Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Mihaela Helmis în dialog cu Constantin Lupeanu. România-⁠China sau o lecţie de iubire

Mihaela Helmis în dialog cu Constantin Lupeanu. România-⁠China sau o lecţie de iubire

Când un sinolog este întrebat: „Este grea limba chineză? Poţi s-⁠o înveţi?”, sinologul răspunde: „Nu este grea. Nu este grea deloc. Primii zece ani sunt mai dificili”. Este nevoie de mulţi ani până să începi să o înţelegi cum se cuvine, dar de limba chineză te îndrăgosteşti repede.

Prietenii chinezi ai culturii române

Mihaela Helmis: Ne întâlnim la puţin timp după sărbătoarea Limbii Române pe care, la Beijing, aţi ales să o sărbătoriţi cu câteva zile îna­inte de 31 august. Ca un om de cultură, un om al cărţii aflat în miezul lucrurilor, în ce fel aţi considerat că trebuie onorată limba noastră?

Constantin Lupeanu: Eu vreau să rostesc, aici, numele scriitorului Corneliu Leu, unul dintre românii care au luptat foarte mult pentru instituirea acestei sărbători naţionale, aşa încât, de câţiva ani, şi noi, în China, cinstim Ziua limbii, la fel cum organizăm evenimente culturale de Ziua Culturii României.

O curiozitate: există în Beijing un liceu care, pur şi simplu, de şapte ani, pe 15 ianuarie – aşa a hotărât conducerea acestui liceu – de ziua lui Eminescu, are o manifestare în cinstea culturii României. Deci, nişte profesori, elevi şi intelectuali din China au luat-⁠o înaintea românilor, înaintea parlamentului României, şi serbează Ziua culturii noastre nu din 2013, ci din 2010.

Ziua Culturii Române în ianuarie, Ziua Limbii Române în august… Ne face bine, domnule Constantin Lupeanu, să aflăm aceste lucruri, pentru că în multe dintre institutele culturale din lume sunt organizate manifestări care sărbătoresc ceea ce nouă ni se pare firesc. A vorbi limba română mi se pare o sărbătoare. A o omagia, într-⁠o zi anume, este, de fapt, o sărbătorire. Cine sunt cei care v-⁠au fost alături? Ce au dorit să aducă în China?

Noi am serbat Ziua Limbii Române în fiecare an, de când fiinţează Institutul Cultural Român la Beijing. Anul acesta am avut câţiva intelectuali din ţară, dar nu pe ei aş vrea să-⁠i numesc, ci pe cei trei vorbitori chinezi. Sunt toţi trei profesori universitari. Principalul vorbitor a fost domnul Ding Chao, specialist în limba română, directorul Institutului de Cercetări pentru Literatura Ţărilor Europei Răsăritene. Al doilea vorbitor, domnul Gao Xing – nume care înseamnă Bucurie – a vorbit foarte frumos, fiind el însuşi poet şi redactor şef al revistei Literatura Lumii.

El este cel care a pus la cale acea colecţie de o sută de volume, traduceri din literatura zonei în care se află situată şi România.

Da, şi a semnat un „gentleman agreement” cu o casă de editură din Canton, din sudul Chinei, încât trebuie să recunoaştem şi să le mulţumim prietenilor chinezi pentru faptul că tipărirea unor cărţi româneşti, la această editură, se face an de an, fără cheltuieli materiale din partea României. Al treilea vorbitor, domnul Wang Chuan, scriitor şi pictor. Un artist de renume, profesor universitar de arte plastice la o universitate situată în apropierea Shanghaiului, care a venit special la Beijing pentru a participa la această manifestare şi a vorbi despre limba română văzută şi cinstită prin ochii unui pictor.

Cel puţin, Gao Xing are o poveste specială de „îndrăgostire” de limba română prin filmele româneşti de calitate pe care le vedea în tinereţea sa, fapt care l-⁠a determinat să meargă la universitate şi să înveţe limba română. Cam aşa cred că se întâmplă cu cei mai mulţi, apare o scânteie…, ceva…

Da, aşa este. Iar noi nu trebuie să ne mirăm, pentru că acum se recunoaşte din ce în ce mai mult că limba română este – dacă nu cea mai veche limbă din Europa –, oricum, este una dintre cele mai vechi, şi are un statut de sine stătător. Pentru a încheia cu sărbătorirea din China, vreau să vă spun că după ce oaspeţii şi-⁠au rostit gândurile a urmat un recital de poezie românească, susţinut de actorii Teatrului din Petroşani, recital pe care în mod intenţionat l-⁠am lăsat aşa cum a fost pregătit în ţară. Nu am tradus spectacolul în limba chineză. Aplauzele, însă, au fost extraordinare şi se pare că a plăcut limba română destul de mult numai prin interpretare, prin intonaţia, melodia ei inclusiv celor care nu o învăţaseră încă.

„Iubire pentru limba Chinei”

De altfel, ei sunt cei care l-⁠au tradus într-⁠un fel sentimental şi pe Brâncuşi. Valeriu Butulescu a scris Infinitul Brâncuşi. Spectacolul creat de el, cu siguranţă, e mai mult decât un transfer de limbă, e un transfer de stări şi de sentimente general valabile.

Da. A doua zi, pe 27 august, la Teatrul Dong Cheng, a avut loc spectacolul Infinitul Brâncuşi. Am proiectat pe un ecran traducerea piesei în limba chineză şi, iarăşi, Brâncuşi s-⁠a bucurat de un mare succes.

Cum vă simţiţi în calitatea aceasta dublă, de fapt, multiplă? Se spune că „atâtea limbi câte cunoşti, de atâtea ori eşti om”. În ce vă priveşte, în care dintre spaţii sunteţi şi mai acasă? Acolo sau aici?

Eu am spus mereu că am simţit cum – prin traducerea unor cărţi de literatură din limba chineză în limba română – îmbogăţesc cultura română, îmbogăţesc limba română. Pentru că limbii române i se adaugă ceva ce nu are ea prin aceste faţete ale Orientului Îndepăratat. Am trăit şi trăiesc cu sentimentul că orice traducere din orice limbă, de fapt, ne îmbogăţeşte limba maternă, o face şi mai vie, şi mai frumoasă, o face să se dezvolte apoi din interior, să crească şi să devină mai tare.

Vorbeam despre acest loc dublu, despre această casă dublă, pe care o aveţi, în egală măsură, în limba română şi în limba chineză. Din ce moment le-⁠aţi simţit egale? Casele acestea, limbile acestea…

Anul trecut, la ceremonia de la Sala Parlamentului din Beijing, când am primit Premiul pentru Sinologie din partea chineză, am mai spus că, în liceu fiind, am citit o carte de poezie care se numea Din fluierul de jad. Era poezie chineză, tradusă din limba germană în limba română de un poet al anilor ’30, secolul XX. Alexandru Stamatiad este numele poetulului. De atunci am simţit o atracţie deosebită faţă de limba pe care aveam s-⁠o învăţ mai târziu. Elev de liceu fiind, ştiam că limba chineză are o scriere anume şi încercam să-⁠mi închipui în spatele fiecărei poezii, scrierea hieroglifică. Încercam să văd caracterele limbii chineze, de care bineînţeles că habar n-⁠aveam! Eu cred că de atunci am început să am acest sentiment de iubire pentru această limbă.

Cum să desenezi inima

Aţi încercat să aplicaţi ideea unor „arhetipuri”? Să găsiţi semnificaţii, ca în cuneiforme să zicem, în însemnele ideografice ale limbii chineze?

Sigur, sigur că da. Renumitul poet Ezra Pound spune că „o poezie chinezească este imposibil s-⁠o traduci” şi are dreptate, pentru că atunci când un poet chinez vorbeşte de un anumit sentiment, el alege acele caractere scrise care au în componenţa lor elemente grafice ale sentimentului la care el se referă. Or, un traducător traduce sensul cuvântului şi cât de cât atmosfera, dar este greu, spunea poetul american, să traduci tocmai aceste componente ale caracterelor chinezeşti pe care poetul le foloseşte în poezia sa anume pentru a întări ceea ce vrea el să transmită.

E o încifrare cu mai multe straturi?

Da, de o frumuseţe extraordinară, pentru că citeşti poezia, înţelegi conţinutul, te gândeşti la ea, reţii metaforele, observi celelalte elemente constitutive ale scrierii, apoi te uiţi numai la caracterele respective. Cuvântul scaun, ca să luăm un exemplu simplu, are două părţi: o componentă care înseamnă lemn şi o altă componentă care dă sentimentul de a te aşeza. Or, după ce citeşti poezia, te uiţi la ea, meditezi asupra ei, văzând aceste caractere şi sigur că eşti mult mai îmbogăţit sufleteşte, reţinând şi aceste caractere scrise. Este ceva până la urmă greu de explicat. Limba chineză este o limbă aparte. Scrierea chineză este fascinantă.

La câţi ani după ce aţi început să învăţaţi sistematic limba chineză aţi găsit aceste nuanţe şi toată această bogăţie?

Am început să traduc poezie chineză din facultate. De atunci m-⁠am apropiat de literatura chineză. Sigur că dragostea pentru civilizaţia chineză a venit cu timpul. E o vorbă care circulă între sinologi. Când un sinolog este întrebat: „Este grea limba chineză? Poţi s-⁠o înveţi?”, sinologul răspunde: „Nu este grea. Nu este grea deloc. Primii zece ani sunt mai dificili”. Trebuie să treacă mulţi ani până să începi să înţelegi mai mult, dar de îndrăgostit de limba chineză te îndrăgosteşti repede.

Anul acesta s-⁠a întâmplat la Târgul Internaţional de Carte de la Beijing să atrageţi şi să coordonaţi o adevărată ofensivă românească. Ce aţi ţinut cu orice preţ să nu lipsească de acolo? Ce aţi dvs., ce aţi vrut să demonstraţi?

În primul rând, trebuie să vă mărturisesc că noi în fiecare an am pornit, apropo de întocmirea componenţei delegaţiei româneşti, de la cărţile apărute. Anul acesta am lansat şi am celebrat trei mari poeţi români: Eminescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, prin trei apariţii editoriale. Deci, pornind de aici, am propus câteva nume. Conducerea Institutului Cultural Român a întregit delegaţia. În primul rând, au fost oameni de cultură în conexiune cu cărţile pe care noi le-⁠am lansat, apoi personalităţi legate de cinstirea limbii române. Am ţinut să serbăm Ziua Limbii înainte de 31 august şi am rugat membrii acestei delegaţii să se dedice şi acestei manifestări. Apoi a mai fost ceva la mijloc. Întotdeauna am încercat să aducem un element de noutate. Anul acesta a fost a treia participare românească la Târgul Internaţional de Carte şi am încercat să aducem ceva în plus, ceva altfel decât în primii doi ani. Şi cred că am reuşit.

Dar trebuie să vă spun că noi în fiecare an am editat în China 5-⁠6 cărţi noi. Am convingerea că în fiecare ţară în care avem institut şi consilieri culturali la ambasade se publică un număr de cărţi româneşti, prin urmare nu avem a ne teme de necunoaştere!

Important, semnificativ, interesant. Cum poate să se afirme cultura unei ţări care are o populaţie apropiată numeric de câţi locuitori are capitala Chinei? Cum aţi făcut să nu se piardă elementul românesc în această ofensivă, de altfel, pregătită prin Institutul Cultural care, cum spuneţi, de trei ani de zile face o legătură firească între cele două ţări prin diplomaţia culturală?

Prin multă muncă. Anul acesta standul românesc a fost destul de mic, dar nu dimensiunea contează până la urmă, ci manifestările pe care noi le-⁠am organizat, prin comunicarea din timp a bogăţiei limbii şi culturii noastre pe care noi o dezvăluim în acele zile, şi prin acţiuni largi, complementare. Să vă dau un exemplu. În ziua când am făcut lansarea celor 5-⁠6 cărţi româneşti noi, care au fost tipărite în ultimul an în China, am invitat un grup care se intitulează „Iubitorii Folclorului Românesc” sau, mai aproape de transcrierea chinezească, „iubitorii dansului şi cântecului popular românesc”. Aceste 12 persoane, băieţi şi fete, au învăţat la noi, la Institut, câteva dansuri populare româneşti.

Cultura română e bogată, foarte bogată. Avem mari valori, de la clasici la contemporani. Se cuvin mai multe eforturi pentru a fi cunoscuţi în lume, prin tipărirea cărţilor de valoare.
În străinătate fiind, observ că autorităţile altor ţări investesc foarte mulţi bani în traducerea şi publicarea literaturii ţărilor lor. Ar trebui să luăm aminte.

Sunt chinezi!?

Da, sunt chinezi. Ei au deschis manifestarea noastră cu două hore româneşti. A fost muzica românească, aşadar. Data viitoare vom pune pe ecran nişte imagini. Chinezii care s-⁠au îndrăgostit de dansul românesc, au dansat, pur şi simplu. La început am fost cu inima îndoită dacă e salutar să facem asta. Te gândeşti: ce legătură este între o horă românească şi Nichita Stănescu? Iată că există o legătură. Publicul a fost entuziasmat. Au fost oameni, pe care nu-⁠i invitasem, atraşi de melodiile româneşti, atraşi de mişcarea de pe scenă a acestor dansatori îmbrăcaţi în costume româneşti. Cu ajutorul nostru toate doamnele şi domnişoarele aveau ii româneşti. A fost, deci, un moment mai complex de prezentare a României. Nu doar, să zicem, o conferinţă. Vii şi spui după ce asculţi un recital: „Uite ce poezii are Eminescu”. Dincolo de asta, am deschis Salonul de Carte cu ceea ce este, poate, peren în cultura românească: muzica şi dansul. Folclorul românesc a fost prezent acolo. Era ca şi cum din acest folclor au venit, s-⁠au extras în faţa ochilor mulţimii aceşti foarte mari poeţi, care au spus parcă: „Mă numesc Mihai Eminescu şi am venit aici cu Oda mea în metru antic” sau „Nichita Stănescu mă numesc şi am venit în China cu cele 11 Elegii” sau „Eu sunt Marin Sorescu cu «La liliecii» mei…” şi aşa mai departe.

Bucuria şi entuziasmul de a aduce artişti români în China

Se poate trăi această bucurie şi entuziasmul de a-⁠i duce pe artiştii noştri acolo, la Beijing, ştiind cui te adresezi. Cu siguranţă, baia aceasta de limbă şi cultură chineză în care aţi trăit v-⁠a permis să găsiţi vehiculele care să ajute comunicarea între cele două ţări şi culturile lor. Aşadar, ce aţi ţinut să nu lipsească din prezenţa românească în aceşti trei ani de când Institutul Cultural Român din Beijing are o aură aparte?

Noi am ţinut să nu lipsească autenticitatea. Întotdeauna, în toate acţiunile noastre – şi am organizat destul de multe evenimente culturale, după cum se spune în termeni instituţionali – am ţinut să nu lipsească acele acţiuni care ne reprezintă pe noi, spiritul românesc, identitatea românească. Pentru că trebuie să recunoaştem, avem în noi o mare doză de patriotism, care este firesc, este de factură europeană. Pe lângă poeţii, scriitorii şi prozatorii invitaţi, am avut mulţi editori. Dintre aceştia aş vrea să remarc două persoane care au mai multe calităţi: Aura Christi este poet, prozator şi un eseist de mare forţă, este redactor şef al unei reviste de cultură – Contemporanul – şi este editor. Denisa Comănescu – o distinsă poetă, foarte mult apreciată de criticii literari şi de cititori – este directorul general al unei secţiuni de la Editura Humanitas, una dintre marile edituri ale României la ora actuală. Am avut norocul să vină editori de care avem mare nevoie Libris din Braşov, Rao etc. Ei s-⁠au întâlnit cu editorii chinezi şi au negociat, au discutat, au semnat angajamente pentru tipărirea de carte în dublu sens: şi în România, şi în China. Atunci când editorul este nu numai un om de cultură la modul general, dar este şi creator, acest creator face şi mai multă cinste limbii române, culturii române. Pentru noi a fost o onoare să-⁠i salutăm şi le mulţumim şi pe această cale pentru prezenţă.

Nu numai domeniul din care veniţi este prezent cu predilecţie în evenimentele pe care Institutul Cultural Român le aduce la întâlnire cu cei care, până la urmă, beneficiază de ele. Nu e multă vreme de când o solistă precum Cornelia Tihon ajungea la manifestări ale ICR Beijing, sigură pe ceea ce ştie şi temătoare apropo de reacţiile pe care le va avea. Şi s-⁠a întors atât de entuziasmată de felul în care aţi făcut să se lege lucrurile şi ea să ajungă la sufletul ascultătorilor, al publicului chinez! De fapt, de ce ţineţi cont, în primul rând? Aţi vorbit despre autenticitate! Contează ce ducem sau cui ducem? Se poate una fără alta?

E greu să le desparţi. Într-⁠adevăr, artista Cornelia Tihon a avut un mare succes pe scenă şi dincolo de ea. Este uimitor cum la atelierul organizat la noi, la ICR Beijing, a venit lume multă din şapte oraşe din China. Abia încăpeau în sălile ICR oamenii care au venit cu trenul, cu avionul chiar de la 2 – 3 000 de km. Erau oameni dornici să asiste la acea oră a workshop-⁠ului ei. Nu ştiau, n-⁠o cunoşteau pe Cornelia Tihon, dar cunoşteau România. Cunoşteau naiul românesc, ştiau că România deţine supremaţia la acest instrument popular. Pe de altă parte – să ne lăudăm puţin – ştiau şi că Institutul Cultural Român organizează acţiuni de ţinută. Să vină profesori şi cântăreţi de nai din şapte oraşe chinezeşti, pentru a se specializa în domeniu, ne înnobilează cartea de vizită!

Terenul era pregătit deja. Cornelia Tihon a fost a doua; înaintea ei, în China au concertat Gheorghe Zamfir, „zeul naiului”, cum îi spun chinezii, şi Nicolae Voiculeţ, un alt mare cântăreţ de nai.

„Ştim din Biblie: nu învinge neapărat cel puternic”

Cam câţi sunt participanţii la evenimentele pe care le organizaţi la ICR? Câţi sunt dornici să vină? Se întâmplă să rămână dintre ei şi pe afară?

Avem, într-⁠adevăr, săli pline, săli de la 200 până la 900-⁠1000 de locuri. De multe ori se dovedesc neîncăpătoare. Anul trecut, de exemplu, am avut bucuria să-⁠l jucăm pe Matei Vişniec, dramaturgul nostru foarte jucat acum; sala s-⁠a dovedit neîncăpătoare. Ca fapt divers trebuie să vă mărturisesc că au venit foarte mulţi oameni de valoare, oameni de cultură. Eu însumi a trebuit să cedez locul meu unui invitat din Ministerul chinez al culturii, apărut la spectacol în ultimul moment. M-⁠am aşezat pe trepte, ca alţi spectatori chinezi. Acesta este răspunsul. Sunt săli pline şi vă mărturisesc că avem un grup deja, ne-⁠am format un număr de prieteni chinezi interesaţi deopotrivă de cultura românească, ca şi de cultura ţării proprii sau de cultura unei ţări mari. În acest domeniu trebuie să te baţi, uneori, cu coloşi. Însă ştim din Biblie că nu învinge neapărat cel cu o înfăţişare impresionantă, cel vizibil. Puterea, valoarea sunt ascunse în noi.

În momentul în care s-⁠a decis extinderea reţelei de Institute Culturale în lume, inclusiv în China, exista întrebarea utilităţii unui asemenea demers, pentru că vorbim despre un ocean, în care riscam să ne pierdem. Nu este aşa? Ce anume credeţi că reuşiţi să faceţi? Cum faceţi astfel încât să se vorbească despre Institutul Cultural Român de la Beijing şi despre dumneavoastră cu atâta căldură? De fapt, diplomaţia culturală ţine sau dublează diplomaţia în sine. Sunt oare cei care au venit în România să studieze, la un moment dat, dornici să-⁠şi amintească de România? Sunt şi cei mai tineri dornici să ştie ce se întâmplă într-⁠o ţară din Europa?

O să vă dezamăgesc. La evenimentele noastre nu vin, în primul rând, cei care au lucrat sau cei care au învăţat limba română.. Prietenii culturii române, prietenii Institutului Cultural Ro­mân de la Beijing sunt chinezi de toate vârstele, de la elevi din clasele elementare, liceu, studenţi, tineri de diferite profesii, până la oameni mai în vârstă, pensionari. Deci, sunt chinezi care, pur şi simplu, iubesc cultura, au auzit de România, au văzut filme româneşti şi, pornind de aici, doresc să meargă mai în profunzime, să cunoască şi mai bine cultura României. Prin urmare, iubitorii culturii române, spectatorii, invitaţii prezenţi la acţiunile noastre sunt chinezi care nu neapărat ne-⁠au vizitat ţara. Cei care vorbesc limba română nu reprezintă decât 1-⁠2%. Dar asta ne bucură, pentru că sunt oameni care vin să se instruiască, în primul rând, dar şi să se îmbogăţească din punct de vedere cultural, să pornească de la activităţile noastre în cercetarea pe internet, în citirea de cărţi şi de tratate. Noi nu facem decât să le dăm „pastila”, le inducem o frumoasă dependenţă, de care ei ulterior nu mai scapă; dovadă că ei vin la noi, vin în continuare la evenimentele noastre culturale. Trebuie să vă spun un lucru. Târgul Internaţional de Carte este organizat la marginea Beijingului, aproape de aeroport, în partea de nord-⁠est. Ca să ajungi acolo, schimbi trei metrouri, faci o oră. Dacă vii cu maşina sau cu autobuzul, faci o oră şi jumătate, poate chiar două ore. Or, aceşti iubitori ai culturii române au făcut efortul extraordinar de a veni la Târgul de Carte la acţiunile României. Ceea ce înseamnă că le spunem ceva chinezilor, le transmitem un mesaj. Ceea ce înseamnă că merită să avem acest Institut Cultural Român în China. Cercul celor care înţeleg din ce în ce mai mult cultura României şi cercul celor pe buzele cărora freamătă cuvântul România se măreşte pe zi ce trece. Or, asta este important. Pe de altă parte, cu mai mult timp în urmă, am fost ambasador în Vietnam. În Vietnam sunt 3000 de oameni care au studiat în România. A fost război la ei. Tinerii au fost trimişi în ţările socialiste. Pe atunci România era ţară socialistă. 3000 de vietnamezi, care şi-⁠au făcut studiile universitare în România, s-⁠au întors în ţara lor de origine, şi-⁠au trimis şi copiii, în continuare, la studii în România, au cultivat în familie dragostea pentru limba română şi pentru cultura României. Am comunicat forurilor competente româneşti că s-⁠ar justifica, dincolo de oceanul chinez de care vorbeaţi dumneavoastră, un Institut Cultural Român şi la Hanoi, în Vietnam, sau măcar o filială a institutului nostru.

„Trebuie investiţi mai mulţi bani în cultură”

E important. Simţim că are valoare, se pune preţ pe ceea ce trece de la noi spre ei, dar cu gândul la o bibliotecă, să ne imaginăm ce prevalează? Traducerile din chineză în română sau din română în chineză?

Avem o bibliotecă la Institutul Cultural Român, unde cele mai căutate – trebuie să recunoaştem – sunt albumele de artă, sunt mai uşor de digerat. Dar avem şi cărţi de literatură, de ştiinţe politice în limba română, avem cărţi în limba chineză şi în alte limbi străine. Or, trebuie să vă spun că aici, la bibliotecă – accentul nu e pentru cei care cunosc limba română – ne-⁠ar trebui mai multe cărţi româneşti în limbi străine. În felul acesta accesul ar fi mai mare şi bineînţeles că efortul nostru de a ne face cunoscuţi ar câştiga.

Că numărul cărţilor româneşti traduse este mic, aceasta este o realitate. E din vina noastră, a autorităţilor româneşti. Trebuie investiţi mai mulţi bani în cultură. Trebuie să traducem cât mai mult. Să ne traducem pe noi înşine. Nu trebuie să aşteptăm ca alţii să ne traducă.

Gao Xing face acest oficiu.

Când am fost audiat la Parlament, am spus că eu însumi, fiind scriitor, voi pune accentul pe tipărirea de carte. Adevărul e că ar trebui ca statul ro­mân să sprijine mai mult tipărirea de carte românească în chineză, de fapt, în toate limbile pământului, pentru că, pentru a fi cunoscut, trebuie să te arăţi la faţă. Dacă stai închis în casă, nu te cunoaşte nimeni. Cultura română e bogată, foarte bogată: de la clasici la contemporani. Avem mari valori. Cred că nu facem tot ce se poate pentru a fi mai cunoscuţi, pentru a tipări mai multă carte de valoare.

Vorbeaţi despre cele mai recente traduceri. În câte exemplare se tipăresc aceste cărţi?

Exemplarele sunt mul-te nu numai pentru că poporul chinez este mare, ci şi pentru că ei, chinezii, au un sistem editorial bine pus la punct. Au un minister al traducerilor, al tipăririi de carte, al filmului, al radiotv. Sunt câteva secţiuni ale culturii care intră în acest minister. Or, acesta deţine ISBN-⁠ul, acel însemn, acel număr de identificare a fiecărei cărţi. Acest minister vinde ISBN-⁠ul. Vânzarea se face la un preţ destul de mare. Pentru a tipări o carte în China, te costă mai mult aprobarea, dreptul de a o tipări prin acest ISBN, decât tiparul ca atare. În consecinţă, numărul de exemplare este mare. Este vorba de mii de exemplre, pentru că altfel cartea nu este rentabilă. Până la urmă, fiind o străveche cultură, o artă superioară, editarea de carte este şi o industrie.

„Eminescu este la a treia ediţie în China”

Există şi o a doua ediţie la unele cărţi, dată fiind valoarea şi, iată, preţul care e pus pe cartea românească?

Da, Sorescu s-⁠a epuizat uluitor de repede, este deja cerut şi se lucrează, se caută a doua ediţie. Eminescu este la a treia ediţie în China.

Cum credeţi că va înclina balanţa de acum încolo? Care dintre domenii vor fi predilecte? Ce anume cer chinezii sau cum le veţi răspunde interesului în anul al patrulea de existenţă a Institutului Cultural Român de la Beijing?

Cum vă spuneam, eu însumi preţuiesc cartea şi ne vom strădui să avem şi cărţi de istorie. Am dat la trei edituri câte o carte de istorie a României şi sper să avem măcar una tipărită la anul, în 2018, an care este anul Marii Uniri, pentru că, pentru a fi bine cunoscut şi înţeles, trebuie să se pornească de la obârşii. Deci, vom avea o carte de istorie, fie cea a academicianului Ioan-⁠Aurel Pop, de la Cluj, fie a istoricului profesor Ion Bulei de la Bucureşti. Sunt mai multe asemenea propuneri.

Traduse deja în limba chineză?

Cooperăm cu editurile respective pentru a fi traduse şi tipărite la anul viitor. În China tipăreşti mai uşor o carte de literatură decât o carte de istorie. Istoria este mai legată de partea socială, de cea politică. Pentru ca o editură să tipărească o carte de istorie, pe lângă eforturile de care vorbeam – financiare, de traducere şi celelalte – este nevoie de nişte aprobări. Dar pentru că am pornit din timp, sper ca până la anul să avem o carte sau două de istorie a României pe masa Chinei. Trebuie să recunoaştem că tot muzica este nu doar mai uşor de înţeles, dar şi place mai tare. Nu numai muzica populară, ci şi muzica cultă românească. I-⁠am avut, de exemplu, invitaţi în China, cântăreţii de nai menţionaţi, pe violonistul Alexandru Tomescu, pe Felicia Filip, pe Ilinca Dumitrescu, pe pianiştii Matei Rogoz, Matei Varga etc. Am susţinut trei reprezentaţii cu Oedip al regizorului Purcărete – teatrul Sibiu.

Ne uităm la performanţele pe care le au copiii chinezi, tinerii chinezi, în sport, în muzică. De fiecare dată răsare câte ceva absolut spectaculos şi rafinat până în ultimul detaliu din arealul ţării lui Confucius. Ne aducem aminte şi de felul în care reuşeau să interpreteze cântecele româneşti chinezii. Cum îi caracterizaţi, de fapt, pe cei care, iată, sunt – e un termen mai puţin potrivit, poate – o interesantă „piaţă de desfacere” pentru cultura noastră. Cine sunt ei? Sunt cei care absorb, sunt cei care dăruiesc?

Suntem noi, cei care avem substanţă, este cultura României, apoi ei. Vă mărturisesc din nou că am fost rugat de un interpret chinez de pian să îl ajutăm să-⁠şi găsească înregistrările făcute la Electrecord pe vremuri. Generaţiei mai vârstnice numele acesta îi este cunoscut, Li Mingqiang. El este pianistul chinez care, tânăr fiind, a obţinut în 1958 premiul cel mare la Festivalul Internaţional de Muzică „George Enescu”. Are acum 80 de ani şi ne-⁠a rugat să-⁠l ajutăm să recupereze înregistrările de atunci. Tocmai este în tratative de a şi le cumpăra, de a obţine dreptul de a le folosi. V-⁠am dat un nume celebru. Există mulţi interpreţi de toate vârstele, de toate genurile. Totul porneşte de la substanţa pe care noi o deţinem.

Cum va arăta anul 2018 pentru Institutul Cultural Român de la Beijing pe care il conduceţi?

Noi ne-⁠am gândit să încercăm ca anul viitor aproape toate evenimentele pe care le vom organiza să fie legate, intr-⁠un fel sau altul, de această cinstire a Centenarului Marii Uniri. Acum suntem pe punctul de a definitiva un plan de acţiune, care să cuprindă toate aspectele culturii, cu sublinierea că Marea Unire nu este decât un moment de a prezenta o dată în plus România, de a ne prezenta pe noi înşine. De pildă, l-⁠am chemat pe 15 ianuarie pe Ion Caramitru să vorbească la ICR Pekin…

O istorie a culturii Chinei

Limba poetică românească.

Limba poetică a recitatorului de marcă. Să le vorbească şi chinezilor în această limbă. Aşa vom porni. Vom avea unele mari manifestări, care să cuprindă obiceiuri româneşti, să cuprindă momente de prezentare a costumelor româneşti şi, bineînţeles, ale cântecului cult şi popular românesc pe care să-⁠l itinerăm în mai multe locuri. Greutatea cea mare pe care noi o avem este creată nu de numărul mare al chinezilor, ci de distanţele mari din China; deplasările costă. Or, costurile nu depind de noi înşine, ci de nişte organisme din ţară; de multe ori fondurile sunt insuficiente. De multe ori nu există o altă cale decât aceea de a ne mulţumi cu evenimente numai într-⁠un oraş sau două. Am pornit, totuşi, de la ideea că acea manifestare cu prezentarea cutumei românilor să încercăm să o facem în cât mai multe oraşe.

Mai aveţi timp şi pentru masa proprie de lucru? Ce traduceţi, ce scrieţi?

Să ştiţi că nici în week-⁠end nu mai avem timp suficient. Într-⁠adevăr, suntem ocupaţi pentru că, dincolo de orele de program, mintea organizează toate acţiunile acestea oficiale. Ne concentrăm – şi eu, şi colegii mei – pe aceste chestiuni. Acum am în lucru, de fapt, am început înaintea plecării ca director al acestui Institut, o sinteză proprie a culturii chineze. O civilizaţie a Chinei văzută prin ochii unui român. Când am timp, mai scriu câte două-⁠trei rânduri la această carte.

În limba română.

În limba română.

Cu atât mai important şi cu atât mai multe căile prin care faceţi ca aceste două ţări, culturi şi popoare, să comunice între ele atât de eficient. Vă mulţumim.

Septembrie 2017

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest