Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Surâsul Prinţului Mîşkin. Aura Christi: Pekin şi o lecţie de iubire

Surâsul Prinţului Mîşkin. Aura Christi: Pekin şi o lecţie de iubire

Cu prilejul sărbătoririi Zilei Limbii Române, i-⁠am urmărit pe Gao Xing şi Ding Shao vorbind, cu un tremur în voce, într-⁠o română minunată despre cultura ţării mele, vorbind cu dragoste, aproape cu evlavie – nu exagerez: vibrau amândoi, ca nişte puşti, de emoţie – făcându-⁠mă să redescopăr, din alt unghi, limba română, care a coagulat românimea din ţară şi de dincolo de hotarele ei în jurul visului României ideale, cum îi spunea Mihail Kogălniceanu. Limba română, despre care Dan Dungaciu a vorbit ca despre un miracol…

În frumoasa şi îmbelşugata toamnă a anului 2016, China a fost ţara invitată de onoare a Târgului Internaţional Gaudeamus – Carte de Învăţătură. Printre lansări, conferinţe, mese rotunde, dezbateri, flori, ceai chinezesc, emoţii puternice, poeme, îmbrăţişări, gesturi de solidaritate şi camaraderie, surâsuri, promisiuni, braţe de flori, strângeri complice de mână, felicitări, declaraţii de dragoste, semne de prietenie, confesiuni luminate – ţvetaieviana „lege a mânii întinse şi a sufletului deschis” – am încheiat acorduri şi parteneriate cu prietenii noştri din China, parteneriate, la care, între timp, a lucrat constant, cu spor, cu dăruire, cu eficienţă şi profesionalism, echipa Editurii Ideea Europeană.

În august 2017, decolând din Bucureşti, am schimbat avionul la Istanbul şi am ajuns la Gouangzhou – care se numea pe vremuri Canton şi se află în apropierea Hong Kong-⁠ului –, unde am întârziat la cozile interminabile din vamă şi, în cele din urmă, previzibil, am pierdut avionul de legătură, având astfel parte de o aventură de pomină, pentru care am mulţumit Cerului, căci a doua zi dis-de-dimineaţă am traversat în zbor aproape toată partea de Est a ţării lui Confucius şi am ajuns, ca la carte de astă dată, la Salonul Internaţional de Carte şi Copyrighturi de la Jinan – capitala Shandong-ului, una dintre cele mai bogate regiuni chineze – unde Editura Ideea Europeană a fost reprezentată de subsemnata şi de Andrei Potlog. Onorând agenda ultraîncărcată, cum îi stă bine unei instituţii ctitorite de Universitatea din Shandong, în ultima zi a acestui Salon de un real prestigiu, ne-⁠am bucurat de privilegiul de a vizita Templul lui Confucius, un domeniu fastuos, imperial, de peste 14.000 de metri, unde am văzut – între temple, trepte, monumente, dragoni imenşi, broaşte şestoase, alei în urcare, pini cât trunchiul a cinci oameni, surâsuri, explicaţii, călugări, lumânări, incursiuni pedante, inevitabile, în istoria poporului chinez – cozi uriaşe la mormântul fondatorului civilizaţiei chineze, acoperit cu mormane de flori urcând spre cer.

Apoi… a urmat o altă cascadă de evenimente, de astă dată fără peripeţii extraprogram, organizate de ICR Beijing, în capitala Chinei. Despre acest eveniment s-⁠a mai scris în nr. 9/ 2017 al revistei Contemporanul, e adevărat, în stil telegrafic, aşa cum se cuvine atunci când publici o ştire, încercând să prinzi esenţialul. De panoplia acestuia ţine, însă, şi un lucru cel puţin la fel de greu de trecut cu vederea. Pekinul mi-⁠a readus în actualitatea sufletului ceva nelipsit de importanţă, ca să apelez la limbajul litotei, şi m-⁠a făcut să-⁠mi întorc atenţia spre o realitate superioară, consemnată şi alte dăţi, când scriam despre ospitalitatea şi căldura sufletească, de care avem parte în patria lui Confucius, graţie prietenilor noştri, majoritatea poeţi şi/ sau traducători de poezie română: Jidi Majia, Shao Lei, Gao Xing, Ding Shao şi alţii câţiva. Îl citam şi altădată pe Iosif Brodski – un poet iubit atroce de mine nu numai pentru că s-⁠a format sub aripa unei sfinte de litere: Anna Ahmatova – care susţinea că „poezia este o şcoală a sentimentului”. Cred că, la răscrucea la care se află omenirea, poezia s-⁠a transformat într-⁠un instrument de reumanizare a omului, asaltat de pericolul de a claca sub presiunea politicii corecte şi a globalizării interpretate abuziv: ca ştergere a graniţelor dintre identităţi şi ca pulverizare a valorilor fondatoare ale umanităţii. Prin poezia sa – o poezie de respiraţie amplă, ce abordează teme majore – Jidi Majia, de pildă (Editura Ideea Europeană a publicat trei cărţi semnate de acest poet major şi traduse impecabil de Constantin Lupeanu), încearcă să trezească – sau, vorbind în limbajul acelui sfânt epileptic, drag inimii mele: Dostoievski, Fiodor Mihailovici – să readucă la „viaţa activă, vie” omul din om. Jidi Majia face efortul de a reumple o lume pierdută, debusolată, ahtiată după lucruri subjugate minoratului, cu acea materie inefabilă, numită viu, cu vrajă, cu bucuria de a trăi şi cu darul de a fi viu. Dacă viul accede la o tensiune imposibilă, se poate vorbi de geniu. Cred că aceasta e totul. Aproape totul. Faptul că alături de poeţii adunaţi în jurul d-⁠sale, Jidi Majia s-⁠a format în spiritul limbii şi al culturii uneia dintre cele mai vechi civilizaţii ale omenirii, care a devenit un fenomen şi rămâne a fi o enigmă – China – şi scrie în limba unei minorităţi, este un imens noroc.

Marele sinolog Peter Kien, acel straniu personaj al uneia dintre cele mai frumoase şi nebune cărţi scrise vreodată – Orbirea de Elias Canetti – considera China o ţară sfântă între ţările sfinte. Inclusiv acestui poet-⁠prieten îi datorez emoţia – atât de puternică, încât abia mi-⁠am stăpânit lacrimile – de care am avut parte, aflându-⁠ne pe Acoperişul Lumii, pe platoul tibetan, mai exact, pe malul Lacului Qinghai, la o altitudine de peste trei mii de metri, când am văzut la loc de cinste, în preajma portretelor unor poeţi ca Dante, J.W. Goethe, W. Shakespeare, A. Puşkin sau Anna Ahmatova şi Marina Ţvetaieva, portretele lui Mihai Eminescu şi Paul Celan. Acolo, nu departe de Templul Poeziei, construit de acest mare poet şi mare om care este Jidi Majia, în umbra luminoasă a Zidului Poeziei, uitându-⁠mă la portretele lui Eminescu şi Celan, despre care se vorbea, când şi când, printre cei peste cincizeci de poeţi adunaţi din lume sub catapeteasma unei Republici a Poeţilor, m-⁠am simţit, brusc, acasă. Unul dintre acei poeţi – Gao Xing, numit de prietenii apropiaţi Merişor – mi-⁠a vorbit cu dragoste, cu emoţie, şi acolo, pe Acoperişul Lumii – într-⁠o română atât de frumoasă şi cursivă, încât auzeam cum îmi cresc magnolii în scoica urechilor – despre marile valori ale României, cunoscute pe tot mapamondul, despre Eminescu şi Celan, despre Nichita Stănescu şi îngerii lirici, care întârzie, mai întârzie printre noi. Nu mă mai lăsa inima să plec de printre poeţi şi cerbi, dragoni şi broaşte ţestoase, zmei zburători şi panglici colorate intens, copii şi câmpuri întinse de rapiţă, statui şi platouri montane monotone şi line, munţi cu coame abrupte, munţi galbeni, portocalii, aproape blânzi, urcând ex abrupto spre cer, ce-⁠mi aduceau aminte de Delphi, alternând cu munţi de un cenuşiu odihnitor, cald, sublim, şi fantomele vii, prezente, ale uriaşilor de litere, ale căror imagini erau imprimate în basorelief pe Zidul Poeziei, unde au fost citite poeme în franceză, rusă, engleză, chineză, română, germană etc. Şi pentru acest lucru îi sunt profund recunoscătoare lui Jidi Majia, a cărui poezie te face să simţi respiraţia îngerilor, căci poezia chiar asta e, mai exact, şi asta e: o boare dinspre respiraţia, o boare dinspre lumea îngerilor.

Aceeaşi boare dinspre lumea îngerilor am simţit-⁠o şi în zilele de august 2017, zile, în care ne aflam în capitala minunii numite China, despre care protagonistul romanului eliascanettian Orbirea, sinologul Peter Kien, spuneam, susţine că e „ţara tuturor ţărilor sfinte”. Nu ştiu din ce motive am simţit acea boare. Probabil – încerc să-⁠mi explic eu, cu mintea mea de poet, din când în când, pierdut între lumi – pentru că îl aveam în preajmă pe Constantin Lupeanu, ambasador al culturii române, director general al ICR Beijing; şi, în primul rând, prieten, un prieten şi un mare om, cu un suflet frumos, cum rar, tot mai rar se întâmplă în zilele de astăzi. Probabil – fac un alt efort de a-⁠mi explica inexplicabilul – şi pentru că Bogdan Popescu, director al Centrului Naţional al Cărţii – se află în posesia artei de a uni – dincolo de prejudecăţi, dincolo de barierele impuse de modul în care a fost atomizată, împărţită lumea literară românească în perioada postdecembristă – grupurile de scriitori şi editori români, oriunde ar participa Institutul Cultural Român la saloane şi târguri internaţionale de carte; ceea ce simt în prezenţa acestui profesionist al cărţii româneşti, care îşi investeşte ştiinţa, energia, priceperea, eficienţa şi harul în promovarea culturii române vii, se poate reduce la următoarele adevăruri: dorinţa, mai exact, arta de a lăsa la o parte lucrurile minore, de a solidariza colegii şi de a arăta publicului din străinătate tot ce are mai frumos şi mai relevant cultura română din acel azi etern al sufletului, despre care scrie Rainer Maria Rilke. Probabil – iarăşi mă străduiesc să pricep de nepriceputul – am simţit acea boare şi pentru că am văzut la deschiderea Târgului Internaţional de la Pekin, unde ţara mea era reprezentată pentru a treia oară, un grup de chinezi dansând hore româneşti şi…, o, Doamne, abia mi-⁠am reprimat lacrimile… Pe urmă… am ţinut în mâini alături de cei doi prieteni – Gao Xing şi Ding Shao – şi am răsfoit frumoasele cărţi traduse în chineză, cuprinzând selecţii de poeme făcute din opera unor poeţi ca Mihai Eminescu (aflat la a treia ediţie!), Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Privindu-⁠i cu admiraţie pe cei doi chinezi îndrăgostiţi de limba şi literatura română, m-⁠am gândit să-⁠i invităm în capitala ţării noastre, să-⁠i cunoască şi să-⁠i asculte vorbind despre marii scriitori români inclusiv cei grăbiţi să-⁠şi denigreze ţara de baştină şi, respectiv, valorile dăruite de ea lumii. Să înveţe ei, denigratorii României – să înveţe şi ei, politicienii, care pronunţă cuvântul cultură, rar, tot mai rar, în timpul campaniilor electorale – să înveţe, aşadar, de la străinii care iubesc România, cum să respecte, cum să admire şi cum să iubească România şi valorile create de mai bine de două milenii pe acest pământ miraculos, întors cu faţa spre Dumnezeu, pământ care e un colţ de rai, prelins pe versanţii Carpaţilor.

Cu prilejul sărbătoririi Zilei Limbii Române, i-⁠am urmărit pe Gao Xing şi Ding Shao vorbind, cu un tremur în voce, într-⁠o română minunată despre cultura ţării mele, vorbind cu dragoste, aproape cu evlavie – nu exagerez: vibrau amândoi, ca nişte puşti, de emoţie – făcându-⁠mă să redescopăr, din alt unghi, limba română, care a coagulat românimea din ţară şi de dincolo de hotarele ei în jurul visului României ideale, cum îi spunea Mihail Kogălniceanu. Limba română, despre care Dan Dungaciu a vorbit ca despre un miracol, făcând un plonjeu inspirat şi doct în istoria ţării lui Ştefan cel Mare şi punând accentul pe poziţia geo-⁠politică şi geo-strategică de invidiat a României – al şaptelea stat european, reprezentat în august 2017 la Beijing la cel mai înalt nivel, prin recursul la diplomaţia culturală de factură europeană. Am gustat acolo, în urbea nr. 1 a Chinei, din dulceaţa şi farmecul limbii române, urmărindu-⁠i şi admirându-⁠i pe prietenii noştri chinezi, lipiţi, sudaţi de coloana unei culturi milenare – cultura română – pe care ei o cred majoră, pe care ei o respectă, o iubesc şi fac eforturi susţinute să o propage în ţara lor, de fapt, pe tot mapamondul, asistaţi, încurajaţi de sufletistul care este Constantin Lupeanu – autorul a peste treizeci şi cinci de cărţi traduse din chineză în limba lui Eminescu şi Iorga, Maiorescu şi Slavici, Nichita Stănescu şi Marin Preda.

Boarea simţită de mine venea dinspre un colţ de rai, colţ redescoperit la Pekin, cu recunoştinţa de a mă fi înfruptat din darul de a avea parte de o lecţie de iubire necondiţionată. O lecţie de smerenie. O lecţie de prietenie. Daruri despre care m-⁠am grăbit să vorbesc audienţei adunate să serbeze Limba Română la Pekin, în miezul unui eveniment la care participau – vom afla ceva mai târziu – sute de mii de chinezi… Plutea ceva în aer… acolo, atunci, în acele clipe… Plutea ceva în aer şi atunci când alegeam perle, râzând cu poftă, împreună cu economistul Marius Cristinel Stoicescu şi cu fratele meu, Andrei Potlog, îngrijorat că nu-⁠mi mai trece febra… Febră, care speram să se domolească atunci când i-⁠am propus lui Béla Dan Krizbai să ne gândim cu seriozitate la un plan geo-⁠strategic de… anexare a Chinei, propunere care l-⁠a făcut să se prăpădească de râs; între noi fie vorba, râdea degeaba, pentru că eu vorbeam serios şi mă gândeam exclusiv la domeniul cultural, e adevărat… în cheie năstruşnică, reproiectată, revitalizată, e drept, ori de câte ori escaladez Zidul Chinezesc. Plutea ceva în aer şi atunci când, răciţi cobză (discrepanţa dintre temperatura de afară şi cea din hotel ne-⁠a jucat festa, totuşi) – şi eu, şi Béla Dan – eram trataţi de Diana, cea asistată de un înger cu numele Matei, şi de alţi prieteni, între care Elena Racu şi Nana Ciuceanu, inteligentele, săritoarele şi frumoasele zâne, care ne-⁠au mărturisit că limba chineză e greu s-⁠o înveţi în primii… zece ani; e o veste departe de a fi grozavă cel puţin pentru mine, căci speram s-⁠o învăţ mai rapid decât învăţ engleza… Plutea ceva în aer şi atunci când, în seara plecării spre casă, văzând că mi-⁠e frig, Béla Dan şi-⁠a desfăcut geamantanul acolo, în holul hotelului elegant şi parcă din cale afară de răcoros, ospitalier însă, a căutat un tricou mai substanţial şi mi l-⁠a dat, pur şi simplu, somându-⁠mă amical să-⁠l pun pe mine… în ciuda faptului că încăpeau trei ca mine în acea haină oferită generos, care îmi va ţine de cald până acasă… „Altminteri, te vei îmbolnăvi şi mai tare”, spunea Ştefan Nicolae Popa, suflecându-⁠mi o mânecă, în timp ce cealaltă era aranjată de Constantin, cel mereu cald, prevenitor, cel civilizat până în vârful unghiilor…

La întoarcere, la Istanbul, după ce am exclamat în gura mare, adică aşa cum se cuvine – răsare soarele, dragilor, răsare soarele, o, Doamne! – am urmărit prin hublourile avionului un răsărit de soare fabulos, care a redus la tăcere nu puţini dintre membrii delegaţiei scriitorilor şi editorilor români, care stăteau ochi în ochi, duh în duh cu soarele-⁠răsare. Un răsărit, care m-⁠a făcut, iarăşi, să murmur acel de neşters din analele inimii: mulţumesc, Doamne. Mulţumesc şi pentru această lecţie. Cred că, simţind că pluteşte ceva straniu, inexplicabil, în aerul tot mai rarefiat, tot mai luminos, tot mai tensionat, în sfârşit, abia acum, la cei cincizeci de ani, încep să înţeleg ceva din ceea ce numim viaţă.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest