Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Mihaela Helmis în dialog cu Radu Jörgensen: America, un al treilea Acasă

Mihaela Helmis în dialog cu Radu Jörgensen: America, un al treilea Acasă

Radu Jörgensen, romancier, traducător, jurnalist, inginer geofizician şi matematician român stabilit în Statele Unite, s-⁠a născut în 1962, la Iaşi. Este absolvent al Colegiului Naţional Mihai Viteazul din Bucureşti şi al Facultăţii de Inginerie Geologică şi Geofizică de la Universitatea din Bucureşti (1987). La nivel postuniversitar, a studiat ziaristica, la Universitatea din Göteborg, şi pedagogia generală şi matematică, la Universitatea din Växjö, Suedia. În 2004 a obţinut în S.U.A. titlul de Master of Science in Mathematics la Universitatea din Birmingham, Alabama.

În 1990 a publicat în revista 22 şi în săptămânalele Expres şi Phoenix, unde a ocupat, pe rând, şi funcţia de redactor. Din vara aceluiaşi an, a trăit, până în 2003, în Suedia, timp în care a colaborat cu reportaje culturale şi comentarii politice la săptămânalele Expres Magazin, Românul, Tinerama şi la revista Fundaţiei Culturale – Curierul românesc. Peste o sută de articole semnate Radu Jörgensen au apărut în presa română, dar şi în cea suedeză, în acei ani, printre publicaţiile scandinave care i-⁠au găzduit materialele numărându-⁠se Göteborgs Posten, VLT, IDag Göteborgs-⁠Tidningen, Metro şi Sala Allehanda.

În 1992 a semnat regia şi scenografia spectacolului Priveşte înapoi cu mânie, montare după piesa omonimă a britanicului John Osborne, la Studio Westmannia din Västerås. Tot în anii ’90 a tradus din limba suedeză Roseanna de Sjövall-⁠Wahlöö, Univers 1997, Moartea unui pornograf de Jacques Werup, Scandic 1998 şi Cele mai bune intenţii de Ingmar Bergman, Univers 2000.

A debutat ca romancier cu Clovnul din lemn de gutui, Editura Nemira 1998, în urma câştigării Premiului Nemira. Această sagă a imigrantului european, bine primită de critica literară, a fost reeditată în 2011 într-⁠o formă revăzută, adăugită şi definitivă la Editura Cartea Românească, sub titlul Se respinge (AVSLÅS).

Din 2007 până în 2009 Radu Jörgensen a susţinut rubrica permanentă America fără prejudecăţi în revista Observator Cultural, unde continuă să publice şi azi. Eseuri şi texte literare semnate de el au mai apărut în Dilema şi pe site-⁠ul cultural LiterNet.ro. În prezent este conferenţiar universitar în domeniul matematicii la un colegiu din Maryland, S.U.A, şi corespondent la diferite publicaţii europene.

Exit 45 este un roman academic american. Acţiunea de secol XXI descoperă o Americă scindată între radicali şi convervatori, între diferitele grupuri etnice, între intervenţionişti şi pacifişti, între cei militanţi-⁠cu-⁠tot-⁠dinadinsul şi cei alergici-la-orice-idee-de-schimbare, între profesori şi studenţi, între Wall Street şi main street. Personajele vin din medii atât de diferite ca ortodoxia sârbească şi catolicismul polonez, din China mai nou capitalistă şi Argentina pampasurilor lovite de secetă. Stereotipurile sunt deconstruite şi reconstruite, un fir narativ e vecin cu Conversaţia lui Copola, thriller psihologic dacă vreţi, iar altul se trage din marşul de la Selma, Alabama. Romanul nu respectă tabu-⁠uri, e un studiu de sistem şi are ritmul unei autostrăzi americane: goană cu motorul turat la maximum, depăşiri legale şi ilegale, frână până la zero, aşteptare panicată, plecare în trom­bă şi, din nou, goană susţinută.

Majoritatea scenelor se petrec în perimetrul Richmond – Washington – Baltimore, binecunoscut pentru tensiunile politice la nivel înalt, pentru lumea academică şi aşa zisul coridor tehnologic, pentru criminalitatea ridicată şi, nu în ultimul rând, pentru cutremurele sociale iscate de lupta pentru libertăţi civile. Tensiunea se acumulează treptat de-⁠a lungul celor patru părţi ale romanului. Ceea ce începe ca un amuzament, se transformă într-⁠o obsesie. Regulile jocului se schimbă din mers. Disperarea hacker-⁠ului, a celui care ajunge să instaleze microfoane în cabinete şi săli de curs, si care monitorizează înregistrările, este, în Exit 45, cel puţin la fel de mare ca cea a lui Harry Caul, personajul lui Coppola din Conversaţia, sau cea a fotografului din Blow Up-⁠ul lui Antonioni.

 

Personaje din diferite colţuri ale lumii

Mihaela Helmis: Am putea să ne gândim că de fiecare dată, printr-⁠⁠un titlu sau printrun domeniu prin care ne exprimăm –⁠ sau printr-⁠⁠o formă stilistică – autobiografia marchează scrisul nostru. şi dacă mă gândesc la felul în care citeam în urmă cu câţiva ani, Se respinge – o carte despre drumurile sau încercările de plecare şi de aşezare într-⁠⁠o lume altfel, acum cartea cea nouă este una a cunoaşterii unei alte lumi. A lumii americane. De altfel, vorbim despre o carte intitulată Roman Academic American. Ce-⁠⁠ar vrea să fie asta?

Radu Jörgensen: Exist 45 e un roman cu tematică americană şi actuală, academică. Subtitlul e „Tragedie academică americană”, personaje puternice sunt puse în situaţii dramatice şi avem destin tragic la unele dintre ele şi deznodământ tragic la unele dintre firele narative ale acestui roman.

Ar fi putut la fel de bine să se cheme „tragedie universitară americană”, ca să nu ne gândim la altceva.

Da, absolut. Primul meu roman, Se respinge, avea puncte în care se apropia de biografia mea. Exit 45 pe de altă parte e construit de la zero, cu personaje şi situaţii şi tot. Sigur că se bazează – ca în cazul oricărui scriitor – pe experienţă personală, oameni pe care i-⁠⁠ai cunoscut, poveşti pe care le-⁠⁠ai auzit, un mediu universitar de care nu eşti străin. Dar vreau să vă spun că am construit totul, inclusiv campusul, pe hârtie. Am făcut desenul cu clădirile din campus, cu observatorul, cu tot ce am simţit nevoie să fie acolo, şi, pe măsură ce înaintam în poveste cu scrisul, înaintam şi cu schiţa, astfel încât undeva pe la jumătatea romanului aveam în fine şi campusul în faţa mea. Este un roman unde personajele sunt venite din diferite colţuri ale lumii, un profesor polonez spre exemplu şi un profesor sârb, care sunt personajele principale ale cărţii, dar şi unii profesori din Asia – aşa cum arată în general mai ales departamentele de matematică şi ştiinţe din Statele Unite. La modul concret chiar aşa arată.

Cum se trăieşte în această lume atât de amestecată, în care avem loc cu toţii, e voie orice, se poate orice – sau aici poate schimbăm puţin, punem negaţia – nu se poate orice?

Nu, nu se poate. Tocmai asta e, de fapt, una din temele principale ale romanului. În America de astăzi, America de secol 21, finalul celui de-⁠⁠al doilea deceniu, într-⁠⁠un campus universitar nu se mai pot multe lucruri. Îngrădirile vin dinspre nucleul de forţă al corectitudinii politice, care, ca multe alte ideologii, a început bine, cu nişte gânduri bune şi frumoase la 1968, reluate pe un alt ton undeva la începutul anilor ’90. În momentul în care însă campusurile au început să fie dominate de adepţii acestui curent, el a ajuns să funcţioneze ca un fel de poliţie autoimpusă şi romanul dovedeşte, pe 670 de pagini, că urmările activităţii acesteia, de îngrădire a libertăţii de expresie, pot fi nu numai dramatice, ci chiar tragice.

Filiera universitară

E o lume a atât de multor posibilităţi, care în ce fel era percepută de scriitor, de jurnalist, de creatorul plecat din România, trecut prin Suedia şi ajuns acolo, iată, specializat şi ca matematician, deci, profesor? De fapt, care a fost palierul cel mai accesibil?

În general vorbind, mai ales că eu am intrat în America pe filiera universitară, deci făcând studii postuniversitare, adaptarea este mult mai lesne decât la o societate occidentală europeană. Eu am experienţa Suediei, şi comparând cele două situaţii, în America porţile sunt deschise de la început. În America există o competitivitate şi un mod de a fi apreciat în funcţie de valoarea ta, imediat, mult mai repede decât în Suedia. Mai mult decât atât, într-⁠⁠un departament de matematică, unde intri ca „graduate student”, tot mediul acela este cât se poate de cosmopolit, adică există un profesor german, există doi ruşi, un ucrainean, un ungur şi aşa mai departe…

…Foarte bine pregătiţi şi deştepţi în ţările lor, şi ajunşi acolo pe merit şi fără bariere…

Sigur, sigur. şi care într-⁠⁠un fel sau altul au fost şi ei pe drumul pe care te afli tu în momentul în care ajungi acolo! Deci, au toată înţelegerea pentru tine şi propun o colaborare de la egal la egal.

Important, interesant, impresionant. Şi atunci, când apar barierele? Până unde merge această creştere naturală, să-⁠⁠i spunem, în înţelegerea celorlalţi, în societatea americană?

Nu sunt foarte multe bariere din punctul meu de vedere, dar în momentul în care ajungi tu să lucrezi în învăţământul american descoperi efectele astea ale lui political correctness, care blochează libera exprimare, ceea ce pentru tine, văzând că asta se întâmplă pe tărâmul Americii, e un şoc. De altfel, rezultatele alegerilor americane din toamna trecută sunt legate exact de acest lucru, deci, mare parte a populaţiei a ales candidatul care cel puţin a spus lucrurilor pe nume. Şi de la distanţă, din Europa, nu întotdeauna s-⁠⁠a înţeles asta şi s-⁠⁠au comentat alte calităţi şi defecte ale celui care a ajuns la Casa Albă. De fapt şi de drept, situaţia a fost extrem de gravă… Societatea americană era ca un fel de oală sub presiune şi ăsta a fost momentul în care a explodat. Deci, oamenii care nu erau aşteptaţi să meargă la vot au mers totuşi numai pentru a-⁠⁠şi exprima poziţia vizavi de aceste îngrădiri cu care ei, americanii, nu sunt obişnuiţi. Sistemul a evoluat încet-⁠⁠încet şi i-⁠⁠a păcălit, zece ani, cincisprezece ani, douăzeci de ani, şi la un moment dat au zis: „Stop, până aici, ceva nu e bine dacă nu mai spunem lucrurilor pe nume!”.

O formă elevată sau rafinată a celor care la un moment dat erau indignaţii, care ieşeau în stradă, a fost această masă de neaşteptaţi, sau neaşteptat de mare de alegători, care s-⁠⁠au exprimat.

Cei care au câştigat în noiembrie alegerile, ca populaţie vreau să spun, deci, cei cărora votul le-⁠⁠a adus victoria, sunt exact cei care nu aveau o voce! Ei stăteau liniştiţi, îşi vedeau de munca lor, de casa lor, de familia lor, şi simţeau cumva că pierd teren, că nimeni nu-⁠⁠i mai întreabă pe ei dacă e bine şi ce e bine, sau ce se întâmplă cu societatea americană.

Lucru care duce la frustrare şi la indignare.

Sigur, sigur. Şi mi s-⁠⁠a părut foarte urât, din partea celor care au pierdut alegerile, că au încercat să anticipeze ce s-⁠⁠ar întâmpla cu alegătorii conservatori dacă ei ar pierde, cum ar ieşi în stradă, cum ar fi indignaţi. Ei bine, întrucât alegerile s-⁠⁠au decis exact în sens contrar, ne-⁠⁠am trezit să vedem la televizor, pe toate posturile, în campusuri universitare studenţi, oameni care susţineau candidatul care a pierdut, şi care au ieşit foarte violenţi în stradă în noaptea alegerilor, neînţelegând, nevrând să înţeleagă, faptul că în fond şi la urma urmei alegerile se decid prin vot, deci, nu se mai pot face presiuni şi după ce s-⁠⁠au încheiat.

Când viaţa mimează cartea

Acest capitol de istorie foarte recentă americană bănuiesc că n-⁠⁠avea timp să fie prins în carte.

Nu. Dar ştiţi ce se întâmplă? În carte prezint multe dintre mecanismele sociale care au dus aici. Cartea a fost încheiată înainte de alegeri, bineînţeles, şi e scrisă în decursul multor ani. Există şi mecanisme care s-⁠⁠au dovedit într-⁠⁠adevăr active şi puternice în timpul campaniei electorale, inclusiv hackerii. Şi la mine în roman există un hacker, există un profesor universitar căruia îi cedează nervii în momentul în care… el pune sub lupă sistemul universitar american. E un tip ajuns acolo din greşeală şi fără prea mare interes, şi nu vrea să facă neapărat carieră în America. Acest Claudio Vlasici e un sârb genial şi care, încercând să găsească dedesubturile mişcării din universitate, ce se întâmplă cu nucleul de forţă, cum sunt manipulaţi oamenii, studenţi, profesori şi aşa mai departe, ajunge la concluzia că e bine să intre şi prin nişte conturi de email ale unor oameni pe care el nu-⁠⁠i crede de bună credinţă. Şi face lucrul ăsta. Or, vedeţi, după ce am scris asta, mulţi ani mai târziu, deci, în toamna trecută, s-⁠⁠a dovedit că jocul ăsta – care, sigur, nu e cinstit, deşi Vlasici umblă după Adevăr – jocul ăsta a fost practicat şi în alegeri. Nici în ziua de astăzi nu ştim exact în ce măsură au fost influenţate, câte din informaţiile preluate de hackeri le-⁠⁠am primit într-⁠⁠adevăr, care au fost cenzurate. Există un joc subteran care, cred, face din romanul meu şi un thriller.

Cu siguranţă trebuie să fie astfel, în condiţiile în care, deşi nu se numesc aşa, în societatea americană există, să le spunem, şi liberschimbişti, şi ultraconservatori. Şi între aceste poziţii găsim de toate, inclusiv dintre aceia care ştiu să folosească avantajele IT-⁠⁠ului până la punctul în care îmi încalcă propria libertate.

Exact. Marea întrebare aici este, în măsura în care eşti convins din roman că Vlasici face cu bună intenţie ceea ce face, îţi pui totuşi întrebarea până unde are el voie să meargă? Şi dacă încălcarea unor libertăţi private ale acestor persoane cărora el le interceptează emailurile, le pune microfoane, îi filmează cu camere ascunse şi aşa mai departe… dacă scopul scuză mijloacele sau nu.

Până la urmă nu vom şti, citind această carte, poate nu vom şti nicicând dacă „scopul scuză mijloacele”, dar e un fel în care istoria noastră curge. În plus aş vrea să aflăm în ce fel se simte cum curge istoria în caietele albastre.

Caietele albastre din poveste sunt un exemplu de birocraţie şi de pedagogie prost înţeleasă la nivelul secolului XXI. Ele sunt privite parodic de către Vlasici şi sunt inventate de nişte oameni care îşi subapreciază studenţii şi încearcă să le impună, aceste caiete, unor oameni adulţi. Aici e vorba de o instituţie de învăţământ superior, şi se încearcă impunerea unor norme de lucru, de învăţare, de learning, care… nu li se potrivesc. Studenţi în matematici sunt puşi să-⁠⁠şi conspecteze tot felul de activităţi, să-⁠⁠şi noteze ca într-⁠⁠un jurnal ce fac, cum fac, metodă care s-⁠⁠ar potrivi, poate, undeva la copii de 10-⁠⁠14 ani şi care, poate, chiar ar fi utilă. În momentul în care metoda asta este împinsă foarte departe şi ea este aplicată unui grup care n-⁠⁠are nimic de-⁠⁠a face ca vârstă şi ca preocupări decât cu şcoala generală, nu cu o universitate, ea devine ridicolă. Vlasici vede asta şi vede cum oamenii, cum profesorii, în loc să se ocupe de partea foarte serioasă de educaţie matematică a studenţilor, ajung să facă o mulţime de… „lucru manual”. Adică activităţi care nici nu conduc la o învăţare matematică reală şi, în acelaşi timp, sunt ridicole pur şi simplu. Adică e o neînţelegere a omului cu care lucrezi, pe care vrei să-⁠⁠l înveţi.

Apropo de creaţie şi de plasarea în carte a unor asemenea teme, cât de aproape de vreo realitate se află aceste caiete? Sau cât de prezente sunt ele în activitatea universitară?

Sigur, ele sunt o invenţie auctorială aici, dar în acelaşi timp sunt multe domenii unde deja se practică aşa ceva, şi încet-⁠⁠încet metodele astea pătrund şi în departamentele de matematici şi ştiinţe, unde o mulţime de activităţi, nu ştiu cum să le numesc – extracurriculare – ajung să aibă o importanţă mai mare decât învăţarea materiei propriu-⁠⁠zise, decât înţelegerea informaţiei de curs. O mulţime de oameni absolvă unele cursuri, neavând realmente informaţia şi priceperea necesară la sfârşitul cursului, dar având, spre exemplu, multe puncte acumulate prin diferite mici proiecte de grup, acel group work. Lucrul în grup e ceva care e foarte modern în departamentele de Education, de unde din ce în ce mai mulţi profesori provin.

Locul unde Matematicile sunt obligatorii

Trecând din nou, dincolo de roman, apropo de felul în care sunt echilibrate palierele pe care există oamenii, trăitorii actuali în societatea americană, în ce fel se echilibrează balanţa? Ce ţine sistemul să funcţioneze?

În carte poziţia autorului, dar şi a mai multor personaje, este critică faţă de unele situaţii din învăţământul superior. Însă, despre învăţământul superior american sunt foarte multe lucruri bune de spus, apropo de balansare, de echilibru. Spre exemplu, nu ştiu dacă se ştie – şi de aceea cred că Exit 45 e o carte foarte utilă pentru toţi cei care vor să înţeleagă sistemul, în ideea că vor să meargă să studieze ceva acolo – spre exemplu, toţi absolvenţii de învăţământ superior american trebuie să studieze 2-⁠⁠3 cursuri de matematică, trebuie să studieze 2-⁠⁠3 cursuri de ştiinţe… Deci, există un aşa-⁠⁠zis „core curriculum”. Acesta este obligatoriu, astfel încât tu, când vorbeşti cu un absolvent de studii superioare americane ştii că el, la o vârstă matură, a studiat toate aceste lucruri. Ceea ce nu se întâmplă în foarte multe ţări din Europa şi din lume, în general vorbind.

O continuare a culturii generale, bazale, şi fără de care nu se poate.

Sigur că da. Eşti sigur că oamenii au studiat lucrurile astea nu când aveau 13 ani şi când erau copilăroşi, învăţau pe de rost nişte lucruri şi nu le înţelegeau, ci le-⁠⁠au făcut când sunt adulţi. Un alt lucru foarte important este că americanii sunt, cred eu, excepţionali în a recupera, în a oferi şanse suplimentare oamenilor care n-⁠⁠au putut să studieze la vârsta la care, să zicem, în general se studiază. Dacă tu ai 30 sau 35 sau chiar 50 de ani, poţi foarte bine să te apuci să faci studii superioare fără nicio problemă. Eşti testat la engleză şi matematică – cel puţin astea două –, eşti plasat în nişte grupuri de dezvoltare a cunoştinţelor dacă e cazul, eşti adus la nivelul pe care trebuie să-⁠⁠l ai la intrarea în facultate, după care ţi se dă şansa să studiezi. şi aici, în categoria celor care n-⁠⁠au studiat, să zicem „la timpul lor”, nu intră numai oameni care n-⁠⁠au studiat pentru că n-⁠⁠au vrut, de lene sau pentru că erau prea tineri şi nu înţelegeau importanţa. Intră şi oameni care au avut condiţii familiale grele, intră oameni care au fost în situaţie de război, intră oameni care au fost în trupe, şi li se oferă o şansă. Un alt lucru – şi vreau să adaug asta, există, şi cred că ar fi foarte interesant de folosit, de împrumutat metoda asta şi în Europa – există institute de 2,5 ani, există institute de 4 ani, există programe de master şi aşa mai departe. Acele institute de 2,5 ani sunt, ca durată de studiu, echivalente cu ceea ce se oferea pe vremuri în România la Petrol şi Gaze la Ploieşti, şi cu institutele pedagogice. Dar numai ca durată. Altfel, ele oferă o mulţime de cursuri, de programe, începând de la business adminsitration, management, asistente medicale, toţi aceşti oameni pe care cumva în Europa ori îi preiei din liceu direct şi atunci nu eşti foarte sigur că ei într-⁠⁠adevăr au maturitatea necesară şi cunoştinţele, ori îi aştepţi după ce termină o facultate lungă. Şi durează prea mult, şi ei atunci nu mai vor să se încadreze la primul nivel; rămâne o mare plajă de posturi care ori este ocupată de oameni pe a căror competenţă pui un semn de întrebare, ori de oameni care au exces de competenţă. Americanii au scăpat de asta.

Şi pentru că vorbim despre această lume, de unde venim pentru a ajunge la Exit-⁠⁠ul 45 sau unde ne duce această ieşire.

Sunt mai multe simboluri pentru sintagma Exit 45 şi nu vreau să le divulg pe toate. Unul, la prima mână, este simplul fapt că Vlasici, un tip foarte ciudat, care ajunsese în America nu ca urmare a unui vis din… adolescenţă – cum se întâmplă de multe ori, oameni care-⁠⁠şi doresc mult să ajungă acolo – ci aproape dintr-⁠⁠o întâmplare, ajunge să iasă de pe autostradă la exitul ăla şi găseşte lumea colegiului. El ajunge în America, iniţial în Arizona, acolo trăieşte o vreme la ferma unui unchi care are şi un service auto, după care pleacă prin America cu maşina şi se opreşte, iese pur şi simplu la Exit 45 de pe şosea. E undeva în Virginia, nici nu ştie bine unde e. şi acolo începe povestea. Începe şi povestea lui, începe şi povestea romanului pe care îl scrie. Exit 45, cel scris de mine, conţine şi roman în roman în roman, deci, există acel mecanism de „păpuşi ruseşti”, astfel încât primul fragment din roman, de o pagină jumătate, este de fapt un fragment din romanul lui Vlasici. Şi vedem în acest fel cum simte el, şi cum simte personajul pe care el îl creează, încercând să esenţializeze trăirile lui proprii din acel colegiu. Deci, ăsta e unul din simboluri. Sunt şi altele, dar aş prefera să nu le divulg şi cititorul să le descopere singur.

Foarte important şi mulţumim pentru acest fel de deschidere sau „deschidere de poftă”… Vorbind despre Wall Street, de ce să nu vorbim şi despre diferenţa dintre Wall Street şi Main Street. Cum o percep trăitorii acolo?

Există o ruptură în momentul de faţă şi se aşteaptă de la noua administraţie să încerce să dreagă această ruptură, această fractură, e o fractură care ţine de cel puţin 15-⁠⁠20 de ani şi care cred că s-⁠⁠a adâncit. Măsurile sociale care s-⁠⁠au luat în ultimii ani, deşi bine intenţionate, nu au reuşit. Cum ar fi reforma asigurărilor medicale. Eu am trăit în Suedia, după cum ştiţi, şi acolo fiecare cetăţean, fiecare om care are domiciliul stabil în Suedia are automat o asigurare medicală, nu trebuie să-⁠⁠şi pună sub nicio formă problema asigurării. S-⁠⁠a încercat acelaşi lucru în Statele Unite, dar din multe puncte de vedere nu s-⁠⁠a reuşit. Unul dintre ele este că cei care deja aveau asigurare medicală, o majoritate bineînţeles a populaţiei a fost lovită crunt de o creştere a taxelor de asigurare prin introducerea acestei noi reforme, de o gravă ridicare a plafonului minim pe care un pacient trebuie să-⁠⁠l plătească la internare în spital, indiferent de asigurarea pe care o are. Ceea ce trebuie să plătească din propriul buzunar! Sunt multe lucruri care n-⁠⁠au mers. Acuma rămâne de văzut în ce măsură noua administraţie va reuşi sau să îndrepte lucrurile, sau să le schimbe de la zero.

E unul dintre aspecte. Radu Georgescu-⁠⁠ Jörgensen, sigur, comunicând public încă de acasă, creând de acasă o lume, sigur scrieţi roman în limba română . Scrieţi pentru acasă despre America fără prejudecăţi. Această carte se putea scrie şi în limba engleză?

Da, cu siguranţă. Am scris-⁠⁠o în română pentru simplul fapt că este mult, mult mai lesne şi nu cred că literatură, cel puţin roman, voi scrie în engleză sau suedeză în viitorii ani. Nu ştiu nici dacă voi încerca vreodată. Scriu mai ales articole de presă în suedeză, am publicat multă vreme, dar când e vorba de literatură vrei să te simţi acasă sută la sută şi fără niciun fel de oprelişti în momentul în care te apuci să inventezi personaje şi situaţii şi să creezi pur şi simplu.

N-⁠⁠aş vrea să pară o întrebare de – să zicem – istorie contrafactuală, dar, totuşi, se poate face, din perspectiva autorului matur de la anul 2016, când a fost scrisă această carte, 2017 când am primit-⁠⁠o în România, o comparaţie între trei lumi, sisteme, moduri de a exista? În România – acasă, în Suedia – acasă, în Statele Unite – acasă. Care e numitorul comun şi ce diferenţiază aceste lumi?

E frumos să ai mai multe de… acasă. Sigur că „acasă” ţine nu numai de spaţiu, ci şi de timp, fiind şi locul unde, în momentul de faţă, te întorci în fiecare seară. Vorbind de celelalte lumi care mi-⁠⁠au fost „acasă”, există momente pe care le simt foarte aproape din ceea ce am trăit în Suedia, momente fericite, şi există întotdeauna o nostalgie vizavi de România, şi de asta mă întorc în România o dată la un an jumătate-⁠⁠doi, vin chiar dacă nu pot sta mai mult de 2-⁠⁠3 săptămâni, dar sunt aici şi mă simt teribil de bine. Aici e vorba de accesul la cultură care ţi se oferă ca vizitator şi vorbitor de limbă română. Eu într-⁠⁠o vacanţă scurtă de 3 săptămâni încerc să văd patru, cinci… şapte spectacole de teatru. Teatrul românesc are o valoare deosebită, la fel bogăţia de tipar românesc pe care-⁠⁠l găsesc în librării, librării care arată multe dintre ele superb, la concurenţă fără niciun fel de probleme cu orice librărie din Suedia sau din America. Dar, revenind, în America –⁠ cel de-⁠⁠al treilea „acasă” – m-⁠⁠am simţit bine de la început. America are în general grijă de oamenii care sosesc… mai întâi le oferă şansa să-⁠⁠şi arate calităţile, să arate cât de mult vor să muncească şi să contribuie în domeniul lor. Şi te simţi bine. Simţi că ţi s-⁠⁠a oferit şansa să fii tu însuţi, deşi eşti foarte departe de locul de unde ai plecat iniţial. Te redescoperi acolo.

Cât despre cei care află că numele iniţial era Radu Georgescu, Jörgensen de unde vine? Şi oare ar trebui să fie transformat într-⁠⁠un nume american, ce să credem?

Nu, nu-⁠⁠l mai schimbăm. Radu Jörgensen este un pseudonim pe care l-⁠⁠am ales în momentul în care am publicat Clovnul din lemn de gutui la editura Nemira la sfârşitul anilor ’90, şi el rămâne un pseudonim. Altfel, oficial, port numele pe care l-⁠⁠am purtat dintotdeauna.

Un antierou în luptă pentru Adevăr

Cum a fost primită cartea? Cum a fost receptată până la această oră acasă?

Am avut o lansare la Bookfest, cu o prezentare excepţională făcută de Horia Roman Patapievici şi de Radu Paraschivescu. Radu Paraschivescu a fost şi redactorul cărţii şi a lucrat pe ea timp de 3-⁠⁠4 săptămâni, am comunicat prin email o dată la 2-⁠⁠3 zile, astfel încât e o ediţie de lux pur şi simplu, în care sunt peste 120 de note de subsol, adică s-⁠⁠a lucrat foarte, foarte frumos. Orice fel de text în limba engleză l-⁠⁠a trecut la subsol, l-⁠⁠a tradus, teribil de elegant. Iar Horia a făcut o prezentare care şi pe mine, care sunt autorul cărţii, m-⁠⁠a surprins. Am ajuns să admir cartea pe care am scris-⁠⁠o eu însumi mai mult decât înainte, prin prisma prezentării lui Horia. A pus în cadru teribil de bine şi istoric, şi geografic, tot ce se întâmplă acolo în carte, aşa că la Bookfest cred că a fost un succes, a fost foarte multă lume la stand la Humanitas, acum rămâne de văzut. Cartea sper să fie una din lecturile verii pentru mulţi români, mai ales pentru cei interesaţi de învăţământul superior, pentru cei interesaţi de America. Până la urmă, mie nu mi-⁠⁠e ruşine să spun şi că este o carte de aventuri. Se evită subiectul ăsta, romanul picaresc, e ca şi cum ar fi un minus. Eu cred că e un plus, eu cred că e important să ştii să duci mereu mai departe o acţiune, să ai calităţile necesare ca să poţi înainta şi să duci 670 de pagini de poveste cu tine. E o carte care nu face compromisuri, ea povesteşte lumea aşa cum e ea, şi pe lângă asta, faţă de prima carte, cum am spus, aici nefiind nimic autobiografic, eu am făcut un pariu cu mine însumi: cel care cară povestirea, naratorul, aici personajul principal şi autorul acelui roman în roman, este un antierou. Vlasici este un antierou. Sunt teribil de încântat că Horia a observat asta şi a afirmat că e foarte greu să duci o carte înainte printr-⁠⁠un antierou. Toată lumea se aşteaptă ca punctul de vedere principal, firul principal, să fie dus înainte de un erou. Vlasici se dovedeşte, prin multe dintre lucrurile pe care le face, un om fără scrupule. El supraveghează. Există, nu întâmplător, o comparaţie cu Conversaţia lui Coppola în prezentarea cărţii şi în filmul de pe youtube. Acolo Harry Caul nu e interesat decât de o înregistrare bună. „Dacă eu fac o înregistrare bună – zice Harry Caul la începutul filmului – pe mine nu mă interesează la ce folosesc ei înregistrarea”. Se dovedeşte că, şi în condiţiile astea, când Caul descoperă că pe baza înregistrării lui s-⁠⁠a comis o crimă, omul face o criză de conştiinţă. La Vlasici e şi mai gravă situaţia, pentru că el nu vrea numai o înregistrare bună, el vrea chiar să supravegheze lumea. El e la pupitrul de comandă, el îşi asumă rolul de „mic Dumnezeu” în situaţia aia, respectând, ce-⁠⁠i drept, o singură regulă. El spune: „Eu nu intervin în lumea asta. Eu am pus camera pe lumea asta, am pus microfoanele, le citesc e-⁠⁠mailurile, văd tot ce se întâmplă şi redau lumea aşa cum e”. Însă, lăsând lumea aşa cum e, şi ştiind, totuşi, că destinele unor oameni vor fi afectate grav de lumea asta, încotro se duce ea, el nu intervine. Iar când se hotărăşte să intervină e prea târziu, şi de acolo romanul se răsuceşte. Cam la două treimi din roman se ajunge la o situaţie dostoievskiană. Adică la un complex grav de vinovăţie.

Iar tragedia a cui e, până la urmă?

Tragedia e a unui alt profesor care e în acelaşi departament, şi pe care Vlasici îl descoperă ca pe un inocent, un tip care-⁠⁠şi iubeşte îngrozitor studenţii şi care face şcoală cu ei şi care, trezit noaptea din somn, le răspunde la întrebări şi e adus din concediu ca să facă cu ei cercuri de matematică şi competiţii. El suferă foarte tare pentru studenţii lui, şi omul ăsta merge fără gardă înainte, şi e lovit foarte puternic de sistem. Ori Vlasici, în momentul în care vrea să-⁠⁠l salveze, vine exact cu o fracţiune de secundă prea târziu. şi când îi descoperă statura, adevărata statură a acestui personaj care este sacrificat, atunci se declanşează o gravă criză de conştiinţă.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest