Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Elena Solunca în dialog cu Alexandru Surdu

Elena Solunca în dialog cu Alexandru Surdu

„Actul concepţiei sau ideaţiei este faza cea mai frumoasă a creaţiei”

Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă să fii „năpădit de idei”, cum se întâmplă în tinereţe, amintim de mărturisirea lui Eminescu. El punea noaptea lemne pe foc şi astupa soba, după care, obsedat de idei, se apuca să scrie pe întuneric, căci nu mai putea să adoarmă. Şi, uneori, mai precis de sute de ori, se şi apuca de lucru, dar, trecând de la una la alta, lăsa lucrările neterminate. Şi, cum zicea Noica, bine că nu le-⁠a terminat! Căci n-⁠ar mai fi avut timp pentru poeziile sale

Elena Solunca: Cum s-⁠a întâmplat că aţi ales să urmaţi cursurile facultăţii de filosofie?

Alexandru Surdu: • În timpul ultimelor clase de liceu, la îndemnul profesorului de limba germană Aurel Mailet, am citit câteva cărţi, traduse pe vremea aceea şi în româneşte, din opera lui Goethe, în alexandru-surduspecial Poezie şi adevăr, Suferinţele tânărului Werther şi mai ales Faust, în care sunt tratate o mulţime de probleme filosofice, pe care îmi plăcea să le discut şi tot încercam să le exprim în versuri (nereuşite) sau în proză, în jurnale (repede abandonate) şi în scrisori. Cu toate acestea, am optat pentru Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale, pe care am abandonat-⁠o însă curând. Unul dintre foştii mei colegi de liceu şi bun prieten era student la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti şi, într-⁠o vacanţă, mi-⁠a făcut cunoştinţă cu Niels Őffenberger, care era pe atunci asistent la catedra de logică. El mi-⁠a împrumutat o carte de logică a unor autori sovietici (Gorski şi Tavaneţ), pe care, spre surprinderea lui, am citit-⁠o repede şi cu mare plăcere, discutând-⁠o apoi pe larg. Reţin şi acum discuţia despre forma logică (structura comună a două raţionamente diferite prin conţinutul lor concret), după care asistentul (din întâmplare braşovean) m-⁠a convins să „aleg” filosofia.

Înţelegem că aţi ajuns la filosofie prin logică, dar cum s-⁠a făcut că aţi rămas de atunci constant credincios logicii, pe care o numiţi adesea „artileria grea” a filosofiei?

• S-⁠ar putea să fi avut o înclinaţie spre gândirea abstractă, dovadă că nu mi-⁠au plăcut dese­nele şi schiţele geometrice inginereşti, referitoare la clădiri concrete, strict determinate dimensional. Aveam tendinţa să logo-academia-romanaprelungesc segmentele de dreaptă şi traiectoria curbelor deschise în jocuri transfinite, în care să nu mai domine gravitaţia, iar construcţiile imaginare să asculte numai de legile gândirii. Pe de altă parte, aveam şi tendinţe de personificare a conceptelor şi categoriilor şi mă bucurau denumirile scolastice ale modurilor silogistice: Barbara, Celarent etc., pe care eu le şi vedeam, cu care „discutam”, ca să zic aşa, spre disperarea colegilor, care nu înţelegeau nimic, şi bucuria profesorilor, pe care i-⁠am încântat cu exhibiţiile mele incredibile în domeniul abstracţiilor. De altfel, lucrarea mea de licenţă s-⁠a numit Dialectica abstracţiei, care l-⁠a pus pe gânduri şi pe profesorul Radu Stoichiţă şi a fost hotărâtoare pentru „repartizarea” mea ca cercetător la Institutul de Filosofie al Academiei Române.

Titlul e de-⁠a dreptul provocator. Pe scurt, care e demersul?

• Pe vremea aceea se vorbea despre lucrarea Dialectica naturii a lui Fr. Engels, şi se considera că dialectica idealistă, în special cea hegeliană, ar trebui înlocuită cu dialectica materialistă. În varianta materialist-⁠dialectică, obiectivul, materialul determină subiectivul, idealul, şi, respectiv, concretul determină abstractul. Eu consideram însă că dialectica, de la dia+legein, adică a vorbi contra, ca şi contra-⁠dicţia (lat. contra-⁠dictio) sau contra-⁠zicerea, nu pot avea loc decât între dicţii, deci în domeniul lingvistic, al exprimării gândurilor, al abstracţiilor. Ceea ce infirma şi sintagma „contradicţii obiective”, cum ar fi cele dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie, despre care se tot vorbea la economia politică.

A ieşit un fel de „scandal” pe această temă, numai că eu, cunoscător de limbă germană, citisem şi textele originale ale lui Engels şi ale lui Marx. Şi, ceea ce nu ştiau profesorii noştri de marxism (materialism dialectic), lucrarea lui Engels nu se numea „Dialectica naturii” (Dialektik der Natur), ci „Dialectica ştiinţelor naturii” (Dialektik der Naturwissenschaften), ceea ce era cu totul altceva. Iar Marx în Capitalul academia-p-5-foto-jos-mare-sub-textnu vorbea despre contradicţii (Widersprüche), ci despre opoziţii (Gegensätze) între forţele de producţie şi relaţiile de producţie.

Teoria opoziţiilor dintre forţele materiale, economice sau sociale nu este „dialectica”, ci antitetica, de la anti+tithemi. Întrebarea era dacă există sau nu o dialectică autentică între abstracţii şi, respectiv, expresiile acestora. Ce raport există, de exemplu, între „om” şi „neom”, dar între „omul merge” şi „omul nu merge”. De regulă, primul raport se numeşte de contrarietate şi ultimul, de contradicţie.

Schemelor triadice ale lui Hegel (teză, antiteză şi sinteză) le corespundeau uneori situaţii reale asemănătoare: contradicţiilor le corespundeau opoziţii, dar alteori nu. Şi, zicea Hegel, dacă realitatea nu este conformă schemelor mele, cu atât mai rău pentru ea. De aici urma posibilitatea elaborării unor scheme dialectico-⁠speculative fără corespondenţe reale, elaborarea unor jocuri dialectice pentru care să poată fi găsite totuşi cândva şi unele aplicaţii. Astfel de „jocuri” făcuse Schelling, pentru care fizicienii au găsit unele aplicaţii. Schelling, auzind despre aplicaţiile forţelor magnetice opuse pentru producerea curentului electric. a considerat, contrar aşteptărilor, că nu-⁠l interesează aplicaţia, ci coerenţa deducţiilor.

Este şi ceea ce m-⁠a interesat pe mine în Dialectica abstracţiei şi în celelalte lucrări, referate şi comunicări, pe care le-⁠am făcut în timpul facultăţii la cercul de logică al studenţilor.

V-⁠au ajutat în mod special anumiţi profesori pe care i-⁠aţi avut sau aţi lucrat singur?

• Întâmplarea a făcut să am profesori buni la facultate, mai ales pentru logică şi istoria filosofiei, la care am avut întotdeauna notele maxime. În primul rând Niels Őffenberger, care mi-⁠a fost învăţător şi prieten, iar mai târziu şi colaborator. Radu Stoichiţă, specialist în logica simbolică şi istoria logicii, Henri Wald, Mircea Constantinescu, Gheorghe Enescu şi Petre Bieltz mi-⁠au fost cei mai apropiaţi profesori, cărora le aduc pe această cale cinstirea cuvenită.

Din anul 1964 am fost cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, unde am avut parte de o altă serie de „instructori”, ca să le zic aşa, de data aceasta de prestanţă academică: Athanase Joja, Dan Bădărău, Anton Dumitriu, Grigore Moisil, Eugen Mihăilescu, Mircea Târnoveanu, iar din 1965, Constantin Noica, datorită căruia i-⁠am cunoscut şi pe Virgil Bogdan şi Constantin Floru, cei mai buni cunoscători ai logicii lui Hegel. A mai fost însă şi Ioan Didilescu, specialist în logică tradiţională, pe care l-⁠am avut conducător la doctorat, dar şi profesorii A.Heyting şi B.Van Rootselaar, de la Universitatea din Amsterdam, cu care am studiat logica intuiţionistă şi fundamentele ştiinţelor.

Nu ştiu dacă au fost mulţi sau puţini, dar de la fiecare am avut de învăţat câte ceva, şi tocmai în perioada cea mai bună a tinereţii, cum îi spun psihologii, a maximei creativităţi. Am conceput atunci atâtea planuri încât nu mi-⁠ar ajunge nici zece vieţi ca să trec la realizarea lor.

Din opera impresionantă pe care aţi scris-⁠o, care vă reprezintă cel mai mult?

• Am lucrat pe mai multe direcţii, mai ales în domeniul logicii, cum ar fi: istoria logicii greceşti, în special la Platon şi la Aristotel, logica tradiţională sau clasică, logica simbolică sau matematică şi logica speculativă. N-⁠am reuşit să fac o istorie a logicii greceşti cum planificasem, dar am realizat zeci de studii care ar putea fi grupate într-⁠o astfel de „istorie”, cu toate că sunt de dimensiuni diferite. Eu nu mai am răgazul s-⁠o fac. Am publicat însă o Logică a lui Platon, ca studiu introductiv la dialogurile logice ale lui Platon (din Opere, vol. VI) la rugămintea lui Noica. O reuşită deosebită a fost Teoria formelor prejudicative la Aristotel, apărută şi la Olms Verlag în 2006 (Aristotelian Theory of Prejudicative Forms). Am publicat în schimb, cu foştii mei studenţi, Istoria logicii româneşti (2006). Au rămas nefăcute: logicAcademiaa stoică, logica medievală, logica metodologică din perioada filosofiei moderne. Am realizat totuşi două lucrări monografice (Neointuiţionismul şi Elemente de logică intuiţionistă) din domeniul logicii simbolice, sărind peste logica formalistă, realizată doar parţial.

Una „albă” una „neagră”, s-⁠ar putea spune. „Două albe”, ar zice fără rezerve, au fost editate de către foştii mei studenţi: Teoria formelor logico-⁠clasice (2008), o monografie pe linia logicii tradiţionale, şi Cercetări logico-⁠filosofice (2008), pe linia logicii speculative şi a filosofiei sistemice. Dar n-⁠am reuşit să fac tratatul de logică speculativă, la care visez încă, nici logica integrală, cu cele trei domenii: clasic, simbolic şi speculativ, şi multe altele. Le regret pe cele nefăcute, mai ales că n-⁠au rămas la simple planuri.

Mă bucură însă faptul că am realizat totuşi o lucrare planificată, printre multe altele, tot la îndemnul lui Constantin Noica, Pentamosfoza artei, apărută însă abia în 1993. Este vorba despre o aplicaţie a logicii pentadice la domeniul artelor clasice. Noica zicea că fac planuri bune, dar nerealizabile. N-⁠o să mai ajungi niciodată la aplicaţiile pentadei, căci ai să te tot întinzi cu teoria. Or, aplicaţiile, dacă le-⁠ai ilustra, mai ales în domeniul artelor, ţi-⁠ar folosi ca argumente. I-⁠am arătat planul cu aplicaţii în cele cinci arte clasice. Bine conceput, a zis, dar treci la realizare! Aceasta a durat însă prea mult şi Noica n-⁠a mai apucat s-⁠o vadă.

I-⁠am făcut totuşi o bucurie pe când trăia încă bine, aş zice. Am tradus, la îndemnul său, Logica generală a lui Immanuel Kant, în anul 1985. „Introducerea ta la Kant, mi-⁠a scris Noica la 21 ianuarie 1986 de la Păltiniş, mi s-⁠a părut atât de bună, încât mi-⁠am spus că în orice ţară din lume ai fi fost de îndată chemat la o universitate […] Ce bine ţi-⁠ar sta la o catedră!” Maestrul a avut, ca întotdeauna, dreptate. Mai mult, în septembrie 2013 am primit Diploma de Profesor Emerit al Universităţii din Bucureşti.

Concepţia, pe care o consider cea mai frumoasă, este aceea a Filosofiei Pentadice, din care am publicat doar trei volume şi pentru realizarea căreia îmi dau încă toată silinţa.

Ce înţelegeţi prin concepţie şi realizare în filosofie?

• În toate domeniile creativităţii este o mare deosebire între a concepe şi între a realiza ceva. Goethe a conceput tragedia Faust într-⁠o seară, la o petrecere studenţească, uitându-⁠se la nişte picturi murale afumate cu scene din legenda doctorului Faust, dar a lucrat mai mult de treizeci de ani până când a reuşit să „realizeze” opera. Şi Eminescu a lucrat două decenii la Luceafărul, trecut prin zeci de variante, după citirea unei culegeri de basme populare româneşti, când i-⁠a „venit ideea”, cum zicea Noica.

Actul concepţiei sau ideaţiei este faza cea mai frumoasă a creaţiei şi, mai ales în tinereţe, eşti tentat să-⁠ţi împărtăşeşti ideile oricui te ascultă. Aşa fac artiştii şi poeţii, cele mai cunoscute fiind disputele pictorilor din Paris (impresionişti, expresionişti, cubişti etc.) care se „băteau” cu idei. Problema era de a le transpune în opere, ceea ce n-⁠au reuşit s-⁠o facă decât foarte puţini, majoritatea fiind „ucişi” de tineri, copleşiţi de propriile lor idei, pe care nu le puteau realiza, cum zice cântecul „Stând la cârciumă şi-⁠a bea”. Aşa se „aprind”şi se „sting” tinerii aceia încântători, cu discuţiile lor „înflăcărate”, cu visurile lor cu tot, dar incapabili de „munca silnică” a celor care fac din idei picturi, sculpturi, poeme sau romane.

Care ar fi semnul că „munca silnică” a rodit, iar truditorul se poate opri sau măcar să ia o pauză?

• În mod normal, de la conceperea şi detalierea planului lucrării se trece la aşa-⁠numita „redactare”, care se face de regulă în mai multe variante, perfectibile fiecare până la o formă considerată bună pentru tipar.

Cine a văzut manuscrisele filosofului Lucian Blaga, păstrate, din fericire, prin grija soţiei sale, constată că el avea prima formă cu numeroase intervenţii supra – şi subscrise ca pe nişte portative, după care urma altă variantă cu şi mai numeroase intervenţii, care mergea până la şpalturi şi în „pagini unu”, şi în fine cartea tipărită. Cine crede că apoi se „oprea” sau intra în „pauză” se înşeală. Urmau ediţiile una după alta, cu alte intervenţii ş.a.m.d. Între timp însă începea alte lucrări şi mereu altele. Dacă erau din cadrul sistemului său filosofic, le alătura celorlalte, ceea ce însemna şi revizuirea acestora. Dar sistemul părea fără de sfârşit, şi Blaga lucra mereu la îndeplinirea planului iniţial care trebuia să conţină cinci părţi, fiecare cu câte trei capitole, deci cinci triade. La sfârşitul activităţii sale, după venirea la putere a comuniştilor, Blaga s-⁠a „mulţumit” cu patru triade, considerând că de fapt nu mai poate continua „munca silnică”.

Noica a reuşit să-⁠şi termine sistemul, numit Devenirea întru fiinţă. S-⁠a bucurat, fireşte, dar s-⁠a apucat de altă „muncă silnică” pe care a continuat-⁠o până în clipa morţii. Dacă mai există o altă lume după moarte, asemănătoare cu aceasta, şi ajunge cineva pe acolo, sunt sigur că îi va găsi pe amândoi filosofii, şi pe Blaga, şi pe Noica, la masa de lucru.

Balzac vorbea despre „maternitatea cerebrală” a creatorilor care „nasc” idei, dar nu le abandonează, ci le îngrijesc, le cresc, le spală scutecele, cum se zice, şi le îmbracă în hăinuţe curate, pe care acestea le rup şi le murdăresc mereu. Ideile „fug adesea de-⁠acasă” şi trebuie să le cauţi prin biblioteci, prin muzee, prin cărţi şi manuscrise, zile şi nopţi. Nu oricine îşi poate „creşte” ideile, e greu să le faci mari şi frumoase.

Şi cum se reuşeşte mai cu seamă în filosofie?

•  În filosofie este şi mai greu decât în artă sau în ştiinţă, dovadă că filosofii îşi termină lucrările concepute în tinereţe uneori înainte de moarte, trăind cu spaima, adeverită adesea, că nu le vor putea desăvârşi. Ce-⁠i drept, mai ales în zilele noastre, există şi posibilitatea de a publica „fragmente” în forma studiilor prin reviste. Mulţi se rezumă la astfel de publicaţii şi consideră că a trecut vremea sistemelor filosofice, adică a operelor filosofice propriu-⁠zise, poate tocmai pentru faptul că ele sunt foarte greu de realizat. Dacă pentru o tragedie sunt necesari vreo treizeci de ani, pentru o filosofie ar trebui cincizeci! Să ne gândim numai la Aristotel, poate mintea cea mai înzestrată din toate timpurile, care a zăbovit în tinereţe douăzeci de ani pe lângă Platon, desăvârşindu-⁠şi doar o parte din idei abia după şaizeci de ani (când a murit în exil). Kant şi Hegel au păţit la fel, dar niciunul nu s-⁠a apucat de filosofie la bătrâneţe.

Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă să fii „năpădit de idei”, cum se întâmplă în tinereţe, amintim de mărturisirea lui Eminescu. El punea noaptea lemne pe foc şi astupa soba, după care, obsedat de idei, se apuca să scrie pe întuneric, căci nu mai putea să adoarmă. Şi, uneori, mai precis de sute de ori, se şi apuca de lucru, dar, trecând de la una la alta, lăsa lucrările neterminate. Şi, cum zicea Noica, bine că nu le-⁠a terminat! Căci n-⁠ar mai fi avut timp pentru poeziile sale.

L-⁠aţi cunoscut pe Constantin Noica încă din tinereţe. Cum aţi perceput influenţa pe care a avut-⁠o asupra formării Dvs.?

 În primul rând prin lecţiile sale de interpret şi traducător din greacă şi germană, şi prin îndemnul de a persevera în filosofia greacă şi germană, ceea ce am şi făcut. În al doilea rând, prin lucrările sale şi, mai ales, prin concepţia lui sistematică despre acum, pe care o mai urmez încă.

Vreţi să detaliaţi?

• Este vorba mai cu seamă despre o concepţie sistematică, pe care am avut ocazia (unică, de altfel) s-⁠o ascult din gura unui creator autentic, să aflu ce înseamnă un sistem filosofic şi apoi să-⁠l văd realizat, ascultând în permanenţă sfaturile de a proceda şi eu la fel.

„Ideea” mea a sistemului filosofiei pentadice am expus-⁠o în 1965 pentru prima dată în faţa lui Noica, a lui Virgil Bogdan şi a lui Constantin Floru, adică în faţa ultimilor descendenţi ai Şcolii lui Nae Ionescu, la un fel de seminar clandestin la care studiam Logica Mare a lui Hegel, făcând şi o variantă de traducere în limba română. „Ideea” era că între componentele triadei hegeliene: fiinţa, nimicul şi devenirea ar trebui intercalate încă două momente, şi anume cele dinamice, de trecere a fiinţei în nimic şi a nimicului în fiinţă, fără de care nu se poate ajunge la nicio devenire. Altfel spus, dialectica ar trebui să aibă cinci componente, să fie pentadică, nu triadică cum era a lui Hegel. Mai târziu, Noica o să vorbească şi el despre o dialectică tetradică, în patru timpi, tot spre deosebire de Hegel.

Problema era aceea de a trece de la conceperea, tetradică, fie pentadică, la realizarea sistemului. Ei bine, Noica şi-⁠a realizat sistemul, într-⁠o fază de plină creativitate, pe când eu n-⁠am reuşit încă acest lucru, neştiind, fireşte, nici dacă voi reuşi sau nu.

Am observat că în ultimii ani aţi publicat şi lucrări de eseistică: „A sufletului românesc cinstire”, sau „Pietre de poticnire”.

• De fapt şi aici l-⁠am urmat tot pe Constantin Noica. În tinereţe el a debutat tocmai cu astfel de lucrări şi a continuat apoi să le facă, mai mult ca divertisment, în timp ce „trudea” la sistemul Devenirii întru fiinţă. Faptul că unele dintre lucrările mele au titluri asemănătoare cu cele noiciene (A sufletului românesc cinstire, de exemplu) se datorează şi celor şapte simpozioane naţionale dedicate amintirii lui Noica, fiecare fiind consacrat câte uneia dintre lucrările sale (de exemplu: Pagini despre sufletul românesc).

Am participat, după 1990, la multe evenimente memorabile despre care m-⁠am simţit obligat să scriu, ca şi despre unele probleme de interes general pe care n-⁠am putut să le evit. „Pietre de poticnire” le-⁠am spus şi mi-⁠am luat răgazul de a zăbovi la fiecare dintre ele după cuviinţă.

Dar acum, cu gândul meu cel de pe urmă, fiind mai aproape de Noica şi la propriu şi la figurat, îmi amintesc, cu spaima în suflet, mai mult de sfatul pe care n-⁠am reuşit să-⁠l duc la împlinire încă, de a nu mă opri la idei, nici măcar la cea mai frumoasă, şi de a sări prăpastia care separă concepţia de realizare, oricât de adâncă ar fi aceasta. Cum a reuşit să o facă, la vremea cuvenită, înaintaşul şi învăţătorul meu Constantin Noica.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest