Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Constantin Coroiu: La Huşi, în anul Sadoveanu

Constantin Coroiu: La Huşi, în anul Sadoveanu

De-⁠a lungul câtorva decenii, am trăit de mai multe ori bucuria de a mă afla împreună sau în preajma lui Dumitru Radu Popescu, omul, romancierul, nuvelistul, dramaturgul, eseistul, poetul, născut în Zodia Leului (albastru) – care este şi zodia lui Marin Preda. Una norocoasă pentru literatura română.

De-⁠a lungul câtorva decenii, am trăit de mai multe ori bucuria de a mă afla împreună sau în preajma lui Dumitru Radu Popescu, omul, romancierul, nuvelistul, dramaturgul, eseistul, poetul, născut în Zodia Leului (albastru) – care este şi zodia lui Marin Preda. Una norocoasă pentru literatura română. Mi-⁠au Theo-Dumitru-Radi-Popescu-afisrămas în amintire mai ales întâlnirile (şi convorbirile) noastre la ediţiile Festivalului Labiş de la Suceava, ale Festivalului Bacovia de la Bacău, cele din Vrancea mea natală sau din Iaşul marilor Uniri, al marilor prietenii şi al marilor iubiri eminesciene. Acum, la ceas aniversar, am ales să o evoc pe cea de la Huşi, la fel de neuitată în ce mă priveşte.

Era vara lui 2004. Se împlinea un secol de la acel an fast numit de Nicolae Iorga Anul Sadoveanu, când marele scriitor publica patru volume de povestiri şi nuvele scrise cu o pană de maestru, deşi avea doar 24 de ani. Câţiva prieteni ai lui DRP ne aflam la Huşi cu prilejul lansării unei cărţi despre autorul Leului albastru. O carte grea, cum ar spune Eugen Simion, la propriu şi la figurat. Nu e deloc simplu să scrii o biografie a operei unuia dintre cei mai originali şi mai prodigioşi scriitori români. S-⁠a învrednicit de o asemenea lucra­re profesoara Mirela Marin de la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi. Am spus „o biografie a operei”, dar volumul de aproape 500 de pagini, intitulat Antiutopia şi utopia valorii, având la bază teza de doctorat a autoarei, susţinută la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, este, totodată, şi un tratat sui generis de naratologie aplicată. Autorul Vânătorii regale, al lui F, al acelei capodopere, Duios Anastasia trecea, comparabile cu marile nuvele şi povestiri ale celebrilor prozatori hispano-⁠americani, ruşi sau nord-americani din a doua jumătate a secolului XX – oferă un teren mănos de analiză şi meditaţie. Unul din care nu lipseşte nimic esenţial privind arta povestirii, construcţia epică, iar din punct de vedere tematic existenţa şi condiţia umană, cu tot absurdul şi tragismul lor. Altfel spus, spectacolul lumii – „simţit enorm şi văzut monstruos”, cu vorbele genialului Nenea Iancu, unul dintre scriitorii pe care atât de profund i-⁠a înţeles şi i-⁠a tălmăcit în eseurile sale Dumitru Radu Popescu.

 În Preliminarii, sub un moto din Împăratul norilor – „S-⁠a pierdut sensul vieţii, şi cine-⁠l mai caută acum?” – autoarea precizează că a încercat să surprindă „viziunea asupra vieţii şi particularităţile artistice ale operei epice, originalitatea la nivelul expresiei, al coerenţei compoziţionale, al tehnicii de realizare a imaginilor artistice, a personajelor, adică aspecte ce configurează universul atât de complicat al prozei”. După un studiu aprofundat, aplicat riguros la obiect, autoarea ajunge la concluzia că Dumitru Radu Popescu „este unic între prozatorii contemporani prin magma verbului său”, confirmând, între altele, şi ceea ce scria în urmă cu câteva decenii Mircea Iorgulescu, şi anume că în proza lui DRP „…materia epică sfârâie, fumegă, arde, sclipeşte otrăvit sau paradisiac într-⁠o continuă metamorfoză”. O caracterizare generală din chiar primul capitol al cărţii Mirelei Marin este de referinţă: „Perspectiva complexă presupune o ţesătură alegorică ori parabolică, în care eroii sunt replici ale dezechilibrului cosmic. Antinomic, universul se manifestă ca tipar şi pentru umanitate. Desacralizarea coexistă cu sacrul, care supravieţuieşte, deşi negat ori ignorat. Scriitorul este conştiinţa superioară, profund marcată de drama umanităţii în derivă.” În context, autoarea trimite şi la observaţia criticului Daniel Cristea-⁠Enache, care remarca: „În scrisul său implicat, pasionat, aproape coleric, D.R. Popescu apără cu dinţii cam tot ceea ce astăzi e negat sau batjocorit: de la miturile naţionale la ideea naţională şi la patriotismul adevărat…”

Lansarea şi întâlnirea cu cititorii, de la Huşi, au fost moderate de criticul, istoricul culturii şi eseistul Theodor Codreanu, el însuşi profesor la liceul amintit şi autor al unor binecunoscute studii şi eseuri, precum cele consacrate lui Eminescu şi eminescianismului, lui Bacovia, dar şi unui poet contemporan de prim plan: Cezar Ivănescu. În treacăt mă întreb: câte licee din ţara asta, câte universităţi – şi mă refer inclusiv la cele cu pretenţii – se pot lăuda cu astfel de cărturari, cu astfel de profesori?!

Printre participanţii la dialogul cu dascălii şi elevii huşeni se afla şi scriitorul Ion Gheorghe Pricop, la acea vreme profesor la Şcoala generală din comuna vasluiană Pădureni. El a evocat emoţia trăită de elevii săi la lectura unei povestiri de Dumitru Radu Popescu, modul cum a fost receptată, cum a „căzut” ea în sufletul acelor copii. Un suflet însetat de poveşti, nepervertit (încă), nepoluat de „naraţiuni” comerciale, unele horror, care speculează, ca la tejghea, inocenţa, propunând, nu-⁠i aşa?, modele noi, cultivând fantomele unei lumi intrate în derivă, bântuită de stafia globalismului şi de aberanta „corectitudine politică”, o lume în care miturile fecunde pentru minte şi inimă sunt, nu o dată, înlocuite cu mitul violenţei sau cu cel al competiţiei sălbatice, dezumanizante, în nebunească goană după profit.

La fel de emoţionantă ca mărturia profesorului şi scriitorului din Pădureni a fost, în ce mă priveşte, reacţia tăcută, dar nu mai puţin expresivă şi neliniştită, a lui Dumitru Radu Popescu, alături de care aveam onoarea să stau şi eu pe scena unei săli de festivităţi cu tavanul şi pereţii scorojiţi. Ei bine, boieri dumneavoastră, ca să preiau o formulă dragă celui ce a scris Cei doi din dreptul Ţebei, Ploile de dincolo de vreme, nuvelele şi povestirile reunite în volume ale căror titluri îţi vin automat în minte fie şi la o repede retrospectivă a prozei româneşti postbelice, precum Căruţa cu mere, Galaxia Grama sau Dudul lui Shakespeare, lui Dumitru Radu Popescu îi tremura bărbia şi i se umeziseră ochii. Îl urmăream discret şi vedeam cum faţa sa devenise brusc mai spiritualizată chiar şi decât cea a părintelui arhimandrit Mina Dobzeu, preotul care l-⁠a botezat în închisoare pe Nicolae Steinhardt, aflat pe acelaşi podium, alături de noi.

În comperajul său, criticul şi istoricul literar Theodor Codreanu a făcut la un moment dat referire la un episod interbelic: prin anii ’30, a descins la Huşi Mihail Sadoveanu pentru a se întâlni cu profesorii şi elevii din pitoreasca urbe înconjurată de dealuri încărcate cu vii. Creatorul Crengii de aur, al Zodiei Cancerului, al Ţării de dincolo de negură ajunsese la amiaza vieţii şi avea în spatele său o întreagă lume, o planetă care îi poartă numele devenit generic. Codreanu a asemănat evenimentul petrecut atunci, rămas în memoria culturală a locului, cu cel de acum, când se împlinea un veac de la memorabilul an 1904, intrat în istoria literaturii române. În acea clipă, sărind precipitat de pe scaunul său, Dumitru Radu Popescu s-⁠a dus la microfon şi a spus: „Noi nu suntem nici cât degetul cel mic al lui Sadoveanu…”.

Iată, mi-⁠am zis în gând, cel mai spontan şi mai tulburător elogiu adus de un mare scriitor contemporan lui Sadoveanu la un secol de la acel fast 1904, când scriitorul în vârstă de numai 24 de ani debuta cu volumele de povestiri şi nuvele: Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşite, Crâşma lui Moş Precu, fiind în epocă, cum aprecia tot Nicolae Iorga, cel mai citit prozator român. Un elogiu care se întâmpla să se audă tocmai la Huşi, adică în oraşul lui Mihail Ralea, cel care, în 1930, când Sadoveanu împlinea 50 de ani, marca aniversarea marelui scriitor printr-⁠un celebru eseu, neegalat, în opinia mea, de nimeni dintre cei, numeroşi, care au scris despre autorul Baltagului, cu excepţia lui G. Călinescu. „În epoca genezei româneşti – scria Ralea –, în care se desprind apele de uscat, domneşte întunericul şi misterul. În obscuritatea începuturilor, omul e fioros, neînţeles, necunoscut. Nimeni, poate, în literatura universală – fiindcă lipsesc condiţiile de aici – n-⁠a redat mai practic această taină a începuturilor, în care neînţeleasa natură stăpâneşte încă sufletul, în care omul se zbate ca să se recunoască, să se definească, să se rupă de izvorul care l-⁠a creat. Sunt în opera lui Sadoveanu, în această privinţă, pagini de metafizică grandioasă şi înfiorătoare, asemeni paginilor Bibliei, unice în literatura lumii.”

La sfârşit a luat cuvântul cel mai aşteptat să se rostească dintre toţi cei prezenţi acolo: Dumitru Radu Popescu. El a vorbit despre Shakespeare şi Agârbiceanu, despre Hamlet, Ofelia şi Fefeleaga. A răspuns apoi întrebărilor celor care veniseră să-⁠l vadă şi să-⁠l asculte. A fost, cu o sintagmă celebră, un „discurs îndrăgostit”. Unul dintre cele menite să reîntemeieze şi să întreţină mitul Scriitorului, mitul Literaturii, pentru ca Povestea de care avem atâta nevoie să continue…

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest