine are caracter, are o trăire-⁠tip care se repetă mereu” scrie Friedrich Nietzsche. Se pare că acest neamţ, catapultat în această „Grădină a Maicii Domnului” – care este, în opinia lui Papa Ioan Paul al II-⁠lea, România – are caracter. Pe cale de consecinţă, nu are decât să suporte propriile calităţi, inclusiv propriul caracter. Nu are decât să suporte propria operă; d-⁠sa nu e decât instrumentul prin care Dumnezeu i-⁠a dăruit-⁠o României. Nu are decât să facă ceea ce a făcut dintotdeauna: să scrie, să citească, să asculte muzică, să călătorească, să apere, să propage şi să sprijine valorile fondatoare ale naţiunii române, în capul listei stând identitatea românească – miza majoră a războaielor din cultura română a ultimelor mai bine de două decenii; nota bene, acest lucru trebuie spus răspicat, să audă cine are urechi să audă: nu e vorba de o ceartă măruntă între artişti vanitoşi, dificili etc.! Lui Nicolae Breban nu-⁠i rămâne decât să se bucure de norocul de a avea printre prieteni câţiva mari scriitori, mari oameni de ştiinţă şi de vecinătatea colegilor din Academia Română, care îi sunt alături şi care nu permit, nici nu cred să permită vreodată terfelirea blazonului Academiei Române – înfiinţate de câţiva mari boieri şi mari scriitori – terfelirea neamului românesc, laolaltă cu valorile acestuia, valori care vor dăinui dincolo de mineriade mediatice, diversiuni, scorii, scabrozităţi, gunoaie şi murdării ce vor ajunge acolo unde le este locul. Loc desemnat de judecătorul necruţător care este timpul.

Nu pot încheia aceste însemnări polemice incorecte politic înainte de a menţiona faptul că am crescut şi m-⁠am format în Republica Moldova, la Chişinău, şi cu cărţile unor scriitori ca Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu. Cărţi citite în condiţiile în care riscul de a fi exclus din facultate era mereu la pândă. Cărţi citite la etajul unu al Bibliotecii „N.C. Krupskaia”, într-⁠o sală, pe a cărei uşă atârna următoarea tăbliţă: Literatură străină. Am admirat aceşti scriitori cu forţa cu care e apt de a admira un postadolescent, pentru care literatura naţională, identitatea, limba, istoria română erau nişte fructe interzise. Ceea ce s-⁠a întâmplat, însă, pe parcursul ultimului deceniu, mă face să constat nu fără amărăciune că admiraţia mea de odinioară este grav avariată. E limpede că anticomunismul virulent, de sorginte bolşevică, din perioada postcomunistă – după cum s-⁠a văzut şi în toamna anului 2014, dar şi relativ recent, în timpul spectacolului de lapidare publică a romancierului N. Breban – ia formele unui iacobinism revanşard, irumpt dintr-⁠un fond primitiv, resentimentar. Prejudiciile aduse, în acest context, ţării şi culturii noastre devin, practic, incalculabile. Politica nu e decât o prejudecată pe terenul gingaş care este cultura scrisă. Acest tip de prejudecată nu are ce căuta în arealul culturii, în judecata de valoare, care nu are nimic comun, fireşte, cu verdictele date la tribunal. În loc să se ocupe de problemele reale ale ţării, aceşti intelectuali „recenţi” se arată ultrainteresaţi, în continuare, de vânători de comunişti, de diabolizarea mistificatoare a stângii la douăzeci şi cinci de ani după căderea regimului ceauşist, de reprimenirea dosarelor proprii în funcţie de schimbările iscate în arena socială şi politică, unde se distribuie periodic funcţii, privilegii, onoruri. Intelectualii „recenţi” nu sunt străini nici de mistificarea trecutului imediat. Problema României de azi nu este lupta cu comunismul şi cu urmaşii politrucilor totalitaris­mului, cum afirmă Ana Blandiana într-⁠o interesantă discuţie cu Dennis Deletant: „Ceea ce mi se pare straniu şi tulburător şi deprimant acum, la 25 de ani din acel moment, este nu faptul că între timp lustraţia nu s-⁠a legiferat, ci că între timp clasa politică este formată din generaţia următoare, care, evident, nu mai poate fi lustrabilă, pentru că membrii ei erau nişte copii în timpul comunismului, dar care au azi aceeaşi perspectivă asupra lucrurilor ca şi cei care erau atunci lustrabili şi împotriva cărora încercam noi să luptăm printr-⁠o lege a lustraţiei. Ei sunt acum fiii, cum spuneaţi, sau finii lustrabililor. V-⁠aţi întrebat vreodată cât de important a devenit în România cuvântul «fin»? Acum, în fiecare proces, în fiecare arestare de la DNA, apar cel puţin doi-⁠trei «fini» sau «naşi», dovadă că într-⁠un mod de-⁠a dreptul savant s-⁠au contopit regulile solidarităţii nomenclaturiste cu regulile solidarităţii de tip mafiot, prin familii. Problema noastră acum nu mai este că nu avem o lege a lustraţiei, ci că trebuie să luptăm împotriva unor oameni care nu mai pot fi lustrabili, dar au toate defectele şi păcatele pe care le aveau lustrabilii”. (Un englez în istoria României, dialog între Dennis Deletant şi Ana Blandiana, în Convorbiri literare, ianuarie 2015) O cruciadă împotriva lustrabililor şi a oamenilor care nu mai pot fi lustrabili? Aceasta să fie problema vitală a României, aduse în context iudeo-⁠european?

Defazarea acestei declarate elite devine tot mai evidentă, ca şi răul făcut României şi culturii române, pe al cărei teren se cere grabnic reinstaurată autonomia esteticului, aflat departe de luptele pentru afirmarea prestigiului în cultură, ce rămân a fi o formă subtilă a luptei pentru putere. Citându-⁠l pe Gabriel Andreescu, Nicoleta Sălcudeanu nutrea speranţa că peste nu multă vreme vom afla „în ce categorie intră oamenii din reţeaua culturală care au interiorizat logica aparatului de represiune şi fac eforturi să-⁠i preia rolul”, „constituindu-⁠se în noua poliţie politică”. Cert e că istoria literaturii române nu va ocoli o realitate amară: războiul postdecembrist din cultura română, mineriadele mediatice, lapidările publice, tăcerile şi boicotul ca formă de excludere a scriitorilor incomozi, revizionismele pe criterii etice şi politice, care au luat locul revizuirii aşezate (asemuite de Eugen Lovinescu cu un act de îndelungată asceză spirituală), epurările simbolice făcute în funcţie de apartenenţa la dreapta politică, clătinarea rădăcinilor identitare, fratricidul instaurat ca regulă de conduită politic corectă, cvasiunanim acceptată. Gabriel Andreescu are, iarăşi, dreptate, când susţine că în postcomunism, în chip straniu, „lumina reflectoarelor a fost îndreptată asupra unor foste victime. Va rămâne subiect de meditaţie istorică cum a fost posibil ca o parte din intelectualitate să-⁠şi hărţuiască simbolic cu atâta cruzime colegii, în loc să-⁠şi îndrepte degetul acuzator către oameni care le striviseră pe vremuri aspiraţiile”.

„Primejdia unei sterilizări spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile culturale autentic naţionale”, despre care vorbea Mircea Eliade în conferinţa din 1953, Destinul culturii româneşti, e mai vie ca niciodată. Ca şi riscul ca neamul românesc „să devină, culturaliceşte, un popor de hibrizi”. E adevărat că marele savant şi erudit se referea la Soviete. Locul ideologiei Sovietelor, însă, l-⁠au luat, încet, treptat, sub ochii noştri, câţiva adversari extrem de puternici: era confortului şi globalizarea.

P.S.: Cineva îmi sugera că atât dosarul CNSAS, tentativa de linşaj adiacentă a domnului acad. Nicolae Breban de acum câţiva ani, cât şi recenta mineriadă mediatică, în care s-⁠a încercat terfelirea numelui autorului romanului Animale bolnave şi a blazonului celui mai înalt for cultural şi ştiinţific al ţării, Academia Română, ar fi opera unor instituţii oculte, mai exact, a serviciilor. Nu ştiu. Nu pricep. Ezit să mă pronunţ. Mă îndoiesc însă că serviciile româneşti ar face sau ar păstra alianţe – în cazul în care acestea există – cu o seamă de intelectuali iremediabil compromişi, adepţi ai unui neoliberalism brutal, cu faţă globalistă. Mă îndoiesc că serviciile autohtone ar lucra asiduu la distrugerea „obiectului muncii lor”: România.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest