Polemice

Redeşteptarea României

„Naţiunea română este cu mult cea mai veche dintre toate naţiunile Transilvaniei din vremea noastră […] cere următoarele: 1). Ca numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între Stări şi altele de acest fel, care […] au fost întipărite fără drept şi fără lege [pe fruntea] naţiunii române, acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate în chip public, ca nedemne şi nedrepte, şi astfel, […] naţiunea română să fie repusă în folosinţa tuturor drepturilor civile şi regnicolare; […]”
Supplex Libellus Valachorum, 1791

Naţiunea română nu a fost inventată, nici nu a apărut din spuma mării. Ea a fost produsul unui proces istoric îndelungat, al acţiunii mai multor generaţii pentru obţinerea emancipării naţionale. Nici conştiinţa naţională nu a picat din cer, ea fiind tot produsul luptei elitelor de altădată. După decenii de amnezie identitară, promovată în numele unei integrări europene rău înţelese, şocul produs de menţinerea României la porţile Schengen, după vetoul austriac de la sfârşitul anului trecut, impune un recurs la istoria naţională.

 

O samă de cuvinte despre lupta de emancipare a românilor
 

Condiţiile istorice ale afirmării naţiunii române au fost cât se poate de vitrege. Să ne amintim că, în secolele XVIII – XIX, românii se aflau la graniţa a trei imperii, la o răscruce a marilor furtuni, fiind obligaţi să suporte stăpânirea habsburgică în Transilvania, dominaţia Porţii şi protectoratul Rusiei în Principate. În epoca integrării europene s‑a uitat faptul că regimurile habsburgic şi fanariot nu au fost deloc propice modernizării şi emancipării naţionale. Principatele au devenit, în secolul al XVIII‑lea, teatru de război, trebuind să adăpostească şi hrănească armatele beligerante. Ele au fost devastate, spoliate de resurse, teritoriul lor fiind deseori amputat când de austrieci (Bucovina, iar o scurtă perioadă, Oltenia), când de ruşi (Basarabia).

Prin regimul fanariot, Principatele au experimentat o extorcare fiscală monstruoasă. Monopolul economic otoman s‑a dovedit un adevărat regim de jaf şi spoliere. La opresiunea exercitată de „boierii tirani”, fanarioţi sau nu, profitori ai regimului instaurat de turci, se adăuga aceea a supuşilor otomani din Principate, ca să nu mai vorbim de supuşii străini, beneficiari ai jurisdicţiei consulare, de natură să permită numeroase abuzuri ale reprezentanţilor consulari în favoarea conaţionalilor lor, deloc departe de ceea ce fac ambasadele partenerilor strategici astăzi. În acele condiţii, românii au avut curajul să ceară înlăturarea sistemului fanariot, domnie pământeană, desfiinţarea monopolului economic otoman, armată naţională, libertatea comerţului, reuşind marea răsturnare de la 1821.

În Transilvania situaţia era şi mai rea, românii fiind lipsiţi de orice drepturi politice, deşi constituiau majoritatea populaţiei. Prin Aprobatele din 1653, românii şi religia lor se aflau în afara legii, ei fiind stigmatizaţi ca „toleraţi”, discriminarea şi marginalizarea dovedindu‑se exemplare. Deşi astăzi se face apologia absolutismul habsburgic din Transilvania secolului al XVIII‑lea, văzându‑se în epoca respectivă doar reformele, cultura şi educaţia avansată, se uită prea uşor faptul că românii se aflau într‑o stare apropiată sclaviei, lipsiţi de drepturi şi libertăţi, exploataţi şi discriminaţi sistemic, cum ar spune progresiştii americani. Reformismul lui Iosif al II‑lea nu viza progresul şi emanciparea, ci salvarea sistemului nobiliar ‑ absolutist, aflat în criză, fiind astfel orientat spre trecut, nu spre viitor, cum visează astăzi unii propagandişti. În realitate, ţăranii români au luptat pentru emancipare socială şi naţională, fiind orientaţi spre viitor, într‑o Europă a revoluţiilor pe plan ideologic, economic, demografic, manifestându‑şi astfel, prin fapte, conştiinţa naţională. Prin dorinţa de libertate şi unitate, românii doreau schimbarea, progresul, trecerea de la statutul de supuşi, într‑o lume bazată pe exploatare şi ascultare, la cel de cetăţeni liberi, ai unei lumi noi, având alte criterii de organizare şi valori, o lume bazată pe raţiune, pe libertate, pe dreptate, pe egalitate şi respectarea drepturilor fiinţei umane. Răscoala lui Horea a constituit, de aceea, un act de puternică afirmare a naţiunii române, ea vestind o lume nouă, modernă, ilustrând un proces de transformare istorică, arătând cristalizarea conştiinţei identităţii naţionale. Şcoala Ardeleană şi mişcarea Supplex‑ului au reuşit ridicarea românilor din Transilvania la conştiinţa propriei lor demnităţi, au trasat liniile directoare ale programului naţional pentru întreg spaţiul românesc. Fără îndoială, Supplex Libellus Valachorum reprezintă actul de naştere al naţiunii române[1]. Oricum am privi lucrurile, imaginea idilică a jugului de fier austriac, venit după cel de lemn otoman, nu corespunde sub nicio formă realităţii istorice. Proiectarea prejudecăţilor prezentului în trecut se numeşte anacronism şi reprezintă o falsificare a istoriei. Nu putem găsi în despotismul luminat habsburgic un izvor pentru democraţia actuală de la noi. Respectând adevărul istoric, trebuie să spunem că habsburgii nu s‑au ocupat doar cu reformele iluministe, ci au încercat să impună cu tunurile catolicismul, să frângă cu roata dorinţa de emancipare naţională şi dreptate socială, să‑i determine pe români să renunţe la tradiţii, religie şi identitate naţională. Dacă ieri s‑a încercat o colonizare ideologică catolică, în epoca cancel culture asistăm la o tentativă de colonizare ideologică progresistă. Ieri, românii erau consideraţi ortodocşi „toleraţi”, astăzi sunt stigmatizaţi de unii ca intoleranţi, ca „medievali” incapabili să aprecieze noile valori europene.

Privind în trecut din perspectiva realităţii actuale, ne vine greu să înţelegem cum au reuşit înaintaşii noştri să‑şi afirme identitatea naţională, demnitatea şi năzuinţele, în condiţiile atât de potrivnice de atunci.

 

Dezvrăjirea Schengen, începutul redescoperirii demnităţii naţionale?

 

Cutremurul Schengen a fost de natură să aducă lumina crudă a adevărului asupra locului real al României în UE. Am descoperit cu această ocazie că Austria a fost vocea Europei, pentru că ea nu a fost contrazisă ori admonestată de marile puteri europene. De asemenea, am constatat că avem o clasă politică stranie, grăbită să ne demonstreze că înstrăinarea resurselor este obligatorie, că demolarea economiei este necesară, că suveranitatea trebuie neîntârziat cedată, că nu avem dreptul la apărarea intereselor naţionale, că doar prin „ascult şi mă supun” ne vom integra în Europa. Din lecţia Schengen politicienii noştri au înţeles că este nevoie de mai multă slugărnicie, nu de folosirea unei arme atomice, precum dreptul de veto, la el urmând să se renunţe pe motiv de inutilitate, după cum ne povestea ministrul de Externe Bogdan Aurescu. Scandalul Schengen ne‑a arătat că România nu are o politică externă, nu are o voce în Europa, nu are reprezentaţi capabili să‑i promoveze interesele, o astfel de situaţie nefiind întâlnită, oricât am scotoci prin istorie, nici măcar în secolul fanariot. Pe de altă parte, va lua o mică pauză Festivalul Naţional „Cântarea UE”, desfăşurat sub lozinca „Trăim decenii de împliniri măreţe!”, în timp ce basmele ideologice de genul „Suntem în cel mai fast moment al istoriei”, graţie UE având o prosperitate de vis şi un viitor de aur, şi‑au mai pierdut din forţa de atracţie. Românii au început deja să vadă că Uniunea nu este nici pe departe o republică a serafimilor şi heruvimilor progresişti, recentele scandaluri de corupţie din Parlamentul European dezvăluind existenţa unor cete de îngeri cu feţe murdare.

Deşi Austria a obţinut în România profituri uriaşe, exploatând cu dibăcie slugărnicia unei clase politice iresponsabile, românii sunt în continuare stigmatizaţi ca pe vremea habsburgilor, ori a dualismului, trecându‑se de la numirile odioase şi pline de ocară de „toleraţi”, „admişi” la cele de „corupţi” şi „retrograzi”. Luându‑şi o revanşă istorică, austriecii au reuşit prin „negocierile” de aderare din 2002 ‑ 2004, ceea ce nu au fructificat prin Pacea (ruşinoasă, dar sănătoasă pentru noi) de la Buftea/Bucureşti, semnată la 7 mai 1918. După dezastrul Schengen, aderarea poate căpăta semnificaţia unei închinări a ţării, realizată prin plata anticipată a tributului către statele succesoare Puterilor Centrale de altădată, Austria şi Germania. Aşa ne‑am trezit fără gaze, petrol, păduri, sare, pământ agricol, ajungând sub o ocupaţie sui-generis[2]. Românii nu au dorit integrarea pentru a se ajunge la dezintegrarea naţiunii şi spolierea resurselor. Poate că au acceptat prea uşor umilirea ca popor inferior, nedemn, chipurile, de avantajele aduse de noua europenizare. Şi fondurile europene s‑au dovedit un miraj, fiind insuficiente, dirijate tot spre firmele occidentale şi însoţite de un puhoi de condiţii, încât nu au servit modernizării şi dezvoltării României. Astfel, în relaţiile cu Vestul am descoperit că avem stăpâni, nu parteneri. Dacă peste noapte ne‑am trezi că am rămas doar cu ceea ce s‑a construit şi realizat în ultimele decenii, cred că am sta cu toţii în frig şi întuneric, hrănindu‑ne cu insecte şi scoarţă de copac. Unde sunt tehnologiile minune şi economia „complexă” oferite de Occident României? Da, noul colonialism devălmaş occidental rămâne tot colonialism, chiar dacă lanţurile legislative şi politice aferente sunt ornate cu floricele ideologice de tot felul. Totuşi, integrarea europeană nu înseamnă, dacă luăm în serios tratatele în vigoare, anularea identităţii româneşti şi abandonarea intereselor naţionale. Nu am aderat la UE pentru dezindustrializare, depopulare, deznaţionalizare, deşcolarizare şi desuveranizare. Până la urmă, folosind formula lui Daniel Morar, nu ar fi trebuit ca integrarea europeană să fi fost altcumva?

A cui este România? Cine (mai) suntem? Avem dreptul la identitate, demnitate, la apărarea resurselor şi promovarea intereselor naţionale? Cum de am ajuns, pas cu pas, de la România europeană, România normală, România lucrului bine făcut, România educată, la ultimul stadiu, România eşuată? Imnul naţional ne vorbeşte despre necesitatea trezirii naţiunii dintr‑un somn „adânc”, „de moarte”, indus de „barbarii de tirani”. Ce fel de somn este acesta, de a ţinut prizonieră o întreagă naţiune decenii la rând? Răspunsul pare a fi: un somn ideologic, al integrării buimace a României în Republica Îngerilor, numită şi Uniunea Europeană. O întreagă propagandă, finanţată de stat şi de străinătate, ne spune că putem dormi liniştiţi, alţii având grijă de români. Numai că, la două secole de la revoluţia emancipării naţionale de la 1821, prima trezire a românilor din somnul fanariot indus de otomani, constatăm că ţara nu ne mai aparţine. În unele basme întâlnim situaţia când Făt‑Frumos este ucis şi înviat. „Dar lung somn am mai dormit!”, spune Făt‑Frumos, după ce este „trezit” cu apa vie. „Ai mai fi dormit tu mult şi bine dacă nu eram eu!”, îl dojeneşte salvatorul miraculos. Oare pe noi cine ne va trezi astăzi? Mai pâlpâie în elitele noastre conştiinţa datoriei faţă de ţară şi popor? Ameninţaţi de pierderea resurselor, de împrumuturi ruinătoare (anul acesta se vor face noi datorii de peste 30 miliarde de euro) şi de o iarnă demografică, redeşteptarea naţiunii reprezintă o necesitate absolută.

■ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila

Note:
[1] David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.
[2] Constantin Toader, „Uniţi în dezbinare. Reflecţii despre Centenar”, în „Tribuna învăţământului”, anul LXIX – 1468 ‑ 1453 (3348), 3 – 9 decembrie 2018.

Constantin Toader

Total 0 Votes
0

Contemporanul

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent cu aparițiile editoriale, inclusiv ale editurii Contemporanul, care vă pune la dispoziție un portofoliu variat de cărți de calitate, atât romane și cărți de beletristică, cât și volume de filosofie, eseu, poezie și artă.
Contemporanul promovează cultura, democrația și libertatea de exprimare.

The Contemporanul, founded in 1881, is a national journal for culture, politics and science, including reports on ongoing Romanian and international cultural, social and political events, as well as on quality books brought out by the Contemporanul Publishing in the fields of literature, philosophy, essay, poetry and art.

The Contemporanul Journal promotes culture, democracy and freedom of speech.

www.contemporanul.ro

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button