Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Radu Mareş: După cincizeci de ani

Radu Mareş: După cincizeci de ani

Volumul de proză scurtă Fuga a apărut în 1958, un an mai târziu eu dădeam admitere şi intram la filo-
logie şi nu mult mai târziu cineva mi-⁠l arăta pe stradă: uite-⁠l pe D.R. Popescu. N-⁠am reţinut ceva special din această primă încrucişare. Fuga o citisem însă în vara admiterii, printre picături, cunoşteam numele autorului, aflasem şi unde e sediul revistei Steaua. Cu toată naivitatea provincialului la primii săi paşi în lumea cea mare eram fascinat de scriitorii din Cluj, de Petru Dumitriu, zărit tot aşa, elegant şi cu pipă, sau de Blaga, din care nu citisem încă nimic, ştiut doar după nume, coborând treptele de la Biblioteca Universităţii într-⁠o amiază fierbinte de iunie, de inaccesibila lume a redacţiilor, de ceasul din turn şi, în general, de hoinăreala leneşă fără ţintă. Adevărul e că, deşi absolvisem liceul şi citisem enorm, deşi scriam eu însumi proză îD-r-popescu-foto-11ntr-⁠un caiet secret, nu înţelegeam nimic, absolut nimic din lumea în care mă pregăteam să intru.

În Cluj, ca în orice oraş de provincie, fie el şi oraş mare, nu se schimbaseră multe după război, cel puţin în reconstituirea noastră, a generaţiei copiilor războiului rece, care deţinem datele unei comparaţii. La berăria „Ursus” cânta încă serile pe la mese ţiganul viorist cu papion rămas de pe vremea lui Horty. Forţele de inerţie erau uriaşe în lucrurile mici, cele ale cotidianităţii. Deşi botezate proaspăt şi caraghios, neromâneşte, „Vitadulci”, cuvânt care-⁠l amuzase şi pe Radu Cosaşu, cafenelele aveau tot mese cu placă de marmoră şi canapele moi, pluşate de pe vremuri. Localnicii numeau tot „Fetiţele vieneze” o cârciumă celebră, iar la Floreşti, în unitatea militară din proximitate, mai supravieţuiau cavaleriştii cu caii lor.

Cu uriaşa sa forţă submersă, istoria îşi vedea totuşi de ale ei. Avusese loc de puţin unirea celor două universităţi, „Babeş” şi „Bolyai” iar noua şi marea universitate clujeană „Babeş-Bolyai” n-⁠avea nimic nefiresc, deşi pe coridoare se vorbea ungureşte. Pe lângă cele trei reviste ungureşti (una pentru copii) Clujul îşi avea şi două reviste româneşti, Tribuna şi Steaua, difuzate şi citite în toată ţara, ca niciun alt oraş de provincie. Din climatul vechi al burgului se mai conservase, peste toate, ceva: ideea că a fi artist, scriitor, actor înseamnă să ocupi o poziţie de prestigiu. Aceasta era şi reprezentarea mentală cu care întorceam capul pe stradă să-⁠l văd mai bine pe DRP. Era un tânăr din categoria „student”– câţiva ani în plus contau totuşi –, fără niciun detaliu care să sară în ochi, în forfota anonimizantă a străzii. Tipărise însă nu demult o carte! Şi încă una comentată elogios în revistele bucureştene pe care, candidaţi la filologie cum eram, le citeam cu lăcomie. Dintr-⁠odată asta îl făcea mai vizibil în mulţime, se îndreptau spre el reflectoarele.

Teza mea e următoarea, simplificată: astfel se încheia prima tinereţe a lui D.R.Popescu şi deveneau posibile marile sale romane: F (1969) şi Vânătoarea regală (1973).

Despre cel care va deveni scriitorul D.R.Popescu, cu proze în manuale, studiate de elevi şi considerate subiect dificil de examen, situat pe treapta cea mai de sus în ierarhiile scriitoriceşti, s-⁠au scris studii cu caracter monografic şi sute de articole la care e prea dificil pentru mine să mai adaug ceva cu adevărat important. De asta, mă opresc aici: la eboşa, la reconstituirea aproximativă, cu un milion de amendamente posibile, la silueta tinerească după care am întors capul curios şi admirativ, dar şi cu încă alte sentimente fulgurante, imposibil de pus pe lamelă şi analizat.

S-⁠a nimerit că, încă din primele mele zile de studenţie, i-⁠am călcat – în sens propriu – pe urme lui DRP. Erau „urmele” studenţeşti, încă proaspete, ale celui care tocmai îşi abandonase studiile mediciniste, ca să se dedice, după regula scriitorului fără diplome şi vanităţi savante care funcţiona în acei ani, în exclusivitate scrisului. În episodica sa aventură studenţească, DRP locuise cu chirie într-⁠o odăiţă dintr-⁠un demisol care va deveni celebru şi va fi botezat „Boema” şi tot acolo, după câţiva ani, voi ajunge şi eu. Locul, bârlogul, mai bine zis, cu mai multe camere de dat cu chirie, nu era să intre acolo oricine, norocoşii erau selectaţi cu grijă şi conta decisiv talentul dovedit cu producţiuni literare puse pe masă, versuri, cel mai adesea. Spun asta dintr-⁠un motiv care o să pară extravagant: trecerea lui DRP, între timp însurat şi cu casă de familist, pe acolo, invocată adesea, era ca un fel de ridicare în rang pentru vanităţile teribile ale urmaşilor, o separare netă de restul studenţimii, de fauna pestriţă a cenaclurilor şi cafenelelor. Cuvântul „elită” nu era în uz pe atunci. Dar cam asta însemna în fanteziile noastre delirante să locuieşti la „Boema”, după ce pe acolo trecuse DRP cândva, ca Făt frumos călare pe calul cu aripi.

Sunt necesare aici câteva explicaţii. A fi scriitor român în Cluj, în acea perioadă, însemna a face parte oficial dintr-⁠un grup de cel mult 30-⁠40 de persoane. (Ungurii nu se numără, ei ţinându-⁠şi socotelile separat şi nici universitarii cu câte un articol publicat la doi-⁠trei ani sau şi mai rar.) Între aceşti oficiali erau şi scriitori fără vreo carte la activ, contorizaţi şi luaţi în serios cu toată condiţia lor de simulacre. (Nu dau nume ca să nu-⁠mi aprind iarăşi paie în cap! De altfel, un singur nume contează în naraţiunea de faţă.) Cu cei vechi, scriitorii adevăraţi, cu dinozaurii epocii, scriitorimea tânără, debutanţii, schimbau cel mult priviri de la distanţă, ca pasagerii a două vapoare, în trecere ocazională unul pe lângă altul. Trăia încă Agârbiceanu, lăsat în pace de securitate. Dar el era un scriitor la care să te uiţi ca la o statuie. În 1958, un student filolog fusese exmatriculat (şi cu destinul făcut praf) pentru că-⁠l vizitase pe Blaga. Întrebarea e însă ce dialog se putea încropi între reprezentanţii unei generaţii hrănite cu Crohmălniceanu şi Roller odată consumat gestul de pură reverenţă. Judecată cu mintea de azi e clar că fisura era de netrecut. Nici cu marile personalităţi nescriitori, dar de luat ca ipotetici maeştri de conştiinţă situaţia nu era alta. Daicoviciu era Jupiter, din calea lui trebuia să te retragi tiptil. Dizgraţiat, David Prodan nu era pomenit. Marii medici, fără care Clujul era de neconceput, aveau orchestra lor simfonică şi o echipă redutabilă de rugbi şi de producţiile literare ale realismului socialist îi durea în cot. Doar din când în când, aceştia internau în câte o rezervă, la clinici, pentru dezalcoolizare, pentru o criză – sau pseudocriză – de nebunie un  literator dintre celebrităţile locale, pe care e sigur însă că nu-⁠l citeau.

Pe partea cealaltă, Mihadaş descărca la alimentare lăzi din camioane, iar Marino era încă în domiciliul forţat din Bărăgan. Mihadaş, chiar cu biografia şi datele muncii sale din realitate, va deveni personaj negativ caricatural într-⁠o nuveletă cu cheie, de mare succes la data apariţiei, uitată azi, ca şi autorul ei. Nici Marino nu va fi cruţat. Abia apărut în Cluj, n-⁠apucase să publice încă nimic,  unul dintre puşcăriaşii proaspăt eliberaţi, totalmente neputincios în ordine socială, adică nu în poziţia să se apere sau să contra-⁠atace, împotriva lui s-⁠a declanşat artileria grea. Îi va fi dedicat un lung eseu cifrat, publicat în serial şi devenit apoi carte, plin de aluzii mizerabile – pentru cei ce ştiau despre ce e vorba – şi de alegorii otrăvite. Cel vizat a înţeles perfect ce înseamnă această întâmpinare şi la ce trebuie să se aştepte în viitor: asta l-⁠a îndepărtat definitiv de literatorii oficiali clujeni. (Cei care azi îi fac proces nu ştiu multe…!)

Ce vreau să spun cu asta? Că, întâi, aceşti intelectuali de elită, sarea şi piperul Clujului, n-⁠aveau o existenţă perceptibilă, erau nişte umbre care nu contează. Între ei, alături de ei, un scriitor tânăr n-⁠avea ce să caute, de altfel zidul despărţitor era inexpugnabil. Şi mai e ceva: în aer plutea o toxicitate difuză, pe care la douăzeci şi ceva de ani n-⁠o conştientizezi ca să te poţi proteja de contaminare. Noua elită era, pe coloana ei vertebrală scriitoricească, cu figura de proră Nagy Istvan. Fostul tâmplar, un bătrân uscăţiv care-⁠i dispreţuia făţiş, fără niciun menajament, pe confraţii români era un reper fix: nicio iluzie, nicio speranţă din această direcţie. El scrisese un roman şi cu asta primise investitura, domina de sus gloatele ca un sfinx. Şi, în felul lui, avea dreptate. Pentru că ceilalţi, în grupuri mici, împărţeau celebritatea cu câţiva fotbalişti, cu doi-⁠trei pictori, câţiva actori etc. în interminabile şi atroce partide de beţivănie, din care arta, literatura erau excluse prin definiţie ca preocupare, fie şi secundară. Toate sub umbrela mediocrităţii satisfăcute şi-⁠a unui provincialism fără salvare. (DRP are o proză corozivă cu aceste personaje şi problematica lor publicată în primii ani ‘60, dar nereeditată.)

Să ai, aşadar, o carte de proză tipărită în epicentrul care era Bucureştiul şi să fi fost adus de însuşi Baconski în redacţia unei reviste cu prestigiul Stelei însemna foarte mult pentru un tânăr debarcat din Bihor şi care avea în bagajele personale nimic altceva decât talentul. Nici cartea de debut, sau cărţile în alte cazuri, nici talentul validat de critica literară nu însemnau în definitiv mare lucru, asta se învăţa repede, din experienţa de zi cu zi. Cu toate cărţile lui, în doi timpi şi trei mişcări, Baconski fusese debarcat de la conducerea Stelei şi exmatriculat din Cluj. Glorie şi un post important, betonat în conducerea Uniunii scriitorilor avea însă Eugen Frunză, cu poeziile lui insipide pe care steliştii nu dădeau doi bani. Debuturi literare foarte promiţătoare se succedau cu o anume regularitate, câte un talent care strălucea la orizont se irosea însă curând ca apa în nisip, provincia având, ca şi capitala, de altfel, proprietatea de a consuma promisiuni şi speranţe pe bandă rulantă.

DRP ştia asta, deşi nu există manual, nu se învaţă la şcoală. Cu ereditatea lui ardeleano-oltenească (care nu-⁠i un secret) avea simţul acut al efemerităţilor faţă de care trebuie să fii blindat, ca scriitor debutant dar şi după aceea. Din experienţa stelistă dar şi intuitiv, privind spectacolul lumii, s-⁠a instituit (şi există, cifrat, în tot ce a scris) ceea ce aş risca să numesc conştiinţa singurătăţii absolute a scriitorului, asumată ca atare, lucid, fără frisoane şi disperări. Scriitorului nedrogat cu iluzii îi rămâne un unic punct arhimedic de sprijin: opera scrisă, pusă pe masă. Şi, în rest, o singurătate enormă, cosmică, de jur împrejur, în care pâlpâie, ţiuie doar indescifrabilele semnale de niciunde.Va veni cineva, sper, să explice de ce, la Steaua, unde lucra de mai bine de un deceniu, în pofida receptării superlative a prozei sale, va rămâne, până la transferul la Tribuna din 1970, bătut în cuie în postul de corector, adică pe treapta cea mai de jos a ierarhiei redacţionale. Din observaţie personală, dar şi din folclorul clujean ştiu însă că n-⁠a făcut caz de asta, neavând niciun fel de complexe. El era Prozatorul, cu majusculă, unicul lucru care contează. (De altfel, nici mai târziu, când era sus de tot, nu încuraja arivismele scriitoriceşti şi pentru că era el însuşi în poziţia de a distribui binecuvântări în dreapta şi-⁠n stânga – promovări în post, premii etc. – o făcea fără patima neagră a altora, ca într-⁠un fel de joc cu mărgele de sticlă.)

Şi cu asta mă întorc la epoca primilor ani ‘60, secolul trecut. Cei care-⁠l cunoşteau, foştii colegi din studenţie cu care va rămâne solidar până azi, nu foarte numeroşii apropiaţi, cei tineri care-⁠l urmăreau admirativ de la distanţă, ca mine, aveau dinainte un portret atipic de scriitor tânăr. Faptul că era absolut imun, chiar ostil la tentaţiile boemei îl singulariza în context clujean. Proaspăt însurat, cu un prim copil, familist care nu vrea să ştie de prostii, DRP contrazicea aproape tot ce se ştie şi spune despre scriitorul român. Era un model dificil de imitat, fie şi doar pentru renunţarea fără vreo concesie la micile şi mai puţin micile plăceri ale bărbatului la treizeci de ani. Moralitatea strictă, nici ea nu e de trecut cu vederea. Dimpotrivă, pentru observatorul de aproape, e stridentă şi enervantă în măsura în care produce comparaţii. În interiorul comunităţii scriitoriceşti, şi nu doar în cea provincială, care-⁠i perfect balizată, toate aceste detalii sunt sub lupă, măsurate şi comentate la nesfâşit. Iar a face figură singulară va produce nu neapărat simpatie. Ferecat între patru pereţi şi în condiţii de confort destul de precar – amicii vor învăţa repede că e riscant să-⁠l deranjeze –, evitând să se implice în bătăliile literare locale sau naţionale, DRP scrie dând dovada unei productivităţi cu totul ieşite din comun. Scrie dar şi publică povestiri şi nuvele, din această perioadă datând de la Mări sub pus­tiuri, proză de manual de liceu şi subiect de examen aproape două decenii, până la răsdiscutatele Duios Anastasia trecea şi Leul albastru.

Începuse însă deceniul şapte şi crusta groasă de gheaţă a realismului socialist se fisura ici, colo. La examenul de literatură română contemporană, în 1964, a ironiza eroismul prostesc al urcării compresorului pe munte din poemul lui Dan Deşliu nu mai era un delict ca în 1963, examinatorul şi studentul examinat făceau solidari şi fără vreun risc un pas dincolo de barieră, pas imposibil cu doar un an mai devreme: azi e greu de înţeles cât de important era acest pas pentru o întreagă generaţie. Fusese însă faimoasa „declaraţie din aprilie”, azi uitată, şi datorită ei erau gura de aer curat şi slăbirea şurubului ideologic. Prozatorul D.R.Popescu e una din figurile cele mai interesante ale acestei ofensive artistice care-⁠şi propunea să spulbere clişeele realismului socialist pur şi dur al deceniului şase. În nuvelele sale el vine cu o substanţă epică surprinzătoare prin noutate, cu teme şi conflicte provocatoare, dramatice, Leul albastru, de pildă, stârnind o faimoasă, o clamoroasă campanie în presa de partid.

După debut, al cărui succes se consumă rapid, urmează proba cea grea: a rămâne o glorie locală, băiatul talentat care o duce într-⁠o continuă fiesta asistat de aceiaşi admiratori devotaţi sau a face un pas imperialist mai departe. E o lecţie simplă de care ia act orice debutant, fie că îi acordă importanţă, fie că nu. Ca să intri însă în atenţia şi graţiile marilor mahări de la Bucureşti, mai era nevoie şi de altceva, pe lângă talent. Ca să te remarce un Paul Georgescu, tu venind din provincie, trebuie să fie sesizabilă în ce scrii şi angajarea politică, mesajul subliniat apăsat. La asta vegheau cei puşi să păzească poarta cea mare kafkiană de acces în templu. Or, în povestirile sale strălucitoare, DRP glisa ca pe gheaţă, în viteză pe exigenţele realismului socialist. Personajele lui, strânse – aproape toate – în cleştele de fier al unui destin dramatic, erau circari, soldaţi care vor trebui să moară, ţigani îndrăgostiţi, adolescenţi cu întrebări fără răspuns, ţărani cu un anume indice de stranietate etc. şi nu apărea de nicăieri (cine nu crede, să verifice) activistul de partid şi personajul pozitiv construit după tipikonul lui Crohmălniceanu, cel care indica linia de urmat, vigilent la orice abatere. Azi sună complet aiurea, ne prefacem că am uitat, că n-⁠are importanţă, dar acesta e adevărul: nu se putea trece mai departe fără ştampila acestora, care funcţionau ca paznicii cu puşcă de pe plantaţiile de bumbac unde asudă negrii.

Cam acesta e contextul în care DRP scrie şi publică primul său roman, Zilele săptămânii, despre „realităţile satului socialist”. Era un roman destinat nesuccesului, lucru de care cred că şi autorul său era perfect lucid, fiind însă probă eliminatorie, ca la gimnastică. Cu alte cuvinte, era preţul obligatoriu plătit de un tânăr scriitor în care stătea să facă explozie o energie creativă formidabilă şi pentru care nu existau variante alternative de afirmare.

Se pot face nesfârşite comentarii aici. Teza mea e următoarea, simplificată: astfel se încheia prima tinereţe a lui D.R.Popescu şi deveneau posibile marile sale romane: F (1969) şi Vânătoarea regală (1973).

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest