Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Dorin Popescu: Etici în loc de epici la Cioran şi Eliade

Dorin Popescu: Etici în loc de epici la Cioran şi Eliade

Spaţiul critic românesc a ratat şansa unui export de teme necesare bunei întâlniri critice cu Cioran şi Eliade, iar critica europeană şi cea americană au trebuit să parcurgă singure, fără sprijin de orientare din România, întreaga lecţie critică a întâlnirii cu aceştia.

O privire sintetică a receptării critice a lui Cioran şi Eliade în străinătate sugerează că figura critică a celor doi în afara României se construieşte prin jocul sinuos şi combinatoriu a două linii de interpretare: lectura critică albă (neutră, necontextualizată, care pune în centrul său texCioran-Eliade-Ionescutul, ignorând ori neglijând autorul şi contextul) şi lectura contextuală (care mizează prioritar pe naraţii extratextuale, etici în loc de epici). Altfel spus, linia epică şi linia etică.

Prima vede în Cioran inclusiv părintele absolut al unui nou stil, format discursiv în cultura şi filosofia europeană, iar în Eliade un constructor hermeneut al culturii moderne, de la reinterpretarea sacrului până la redescoperirea Orientului. Lectura critică adecvată se articulează, în străinătate, pe rădăcini ce par străine infuziei ideatice de la Bucureşti. În ambele cazuri, spaţiul critic românesc a ratat şansa unui export de teme necesare bunei întâlniri critice cu Cioran şi Eliade, iar critica europeană şi cea americană au trebuit să parcurgă singure, fără sprijin de orientare din România, întreaga lecţie critică a întâlnirii cu aceştia.

Receptarea criticBrancusi-poarta-sarutuluiă propriu-⁠zisă epică a lui Cioran şi Eliade în străinătate parcurge traseul repetat-⁠iniţiatic al unor reinventări succesive, fără contact direct cu reinventările acestora în spaţiul critic autohton. Într-⁠un anumit fel, drama culturii române de a fi conectată doar sporadic şi accidental la marile procese culturale din restul Europei, dramă pusă între paranteze abia (şi numai) odată cu Generaţia 27 şi întreaga ei contagiune culturală interbelică, este simptomatică şi pentru receptarea critică a celor doi părinţi tutelari ai Generaţiei, Cioran şi Eliade.

Doar două episoade de receptare par a fi sincrone în câmpul critic românesc şi european, dar ele vizează mai degrabă linia etică ce va fi însoţit întâlnirea cu Cioran şi Eliade a criticii europene: mutarea postumă a accentului critic pe trădările biografice din perioada de tinereţe ale lui Emil Cioran şi Eliade şi, respectiv, devoalarea hermeneuticii lui Eliade odată cu Mircea Handoca şi Ioan P. Culianu. În afara acestor coincidenţe de lectură critică, receptarea în străinătate a acestora parcurge un traseu dominat de logici interne, în care concluziile critice din spaţiul românesc par a fi simple tuşe de linie.

Bunăoară, după 1990, impactul provocat de redescoperirea, în Ţară a lui Cioran şi Eliade a generat efecte perverse, inverse, în străinătate: în Franţa se descoperă omisiunile biografice Brancusi-statue-3ale cazului Cioran, în timp ce exegeza lui Eliade pare a slăbi în intensitate: după 1989, editurile din România se orientau spre publicarea în premieră a textelor sale apărute în afara ţării, însă ediţiile critice ale lui Eliade cunoşteau simultan, în străinătate, punctul lor maxim.

Este relevant să menţionăm, totodată, cu titlu de excepţie, că parcursul receptării lui Eliade în străinătate implică totuşi un moment sincron cu cel românesc, odată cu publicarea primului studiu critic sectorial de referinţă în critica literară românească, înainte de 1989, într-⁠un moment în care Eliade era încă semi-⁠prohibit – Marin Mincu, Mircea Eliade e l’Italia (coautor Roberto Scagno, volum în limba italiană, publicat la Editura Jaca Book din Milano, 1987).

Linia epică a receptării lui Cioran şi Eliade are calitatea intrinsecă de a nu pune la îndoială autenticitatea şi amplitudinea operelor lor, propunând verdicte critice neechivoce şi ambiţioase; în ambele cazuri, nu există dubii, controverse şi îndoieli semnificative cu privire la rolul şi impactul operei lor asupra devenirii culturii europene moderne (în compensaţie, linia etică a receptării se hrăneşte exclusiv din suspiciuni şi reproşuri). Maximele interpretării critice ale acestora ating linii de evaluare neegalate de nici un alt scriitor român, poate cu notabila excepţie a lui Eminescu. În acest context, nenorocul biografic al lui Cioran de a avea două patrii culturale a fost însoţit de norocul său poietic şi critic de a fi fost (simultan şi succesiv), din punct de vedere cultural, român şi francez, iar o parte a formulei de succes a figurii lui Eliade ca cel mai bun istoric al religiilor din veacul trecut îşi are originea, poate, şi în norocul de percepţie pe care îl va fi avut acesta odată cu Ioan P. Culianu, în lumea culturală anglo-⁠saxonă, cu precădere peste Ocean.

Niciodată nume ale culturii române nu au fost mai prezente în exerciţiul critic european decât Cioran şi Eliade în perioada ultimilor 25 de ani. În această perioadă, Cioran recuperează spaţii esenţiale pentru circulaţia operei sale (spaţiul germanic), iar Eliade se consolidează în discursul critic pozitiv şi recuperator din Franţa, Italia, Germania şi SUA.

Linia epică a generat interpretări de substanţă, în Europa şi peste Ocean (cazul lui Eliade), ale textelor fundamentale ale lui Eliade şi Cioran. Începând cu anii ‘70 şi ‘80, aceştia sunt prezenţi pe piaţa criticii literare din Italia şi Franţa, iar viitorii lor exegeţi de mai târziu (Claudio Mutti, Roberto Scagno etc) publică deja studii critice episodice ce vor reprezenta osatura marii exegeze ulterioare. Din anii ‘80, Cioran şi Eliade încep să existe şi încep să conteze pentru critica literară europeană, chiar dacă, în Ţară, sunt încă în exil interior. În anii ‘80, linia etică de receptare a acestora nu există – aceasta îşi caută naşterea, iar semnele ei premonitorii sunt enunţate tot în Italia şi Franţa, unde operele acestora produc deja efecte critice.

În ultimele două decenii, figura critică a lui Cioran şi Eliade domină discursul european despre literatura şi cultura română. Există nu atât un exces al figurilor lor în critica literară europeană, cât o obişnuinţă a acesteia de a-⁠i consemna. În evaluarea noastră, niciodată nume ale culturii române nu au fost mai prezente în exerciţiul critic european decât Cioran şi Eliade în perioada ultimilor 25 de ani. În această perioadă, Cioran recuperează spaţii esenţiale pentru circulaţia operei sale (spaţiul germanic), iar Eliade se consolidează în discursul critic pozitiv şi recuperator din Franţa, Italia, Germania şi SUA.

În momentul de faţă, există o tendinţă a receptării lui Cioran şi Eliade de a evada din spaţiile tradiţionale de exegeză (cel francez pentru Cioran şi deopotrivă cel francez şi anglo-⁠saxon pentru Eliade). Evoluţii notabile în acest sens se consemnează în spaţiul critic german (care are un apetit special pentru filosofie), însă şi în spaţii europene periferice din punct de vedere al prestigiului cultural (Cioran: publicarea corespondenţei cu Friedgard Thoma şi Wolfgang Kraus şi a unor noi studii în Polonia, traducerile din franceză în Serbia şi consolidarea profilului propriu în întreaga regiune a Balcanilor de Vest; Eliade: geografia traducerilor se extinde constant, aproape fără sincope; acesta a fost publicat până în prezent în peste 30 de ţări, cu mai mult de 200 de titluri de autor şi peste 50 de monografii şi studii critice etc). O a doua tendinţă actuală este de natură mimetică: extinderea geografiei notorietăţii lor este însoţită, în general, de preluări neadaptate, mimetice, ale tezelor critice fondatoare/ întemeietoare.

Credem că numai o epică a construcţiei textuale integrate în locul unei lecturi critice etice poate releva noi teme critice funcţionale în receptarea lui Cioran şi Eliade, în străinătate, iar în Ţară tema culpei lor trebuie să redevină o voce senină în agora, nu un ukaz inchizitorial cu iz de linşaj postmodern.

Epurată de tonurile encomiastice şi tendinţele apologetice din Ţară, linia epică a receptării critice a lui Cioran şi Eliade, la care se adaugă explozia traducerilor acestora, atât în Ţară, cât şi în afara ei, după 1989, poate fi văzută ca fiind cel mai fertil laborator de exegeză a acestora, cu rezultate şi evaluări critice care dublează efortul recuperator intern din România.

Linia etică a întâlnirii critice cu Cioran şi Eliade pare a se fi consolidat prioritar în anii ‘90, cu ricoşeuri directe în primii ani ai acestui secol.

Receptarea critică a acestora în străinătate, de-⁠a lungul liniei sale etice, este marcată de descoperirea culpei extremei drepte româneşti şi amprentei ideologice a acesteia asuprBrancusi-poarta-sarutului-2a biografiei şi operei lor. Cazul Cioran şi cazul Eliade încep, simbolic, cu studiile critice ale lui Claudio Mutti (Mircea Eliade e la Guardia di Ferro, Roma, All’insegna del Veltro, 1989, republicat în limba franceză în 2005, Mircea Eliade et la Garde de fer, Avatar Editions, Paris; Les plumes de l’archange: quatre intellectuels roumains face à la Garde de Fer publicat în Franţa, în 1993 şi, în italiană, cu titlul Le penne dell’Arcangelo. Intellettuali e Guardia di Ferro, Milano, Barbarossa, în 1994) şi culminează cu cel al Alexandrei Laignel-Levastine (Cioran, Eliade, Ionesco: l’oubli du fascisme: trois intellectuels roumains dans la tourmente du siècle, Paris, Presses Universitaires de France, 2002). Între cele două extreme, critica eticului consemnează o serie de alegaţii şi excese critice nesustenabile ale unor intelectuali notorii, prioritar din Italia (d.e. Cesare Segre) şi Franţa (d.e. linia dură a receptării, de la Jean-⁠Yves Boisseau, Patrice Bollon şi Alexandra Laignel-⁠Lavastine).

Accentul pus pe episodul şi amprenta coabitării spirituale cu extrema dreaptă românească şi europeană este mărul otrăvit al istoriei receptării ambilor în afara României. În cazul lui Cioran, o serie de studii, publicate mai ales în Franţa, dar şi în Germania şi Italia (spaţii sensibile la tema excesului de dreapta), au continuat să apară şi după Laignel-⁠Levastine, în timp ce receptarea critică negativă a lui Eliade a atins punctul său maxim odată cu Daniel Dubuisson (Impostures et pseudo-⁠science: l’oeuvre de Mircea Eliade, Presses Universitaires du Septentrion, 2005) şi agresiunile sale critice privind derapajele morale ale lui Eliade (poate, reale, dar fără relevanţă în plan poietic).

Sunt şi cazuri în care, atât în Italia, cât şi în Franţa, epicul şi eticul se combină şi se tolerează în exegeză (d.e. Crescenzo Fiore, Storia sacra e storia profana in Mircea Eliade; Roberto Scagno, Vittorio Lanternari etc), însă, în general, logica de construcţie critică este de excludere reciprocă.

Linia etică a receptării lui Cioran şi Eliade se întemeiază pe o dublă culpă critică, supozând fie că derapajul etic este mai important decât valoarea intrinsecă a operei (culpă care generează o inadecvare la obiectul critic/ literar), fie că derapajul etic ar fi confirmat de operă (cel mai elocvent exemplu este Patrice Bollon, care fondează etica lui Cioran pe scriitura sa, adică pe un principiu de stil – Frédéric Martel, Cioran l’hérétique). O astfel de abordare pretins critică ignoră fundamentul absolut al literaturii (şi, implicit, al textelor lui Cioran), ficţiunea/ caracterul ficţional. Este ca şi când, atunci când Cioran vobeşte despre sinucidere, Patrice Bollon ar simţi nevoia de a raporta crima la poliţie…

Pe linia receptării etice, dezvoltată şi în Ţară, mai ales prin studiile Martei Petreu, riscul neadecvării la obiect a demersului critic (care împinge evaluarea spre spaţii extraliterare/ extratextuale, precum etica şi morala publică) îşi generează şi viruşi derivaţi: Claudio Mutti vorbeşte, bunăoară, chiar de posibile mafii politico-intelectuale legate de centrele internaţionale de putere (2010), conexate la tendinţele de diminuare a amplitudinii operei celor doi scriitori români prin exerciţiul invers al amplificării culpelor etice din biografiile lor.

Chiar dacă, mai degrabă, putem citi în entuziasmul exegeţilor etici ai lui Cioran şi Eliade (entuziasm barbar din punct de vedere critic) un exces de pudibonderie şi deopotrivă o cecitate critică (demersurile acestora se întemeiează pe prejudecata ori pe opinia critică eronată potrivit cărora derapajul etic produce literatură îndoielnică, meprizabilă), admitem totuşi că gâlceava europeană despre cazurile Cioran şi Eliade este întreţinută şi de incapacitatea organică a culturii noastre de a-⁠şi crea solide mecanisme de export de teme critice fundamentale.

Gâlceava europeană despre cazurile Cioran şi Eliade este întreţinută şi de incapacitatea organică a culturii noastre de a-⁠şi crea solide mecanisme de export de teme critice fundamentale. Nu numai Cioran şi Eliade sunt victimele acestei incapacităţi, precum şi victimele unui sistem incoerent, incipient şi anorganic de relaţii între mediul critic românesc şi cel european, extern.

Nu numai Cioran şi Eliade sunt victimele acestei incapacităţi, precum şi victimele unui sistem incoerent, incipient şi anorganic de relaţii între mediul critic românesc şi cel european, extern. Putem admite că lenea mediului nostru critic de a pulsa idei şi teme în jurul celor doi şi-⁠ar putea găsi o explicaţie în naturaleţea cu care Cioran şi Eliade înşişi îşi generează încă, în mod natural şi febril, teme noi în critica europeană, rămânând acolo parcă pereni. Poate că emulii noştri critici simt excesul de prezenţă al lui Cioran şi Eliade în Europa, poate se tem, chiar, de acesta…! Poate şi de aceea Cioran şi Eliade au rămas în afara programului ICR 20 de autori, altfel, o idee de succes, dublată de un eşec pe măsură al punerii ei în practică. Însă, dacă Cioran şi Eliade sunt apăraţi, în Europa, de norocul lor de a fi existat într-⁠un anumit fel în cultura Franţei şi a altor spaţii culturale prestigioase de pe continent şi de peste Ocean, nume precum Noica, ocolit şi el de soarta unor traduceri stimulate, confirmă că oboseala noastră în a ne exprima în lume este congenitală şi/sau cronică.

O posibilă explicaţie suplimentară a eşecului critic al lecturii etice privind opera lui Cioran o reprezintă, de asemenea, şi alura narativă, epică a textelor lui Cioran, care induce o eroare de lectură nu neapărat critică: acesta maschează caracterul ficţional al naraţiei printr-⁠un discurs explicit confesiv; lectorul are astfel sentimental, certitudinea că citeşte un text confesiv, deci, real, nu unul ficţional. Mărcile mascării ficţionalităţii sunt, la Cioran, multiple, începând cu un exces de prezenţă al eului confesiv. Textul curge din confesiune în confesiune, eludând ficţiunea, pomenind la tot pasul un eu hipertrofiat, care vede, gândeşte şi exprimă totul la maximum. Excesul eului confesiv reprezintă nu atât opţiunea pentru un anumit stil discursiv, cât un instrument textual menit a păcăli cititorul, un instrument textual, o figură care maschează ficţionalul. O convenţie care maschează invenţia.

Cu un eu tiranic, hipertrofiat, auctorial, lectura cade lesne în eroarea de a citi confesiunea în dauna ficţiunii. Inclusiv lectura critică este victimă a acestei erori. Inclusiv lectura critică a celor care văd în opera lui Cioran o probă a presupusei sale etici îndoielnice. Explicaţia noastră acoperă inclusiv presupusele texte publicistice, non-literare, militante, întrucât convenţia de a masca ficţionalul este credibilă numai dacă acoperă întreaga producţie poietică, împiedicând orice privire spre înăuntru, spre miezul din care se ţese un real inventat.

La Eliade, deşi rezultatul (lectura eronată) este acelaşi, tehnica de construcţie e alta: monumentalul se surpă în minor, în eseu, iar lectura ratează sugestia amplitudinii.

Credem că numai o epică a construcţiei textuale integrate în locul unei lecturi critice etice poate releva noi teme critice funcţionale în receptarea lui Cioran şi Eliade, în străinătate, iar în Ţară tema culpei lor trebuie să redevină o voce senină în agora, nu un ukaz inchizitorial cu iz de linşaj postmodern.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest